Astăzi, în Parlamentul României, am avut o poziționare publică privind potențialele riscuri asociate reactoarelor nucleare de tip SMR (Small Modular Reactors) și problema deșeurilor radioactive rezultate.
Trebuie spus foarte clar: multe dintre datele prezentate astăzi reprezintă estimări și modele teoretice, întrucât niciun reactor SMR terestru comercial nu este încă funcțional la scară largă în Europa sau SUA. Tocmai de aceea, prudența și cercetarea serioasă trebuie să primeze.
În forma actuală a tehnologiei, există studii care arată că aceste reactoare pot produce cantități mult mai mari de deșeuri radioactive raportat la aceeași energie electrică produsă, comparativ cu reactoarele nucleare convenționale mari, precum cele de la Cernavodă. În anumite scenarii teoretice, volumele unor categorii de reziduuri radioactive pot ajunge chiar până la de 35 ori mai mari.
Mai mult, unele dintre aceste deșeuri pot necesita perioade extrem de lungi de depozitare și control — zeci de ani sau chiar peste 100 de ani — până la reducerea nivelului de radioactivitate. Există estimări conform cărora anumite materiale radioactive rezultate în urma funcționării SMR-urilor ar putea avea timpi de înjumătățire semnificativ mai mari decât cei întâlniți în reactoarele convenționale actuale.
Problema tehnică este una complexă. Reactoarele mici pierd mai mulți neutroni spre exteriorul miezului și necesită structuri suplimentare de reflecție și protecție: pereți speciali, reflectori neutronici, componente din aliaje rezistente și structuri interne care, în timp, devin ele însele surse importante de deșeuri radioactive. Rezultatul: volume suplimentare foarte mari de materiale contaminate. Unde vor fi depozitate? Cine va suporta costurile de conservare și monitorizare pe termen foarte lung?
De asemenea, anumite substanțe utilizate în sistemele de răcire și diferite procese chimice asociate pot fi extrem de agresive chimic, corozive și dificil de gestionat. Unele componente trebuie înlocuite mai rapid, ceea ce poate genera și mai multe deșeuri radioactive secundare și costuri uriașe de tratare și depozitare.
În concluzie, dacă astfel de reactoare vor fi dezvoltate fără o analiză foarte riguroasă, riscăm ca anumite zone din țară să devină regiuni de depozitare permanentă a unor cantități foarte mari de deșeuri radioactive. Iar costurile reale, pe termen lung, încă nu sunt cunoscute suficient de bine.
Aceste tehnologii au fost gândite în special pentru zone izolate sau aplicații speciale: submarine, portavioane, regiuni extreme unde nu există alte soluții energetice convenționale de mare capacitate.
Consider că înainte de implementări grăbite, România trebuie să obțină finanțări masive pentru cercetare nucleară serioasă, din SUA, UE și alte programe internaționale. Să dezvoltăm infrastructură de cercetare, laboratoare, echipamente moderne, să formăm o nouă generație de cercetători români în domeniul nuclear și să păstrăm acești tineri în țară. Abia apoi, peste 10–15 ani, după validări clare și rezultate concrete, putem discuta lucid despre eventuale implementări.
Până atunci, consider că România trebuie să continue dezvoltarea reactoarelor convenționale de la Cernavodă, pe tehnologia CANDU — una dintre cele mai sigure și verificate tehnologii nucleare existente astăzi. Finalizarea noilor unități ar putea aduce încă aproximativ 1,5 GW în sistemul energetic național, suficient pentru reducerea importurilor și consolidarea securității energetice a României.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu