Prezumția de răspundere a comerciantului pentru produsele și serviciile riscante introduse în comerț
În timp ce autoritățile și oengeurile plătite gras de autorități se ocupă cu „lupta” contra dez-informării și cu promovarea minciunii nobile, protecția consumatorilor este în cădere liberă.
Practicile comerciale înșelătoare ale comercianților, care se manifestă mai ales prin dez-informare (inducere intenționată în eroare) și omisiunea intenționată a informării sunt azi la tot pasul. Sunt atât de frecvente și de intense, încât nimeni, oricât de sofisticat și informat, nu poate evita capcanele comerciale. Bombardamentul de marketing este atât de demențial încât omul preferă să își confecționeze scuturi emoționale și bariere informaționale și să (re)acționeze stereotipic pentru a se proteja.
Informarea consumatorilor relativ la drepturile lor și la obligațiile comercianților este azi la un nivel care tinde asimptotic către zero, iar educația consumatorilor, care este o obligație a statului și a comercianților, deopotrivă, a devenit un slogan comic.
Dintre cele mai PUȚIN cunoscute și aplicate dispoziții legale, obligația de avertizare asupra riscului produsului sau al serviciului achiziționat este la locul cel mai de „cinste”.
Probabil că nici măcar 1% dintre cetățenii cu drept de vot și cu calitatea inevitabilă de consumator nu își cunosc drepturile și, cu atât mai puțin, nu cunosc instrumentele legale sau judiciare pe care le au la îndemână pentru a-și realiza drepturile.
Iar de această situație, voită de comercianții neonești, tolerată sau chiar încurajată de Statul român, profită marii comercianți, care fac și profituri excepționale în România, și prăpăd printre consumatori, imuni fiind la răspundere. Efectiv, România de azi este un El Dorado al comercianților abuzivi și înșelători – iar așa-zisa societate civilă, reprezentată de milițienii anonimi ai adevărului oficial și de oengeurilor militante, plătite gras din fonduri publice, se ocupă cu vânătoarea de conspiraționiști, extremiști, negaționiști și deviaționiști, precum și cu scutul „democratic” european, menit a proteja minciunile nobile al autorităților contra adevărurilor dăunătoare.
Acum, câteva considerații relative la accidentul tragic din urmă cu o săptămână, din cartierul bucureștean Rahova, în legătură cu care nu s-au găsit nici cauzele exploziei, nici vinovații, nici căile de despăgubire a victimelor…
Distrigaz este un comerciant care prestează consumatorilor casnici un serviciu de livrare a gazului metan pentru consum casnic.
Utilizatorii serviciului (plătitori ai facturilor de utilități ...) au calitatea de consumatori.
Potrivit art. 5 lit.a) și, respectiv, lit. e) din Codul consumului - Legea nr. 296/2004, Statul român are ca OBIECTIVE, printre altele, „protecția consumatorilor contra riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime” și „despăgubirea efectivă a consumatorilor”, dacă riscul s-a transformat în pagubă efectivă.
Așadar, obiectivele statului nu sunt protecția marilor comercianți, așa cum este Distrigaz,sau imunitatea lor la răspundere, și nici protecția diverșilor „dorei” sau sinecuriști din autoritățile de control și supraveghere din domeniu, recte, ANRE și ANPC.
La rândul lor, comercianții, inclusiv furnizorii de utilități, sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, „care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate”, importul, fabricația, distribuția și comercializarea produselor periculoase sau neconforme fiind interzise (art. 8-9 din Codul consumului).
Despre utilități, în general, se poate spune că sunt produse și servicii în mod natural sigure, nepericuloase, cu condiția ca infrastructura să fie corect întreținută și să nu prezinte defecte structurale, care se pot transforma în dezastre.
Potrivit art. 15 din Codul consumului, în cazul în care operatorii economici iau cunoştinţă, la o dată ulterioară punerii pe piaţă a produselor comercializate, despre existenţa unor pericole care, la momentul punerii pe piaţă nu puteau fi cunoscute, trebuie să anunţe, fără întârziere, autorităţile competente şi să facă aceste informaţii publice.
Așadar, dacă un produs sau serviciu devine în mod imprevizibil periculos, comerciantul nu stă și așteaptă să plouă, nu construiește narațiuni de pus pe social media sau de regurgitat în mass media tradițională și nu apasă pe butoanele puterii pentru a-și fabrica inocența, ci ia imediat măsuri, inclusiv pentru contingentarea sau acoperirea pagubelor.
De asemenea, autoritățile nu pactizează cu comerciantul care vrea să iasă basma curată, ci iau imediat măsuri, inclusiv cele privind despăgubirile provizorii sau suspendarea provizorie a unor activități și autorizații de funcționare.
Consumatorii sunt în stare permanentă de dependență informativă față de comerciantul care vinde produse și servicii în volume mari. Ei nu au de ales: trebuie să se încreadă în comerciantul care deține informația. Faptul că se încred cu bună-credință în informațiile de la comerciant nu îi face naivi, neatenți, vinovați de ceea ce li se întâmplă, de exemplu, când apar explozii de la gaze.
Dacă Distrigaz a dat recomandări ca un anume contractant, de pe lista sa scurtă, să se ocupe de redeschiderea racordului la gaze al blocului, de reparații și de mentenanță, nu consumatorii sunt cei culpabili, ci distribuitorul de gaze, precum și ANRE, care a lansat și lăsat în circuitul civil un „dorel”, capabil să arunce în aer un bloc de locuințe.
Comerciantul trebuie să pună în circulație numai produse sigure, fiindu-i interzisă comercializarea de produse nesigure (art. 36 – 37). Este adevărat că, din păcate, Codul consumului nu definește produsul sigur și, în antinomie, produsul nesigur. Este introdus, la art.135, și conceptul de „risc acceptabil şi compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru siguranţa şi sănătatea consumatorilor”. Totuși, din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă rezultă că, în caz de lipsă a definiției unui termen tehnico-juridic, se utilizează înțelesul normal, popular, al cuvântului. Așadar, se poate apela cu încredere la DEX pentru a vedea ce înseamnă produs sigur/nesigur.
În plus, în legislația protecției consumatorilor prevede că, în caz de dubiu, echivoc, interpretare glisantă etc., înțelesul cuvintelor, clauzelor sau normelor utilizate este cel care îl avantajează pe consumator, iar nu pe comerciant (a se vedea, în acest sens, art. 1 alin.2 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, de exemplu). Așadar, dacă țevile și racordurile de gaz sunt ținute în neregulă, atât în exteriorul, cât și în interiorul blocului de locuințe, vina aparține în mod implicit distribuitorului.
Este ceea ce rezultă și din principiul răspunderii paznicului juridic pentru „fapta” lucrului care a cauzat un prejudiciu (art. 1375-1380 Cciv).
Pentru blocul care urmează a fi demolat, atât costurile reconstrucției, cât și chiria pentru locuința temporară a proprietarilor apartamentelor din bloc, precum și daunele morale, ar trebui, conform legii, să fie în sarcina Distrigaz – că există sau nu asigurare, că există sau nu vina lui „dorel” și implicarea ANRE (prin toleranță sau comerț cu influență și sinecuri), nu are nicio relevanță în ceea ce îi privește pe consumatori.
Notă: acesta este un text lung, dar mi-am asumat riscul. Educația și informarea consumatorilor nu sunt chestiuni simple. Este, în mare, și conținutul cursului pe care l-am ținut azi studenților de la anul II și anul IV al Facultății de Drept.
Ar prinde bine tuturor o partajare extinsă a acestui text. Share, please.
