Trebuie să ne reușească demondializarea …
(II)
Epoca în care toată lumea părea a munci pentru o lume fără frontiere a apus. Dintr-o dată, toată lumea recunoaște că cel puțin unele frontiere naționale sunt esențiale dezvoltării economice și securității…
Asistăm, în plin proces de de-mondializare, de refuz al globalizării și al progresismului, la incredibila dezvoltare a sentimentului national, pe modelul „Slava Ucraina” – țările din Estul Europei redescoperă importanța națiunii și a frontierelor, Occidentul a pus în sfârșit farul pe țările din fostul bloc comunist, date fiind admirabilul răspuns* la conflictul din Ucraina (solidaritate pentru refugiați, reacție sancționatorie fără perdea și fără ipocrizie la adresa invadatorilor, punerea infrastructurii proprii la dispoziția importatorilor occidentali de materii prime și cereale) și potențialul de dezvoltare coordonată și consolidată a unui zid economic și politic de protecție a Occidentului față de tendințele expansioniste ale Rusiei și Chinei, iar Franța și Germania se întorc tot mai mult către ele însele, sub impactul mișcărilor de protest de tipul jachetelor galbene sau al celor care s-au opus totalitarismului sanitar al Bruxellesului, în timp ce autoritățile „democrate” din SUA pun cu sârguință în aplicare sloganul lui Trump „America First”. De cealaltă parte, Rusia și China pretind siguranță militară și revendică teritorii pierdute, rupte cândva de la trupul „patriei – mamă”… China a naționalizat jumătate din economie (aia deținută de occidentali), sub pretextul plandemiei, iar Rusia, forțată de retragerile corporațiilor străine, cu titlu de „sancțiune”, a luat chiar mai mult de 75% în proprietate de stat. China, anul trecut, a obligat miliardarii chinezi din zona tehnologiilor înalte să își împartă miliardele cu poporul …
Problema nu se reduce, însă, la finalul globalizării/mondializării. Este vorba de o esențială răscruce de drumuri, comparabilă ca amplitudine cu ceea ce s-a întamplat în anii 1948-1950, când s-au creat cele două blocuri rivale – Occidentul și (pro)sovieticii, și când s-a trecut, din cel de-al doilea război mondial, în care sovieticii erau aliații Occidentului, la războiul rece și la cortina de fier economică și socială, sovieticii devenind principalul dușman al Occidentului.
Pe ansamblul său, în ultimii 40 de ani, economia de piață a făcut dovada lipsei de reziliență, astfel cum remarcă Stiglitz.
Pentru a evita etichetări, precizez că sunt un suporter al economiei de piață funcționale și al capitalismului high road, care se bazează pe libertate, competiție, egalitate de șanse și respectul față de ființa umană, cu toate calitățile și umbrele sale. Ce critic este îmbogățirea fără justă cauză, cu prețul nenorocirii, sărăcirii și manipulării altora. Ce detest este totalitarismul, cu toate fațetele sale – digital, sanitar, climatic, colectivist-bolșevic, chinezesc, iliberal. Ce nu pot accepta este excepționalismul juridic și economic, punerea lumii în perpetuă stare de urgență, ca și când omul ar fi nimic altceva decât un lup pentru celălalt om – homo homini lupus, care nu poate fi lăsat să își atingă cea mai înaltă stare a sa, aceea de ființă rațională și simțitoare. Starea de război al tuturor contra tuturor este deplorabilă și nu poate fi lăudată și promovată decât de militariștii obtuzi și, mai ales, de cei care se îmbogățesc din război.
Adevărul este că, așa-zisa ecomomie de piață din ultimii 40 de ani, capturată și pervertită de corporații și de fanii WEF de la Davos, a creat concentrare economică excesivă, a determinat monopoluri globale, ineluctabile – there is no alternative (TINA), a cauzat stereotipie (chinezărie), calitate redusă și lipsă de inovație, a dus la fabricarea de alimente și de medicamente dăunătoare corpului și chiar speciei umane și a ejectat ireparabil și ireversibil produse și reziduuri/deșeuri nocive pentru mediu și planetă.
Stiglitz dă exemplul mașinilor fără roată/cauciuc de rezervă, care s-au pus în circulație în intenția de a reduce costul cu câțiva dolari, fără a lua în calcul consecințele infinit mai costisitoare și nocive pentru lume.
Dar chestiunea este cu mult mai amplă. Fie că ați auzit sau nu de învechirea programată (programmed obsolescence), ați observat toți că smartphone-ul se strică inexplicabil după circa un an și jumătate, smart tv – ul după doi ani, frigiderul inteligent după trei ș.a.m.d. Iar asta se întâmplă cu un scop și cu un cost: trebuie ca producția acestor device – uri, externalizată în China, desigur, să poată continua, iar profitul și capitalizările bursiere ale titularilor brandurilor să curgă fluviu; deșeurile rezultate din aceste obiecte de care ne dispensăm prea devreme nu se tratează, nu se reciclează, nu se neutralizează – ele se depozitează pe sol, pe fundul fluviilor sau al oceanelor, în subsolul vecin cu apa din pânza freatică pe care o infestează etc. Iterația se potrivește oricărui produs industrial, inclusiv chimic sau nuclear. Pe de altă parte, utilizăm toți pixurile, periuțele de dinți și aparatele de ras de unică folosință, pet-urile și pungile, repelenții chimici contra insectelor, erbicidele de grădină, detergentul etc. Alimentele din hyper-market, din restaurant și din frigiderul domestic, sunt aruncate de occidentali (inclusiv de noi, românii) în proporție de 60-70%, pe motiv că expiră sau se strică, în timp ce oamenii mor de foame sau de malnutriție, medicamentele și vackseenurile neconsumate în cantitățile gigantice în care se produc sunt dosite sau distruse non-ecologic, pe motiv de inutilitate sau expirare, în timp ce oamenii mor de cancer sau de dizenterie, pentru care nu sunt bani sau care nu suscită interesul de a produce medicamente. Societatea de consum, o culme a democrației și a confortului (cel puțin in visele noastre post-decembriste, de cetățeni ai unei țări tocmai ieșită dintr-un comunism caracterizat prin ample și îndelungate penurii), a fost pervertită în consumerism, iar pentru acest final pervers sunt vinovate corporațiile cinice, alergătoare după profit cu orice preț, iar nu cetățenii, atrași în acest joc prin tot felul de capcane, practici comerciale incorecte și abuz de putere economică.
*nu mă refer la ai noștri, ci la polonezi, cehi, slovaci, baltici și moldoveni; al nostru nici măcar nu e cunoscut după nume în presa vest-europeană
