Cuviosul Paisie Cel Mare
Cuviosul Părintele nostru Paisie a fost din Egipt. El s-a născut din părinţi dreptcredincioşi, îmbunătăţiţi şi îmbogăţiţi de obiceiuri bune şi creştineşti care aveau şapte copii asemeni lor în obiceiuri şi fapte bune. Bogăţia lor le era destulă, încît puteau să ajute şi pe cei ce aveau trebuinţă; căci, cu cît împărţeau la săraci averile lor, cu atît mai mult Dumnezeu le înmulţea toate.
Murind tatăl lor, a rămas toată grija copiilor şi a lucrurilor pe seama maicii lor. Însă cea mai mare grijă a avut ea pentru Paisie, ca unul ce era mai mic decît toţi copiii ei. Drept aceea, fiindcă ea se întrista mult, i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a zis: "Dumnezeu, Tatăl sărmanilor, m-a trimis să-ţi spun pentru ce te îngrijeşti atît pentru creşterea copiilor tăi, ca şi cum ai avea grijă de ei numai tu singură şi nu şi Dumnezeu? Deci, nu te întrista, ci încredinţează lui Dumnezeu pe fiul tău, căci prin el se va slăvi numele Său cel sfînt".
Ea, auzind acestea, a zis: "Toţi copiii mei sînt ai lui Dumnezeu, să-şi ia pe care voieşte". Dar îngerul, apucînd de mînă pe Paisie, a zis: "Acesta este bineplăcut Domnului!" Atunci ea a zis către înger: "Acesta nu este vrednic pentru slujirea şi slujba lui Dumnezeu, ci ia mai bine pe unul din cei mai mari care va fi vrednic". Îngerul a zis: "O, preabună femeie, tu zici că Paisie nu este vrednic spre slujirea lui Dumnezeu, însă să ştii că puterea lui Dumnezeu se sălăşluieşte în cei neputincioşi. Acesta, cel mai mic decît ceilalţi, este cel ales de Dumnezeu". Acestea zicînd, îngerul s-a dus. Femeia, deşteptîndu-se din somn, se minuna de dumnezeiasca poruncă şi-L slăvea pe Dumnezeu, zicînd: "Doamne, facă-se mila Ta spre noi şi spre robul tău Paisie!" Acestea şi altele asemenea a zis, rugîndu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Apoi, luînd pe copil, l-a afierosit lui Dumnezeu.
Dumnezeiescul Paisie, fiindcă era temător de Dumnezeu, odată cu creşterea vîrstei, a crescut şi în dumnezeiescul dar; astfel inima lui s-a rănit de dumnezeiasca dragoste şi a dorit petrecerea monahicească. Deci, ajungînd la vîrsta cînd putea să lucreze poruncile Domnului, s-a povăţuit de dumnezeiescul dar şi s-a dus în pustia schitului, ca un miel fără de răutate, la păstorul oilor cuvîntătoare; adică la dumnezeiescul Pamvo, care, avînd darul de a vedea mai înainte, a cunoscut cele ce erau să fie pentru Paisie. Deci, primindu-l cu multă bucurie, l-a îmbrăcat în cuviosul chip al monahilor.
Paisie, fiind vas ales al dumnezeiescului dar, se povăţuia de acesta la toată fapta bună. Întîi a isprăvit bine nevoinţele ascultării, făcînd cu osîrdie toate acelea, pe care i le poruncea părintele lui cel duhovnicesc. Apoi s-a apucat de mai multă şi mai aspră pătimire, dorind a ajunge la cele desăvîrşite. Dumnezeiescul părintele nostru Pamvo, văzîndu-l că dorea nevoinţele cele mai înalte, i-a zis: "Fiul meu, Paisie, nu se cuvine celui nou începător să caute la faţa unui om, ci să-şi plece pururea capul în jos şi cu mintea sa să gîndească necontenit la cele cereşti, primind frumuseţile şi podoabele negrăitei slave a lui Dumnezeu şi, dintr-o privire ca aceasta, să slăvească atotputernicia lui Dumnezeu, Făcătorul nostru de bine".
Paisie, auzind aceste cuvinte folositoare de suflet, s-a umplut de dor dumnezeiesc şi le-a săvîrşit cu lucrul. De atunci au trecut trei ani, păzind această poruncă cu atîta tărie, încît n-a văzut deloc faţă de om, ci se îndeletnicea cu totul în citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în cercetarea dumnezeieştilor dogme şi cu acestea, ca şi cu nişte ape dulci, adăpa şi roura sufletul său, precum zice proorocul David: Era ca un sad pururea înverzit şi răsădit lîngă izvoarele apelor, care, adăpîndu-se, sporeşte şi înfloreşte şi, la vremea potrivită, face rod copt şi foarte dulce. Adeseori obişnuia a zice cu mult dor şi acest grai al lui David: Cît sînt de dulci cuvintele Tale gîtlejului meu, mai mult decît mierea!
Astfel Paisie, rugîndu-se necontenit ca şi apostolul, strîmtora şi muncea trupul său cu postiri şi privegheri şi avea supus trupul voinţei sufletului. Dumnezeiescul Pamvo, văzîndu-l că sporea în duhovniceasca nevoinţă şi în fapte bune, îl îndemna părinteşte şi-l povăţuia cu luare aminte la cele plăcute lui Dumnezeu; şi aşa, conducîndu-l bine şi cu dreaptă credinţă, l-a arătat iscusit şi lămurit, după faptă şi după privire.
Dar bătrînul, ajungînd la sfîrşitul său, se silea de aici să ajungă la cereştile bunătăţi, pe care dorea de mult să le dobîndească, binecuvîntînd pe Paisie cu multe binecuvîntări şi spunînd multe proorocii despre dînsul, a trecut de la pămînt către cele cereşti. Deci, în acest chip Paisie se îndulcea de nădejdile cele bune, pe care le avea, iar eu, smeritul Ioan, care am scris această povestire de faţă, am rămas împreună cu Paisie în una şi aceeaşi chilie, avînd amîndoi aceeaşi socoteală, petrecînd aceeaşi petrecere şi vieţuire, după canonul ce luasem de la duhovnicescul nostru părinte, îndemnîndu-ne unul pe altul la fapte bune şi lucrînd amîndoi pentru mîntuirea sufletelor noastre.
Trecînd puţină vreme, iar Paisie încălzindu-se cu căldura Sfîntului Duh, se nevoia cu o mai mare petrecere. El a început a posti toată săptămîna şi numai sîmbăta mînca, iar hrana lui era doar puţină pîine şi sare. În celelalte zile ale săptămînii, în loc să se hrănească cu pîine simţită, se îndulcea şi se veselea cu pîine gîndită, adică cuvîntul lui Dumnezeu. Adeseori citea şi cugeta la proorocia dumnezeiescului Ieremia, care i s-a arătat de multe ori, precum zic unii, şi îi tîlcuia înţelesurile cele ascunse ale proorociei şi cu acestea îl îndemna spre îndrăgirea şi dragostea bunătăţilor celor făgăduite. Dar el totdeauna se întindea la cele dinainte, după dumnezeiescul Pavel, adică totdeauna se silea să facă şi alte fapte bune şi nu se mulţumea cu cele mai dinainte.
Deci, pe lîngă săptămîna care postea mai întîi a adăugat şi alta, şi postea împreună două săptămîni, iar sîmbăta iarăşi mînca hrana lui cea obişnuită, adică puţină pîine şi sare. Şi îi era hrana cea mai minunată, căci nimeni nu ştia petrecerea lui cea întocmai cu a îngerilor, afară de Dumnezeu, care vede cele ascunse şi nearătate. Drept aceea, robindu-se de dragostea liniştii, numai pe aceea o iubea; adică a se ruga şi a vorbi totdeauna cu Dumnezeu şi prin strălucirile ce se trimit afară de la El a se apropia de marginea dorinţelor - care este Dumnezeu.
Cunoscînd eu, zice ucenicul lui, că dumnezeiescul Paisie avea nişte gînduri ca acestea, adică să petreacă singur, măcar că despărţirea îmi era lucru nesuferit, cu toate acestea, am făcut încercare, ca să cunosc chipul acelei linişti. Deci am căutat să aflu, de unde venea acea dorinţă. Din povăţuirea lui Dumnezeu, ori din însăşi voia lui? Pentru aceea am zis către el: "Frate Paisie, iată, te văd că te stăpîneşti de îndrăgirea liniştii. Să ştii bine, că şi eu am acelaşi dor, însă nu ştiu de unde ne-a venit nouă un gînd ca acesta. Deci, vino să rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să ne arate voia Lui cea sfîntă şi după acea voie să facem: ori să locuim împreună, ori să ne despărţim unul de altul".
Acestea auzindu-le Paisie, a răspuns: "Bine zici, iubitul meu Ioan, aşa să facem, ca osîrdia noastră cea duhovnicească să fie bineprimită la Dumnezeu". Acestea zicînd, am petrecut noaptea aceea priveghind şi rugînd fierbinte pe Dumnezeu, ca să ne arate voia Sa cea sfîntă. Dumnezeu, ca un bun şi milostiv ce este, a ascultat rugăciunea noastră, şi în vremea Utreniei, un înger dumnezeiesc ni s-a arătat nouă, zicînd: "Dumnezeu porunceşte să vă despărţiţi şi fiecare să aibă locuinţă deosebită. Iar tu, o, Ioane rămîi în acest loc şi fă-te multora povăţuitor spre mîntuire. Iar tu, o, Paisie, sluga lui Hristos, du-te de aici şi mergi în partea de apus a pustiei. Acolo se va aduna prin tine popor nenumărat - zice Domnul -, şi vei zidi o mănăstire, că şi în acel loc, numele Meu se va slăvi".
Acestea zicînd, îngerul s-a făcut nevăzut. Deci noi, ascultînd porunca Lui, ne-am despărţit unul de altul, şi am rămas la locul acela; iar Paisie, mergînd în partea pustiei dinspre apus, a tăiat o piatră şi făcînd o peşteră, a locuit într-însa. Atîta s-a apropiat de el Dumnezeu, prin covîrşitoarea lui curăţenie şi pentru înalta lui petrecere, încît şi Însuşi Hristos i se arăta lui de multe ori, şi-l povăţuia la fapte bune, precum va arăta adevărul din cuvîntul ce urmează.
Într-una din zile, dumnezeiescul Paisie, şezînd în peştera sa şi preamărind pe Dumnezeu, i s-a arătat Mîntuitorul nostru, zicîndu-i: "Pace ţie, iubitul meu Paisie!" Paisie, sculîndu-se în picioare, s-a înfricoşat şi a zis: "Iată robul Tău. Ce porunceşti, Stăpîne? Şi care este pricina pogorîrii Tale către mine?" Iar Hristos a răspuns: "Vezi pustia aceasta, care are atîta lungime şi lăţime? Aceasta toată am s-o umplu de pustnici, care vor slăvi numele Meu, prin mijlocirea ta!"
Paisie, alesul lui Dumnezeu, căzînd la pămînt, a zis: "Acestea care le zici, Doamne, sînt supuse mîinii Tale celei puternice şi îndată, cu voinţa Ta, le-ai şi săvîrşit. Mă rog însă bunătăţii Tale, de unde vor avea cele de nevoie cei ce se vor aduna în pustia aceasta?" Iar Mîntuitorul a răspuns: "Crede mie, că de îi voi afla pe dînşii avînd dragoste între ei - maica tuturor faptelor bune - şi, de vor păzi poruncile Mele, eu voi avea toată grija de dînşii, încît nu le va lipsi nimic din cele trebuincioase!"
Apoi dumnezeiescul Paisie a zis iarăşi către Domnul: "Încă odată întreb bunătatea Ta: "Cum vor trece ei cursele vrăjmaşului şi cum vor scăpa de cumplitele lui ispite?" Iar Mîntuitorul a zis: "De vor păzi cu blîndeţe, cu dreptate şi cu inimă smerită, precum ţi-am zis, poruncile Mele, nu numai că îi voi elibera de războaiele vrăjmaşului şi de cursele lui cele viclene, ci îi voi arăta şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor!" Acestea zicînd Mîntuitorul, S-a înălţat cu slavă la cer, iar sfinţitul Paisie a luat mai multă frică întru sine, cucerindu-se de porunca Mîntuitorului către dînsul.
Dar ce meşteşugeşte zavistnicul şi urîtorul de oameni vrăjmaş? Văzînd pe dumnezeiescul Paisie că trece cu întemeiere peste cursele lui şi rămîne nevătămat de bîntuielile lui, scrîşnea cu dinţii săi. Şi, neputînd a se apropia de dînsul, pentru puterea ce luase de la Dumnezeu, a căutat să-l biruiască cu vicleşug prin altă mijlocire, adică a încercat doar l-ar lipsi de binele necîştigării şi cu acest chip să se apropie de dînsul şi să-l biruiască. Drept aceea vrăjmaşul s-a dus la un om bogat al Egiptului şi i s-a arătat lui în chip de înger şi a zis: "Du-te în pustie şi acolo vei afla un om sărac, cu numele Paisie, însă bogat şi împodobit cu strălucire şi cu faptele bune şi vas ales al dumnezeiescului dar. Deci, închină-te lui, ducîndu-i bani mulţi, ca să împartă milostenie monahilor, care pustnicesc acolo".
Bogatul, necunoscînd diavoleasca amăgire, a luat o mulţime de argint şi de galbeni şi s-a dus la Cuviosul Paisie. Dar Dumnezeu a descoperit robului Său bîntuirea diavolului şi măiestria ce s-a meşteşugit să-i facă prin dărnicia boierului. Deci, Cuviosul Paisie a ieşit întru întîmpinarea lui, iar boierul acela, văzîndu-l, l-a întrebat: "Cine este Paisie şi unde se află?" Iar Paisie i-a zis: "Dar ce voieşti cu el?" Iar boierul i-a răspuns: "Am adus mulţi bani ca să-i împartă milostenie la monahi". Iar cuviosul i-a zis: "Iartă-mă, omule, iubitorule de Hristos! Noi nu avem trebuinţă de bani, dacă voim să locuim în pustia aceasta. Ia-i pe ei şi du-te în pace şi nu te întrista, căci Dumnezeu a primit dăruirea ta. Dacă ai adus aceşti bani ca să-i dai monahilor, apoi mai bine îi împarţi săracilor, căci în satele Egiptului sînt mulţi săraci şi văduve. Iar dacă-i vei chivernisi pe dînşii, vei lua plată de la Dumnezeu mult mai multă".
Acel boier, ascultînd cuvintele sfîntului, s-a întors în Egipt. Întorcîndu-se şi Paisie în peştera sa, i s-a arătat diavolul, zicînd: "O, Paisie, silă nu pot să-ţi fac, căci ai izgonit meşteşugirile mele. Deci, fug de la tine şi mă duc să mă lupt cu alţii şi la tine nu mai vin, căci m-ai biruit!" Cuviosul, certîndu-l pe diavol, i-a zis: "Taci, diavole, că eşti plin de răutate!"
Astfel, ruşinîndu-se diavolul, a fugit şi nu mai îndrăznea să se mai apropie de dînsul. După aceea, dumnezeiescul Paisie s-a dus în pustia cea mai dinăuntru şi acolo cu trupul ducea viaţa cea mai aspră, iar cu duhul socotea cele cereşti şi vorbea cu Stăpînul Hristos. Drept aceea şi dumnezeiescul Duh, ce locuia în Paisie, a binevoit a-l face iubitor al dumnezeieştilor vistierii şi al veseliei, de care se îndulcesc cei drepţi.
Cuviosul Paisie, rugîndu-se odată, a venit întru uimire şi s-a răpit la cer. Astfel fiind, întîi privea la cele veselitoare şi la frumuseţile Raiului şi din acelea s-a umplut de bucurie şi de veselie. Apoi a văzut Biserica celor întîi-născuţi, care este în cer, adică pe toţi sfinţii şi, împărtăşindu-se de desfătarea cea netrecătoare şi de îndulcirea din vedenia aceea, s-a învrednicit de la Dumnezeu şi a luat darul înfrînării şi al ajunării.
Deci, cuminecîndu-se cu Preacuratele Taine, petrecea fără de altă hrană. Dar să nu fie cineva necredincios, din cei ce se pleacă dumnezeiescului cuvînt, nici să se îndoiască de cele zise, căci toate se supun dumnezeieştilor ameninţări. Pentru aceasta, nu voi ascunde adevărul, căci cu împărtăşirea dumnezeieştilor Taine a petrecut şaptezeci de ani, negustînd altă hrană trupească. Aceasta nu este minunată, pe lîngă neasemuita putere a lui Dumnezeu, căci hrana cea trupească o cere firea pentru alcătuirea şi petrecerea trupului, iar la cei mai înalţi şi mai presus de fire, cum era dumnezeiescul Paisie, puterea ziditoare a lui Dumnezeu, care este fără lipsă şi nu se supune legii firii desăvîrşit, dă cu adevărat acest dar, care este mai presus de puterea şi de firea omenească. În acest chip a păzit fără hrană pînă acum pe Proorocul Ilie şi pe Enoh, mai presus de legea firii, şi îi va păzi pînă la vremea cea de pe urmă. Acestea sînt destule spre dovada acestui dar mai presus de fire.
Mulţi monahi şi mireni alergau la dumnezeiescul Paisie după buna voire a lui Dumnezeu, poftind să locuiască împreună cu el, ca albinele în fagure. Astfel, se împărtăşeau fără de saţ din mierea cea gîndită şi din prea dulcea lui învăţătură. Aceia, îndulcindu-se de ea, lăsau lumea şi cele din lume şi în fiecare zi se înmulţea numărul monahilor. Pe unii, care doreau să se liniştească deosebit, îi învăţa să vorbească împreună cu Dumnezeu prin rugăciune, iar pe cei ce voiau să fie în supunere şi ascultare, cum şi în petrecerea cea cu adevărat fericită, îi punea să locuiască în viaţă de obşte, împreună cu alţi fraţi, rînduindu-le, potrivit lor, să lucreze şi lucrul de mîini. Pe de o parte ca să nu şadă degeaba, ci să se iscusească şi să aibă trup cu îndemînare la ostenelile faptelor bune; iar pe de alta, ca să-şi scoată hrana vieţii lor din sudorile şi ostenelile lor şi să miluiască pe cei săraci. Peste toate acestea le-a dat poruncă necălcată, să nu facă nimic, nici cel mai mic lucru, fără socoteala şi voia duhovnicescului lor părinte. În acest mod învăţa şi purta grijă de fraţi. Iar nevoinţa ce o purta el în linişte şi în depărtare, cine putea să o povestească cu de-amănuntul?
Dumnezeiescul Paisie a intrat odată în pustia cea mai dinăun-tru şi, găsind acolo o peşteră, a locuit într-însa trei ani. Fiindcă perii capului au crescut mult şi s-au lungit, ce a socotit pururea fericitul? A pus un par în partea cea de sus a peşterii, a legat de el părul său, şi astfel se ruga mai cu sîrguinţă şi mai cu osteneală. Nu numai aceasta, ci şi alte osteneli făcea ziua şi noaptea, înfierbîntîndu-se de dragostea lui Hristos în acele nevoinţe aspre. Pentru aceasta şi Mîntuitorul s-a arătat lui precum s-a făgăduit în Sfînta Evanghelie.
În vremea cînd Paisie se ruga, iată se arată înaintea lui Mîntuitorul nostru, cel mai mult dorit decît toate. Iar el, nesuferind a vedea dumnezeiescul Lui chip, a căzut la pămînt, cutremurat şi înfricoşat, zicînd: "O, Hristoase Împărate, nepovestita Ta dragoste care o ai spre slugile Tale!" Iar Mîntuitorul, întinzînd mîna Sa, l-a ridicat şi i-a zis: "Pace ţie, sluga mea! Nu te înfricoşa, căci bunătatea Mea se veseleşte foarte mult de lucrurile tale. Rugăciunea ta este foarte primită şi bineplăcută Mie. Deci, veseleşte-te şi ia plată preastrălucită pentru aceste lucruri ale tale. Iată îţi dau un dar ca acesta: Orice cerere vei face în numele Meu, să ţi se dea, şi pentru oricare păcătoşi vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor".
Sfîntul Paisie a zis: "Împărate Hristoase, măcar de m-aş învrednici eu ticălosul să iau de la bunătatea Ta o iubire de oameni ca aceasta, adică să mi se dea dar, ca să cer cele ce se cuvin şi cele ce-mi sînt trebuincioase mie, ca să petrec lesne căile cele mîntuitoare ale poruncilor Tale şi să dobîndesc sfîrşit bun, căci fără de pronia Ta, nu ne este cu putinţă să facem vreun bine. Căci dacă Tu Ţi-ai vărsat Sîngele Tău, cel de mult preţ, pentru mîntuirea noastră, ai primit să rabzi moarte şi îngropare şi prin Învierea Ta ne-ai dăruit nouă viaţă veşnică, cîte morţi oare nu sîntem noi datori să răbdăm pentru dragostea Ta?"
După ce Paisie a zis acestea, Mîntuitorul l-a binecuvîntat şi S-a înălţat la ceruri. Iar cum cuviosul a luat cu adevărat un dar ca acesta de la Dumnezeu, se va arăta în cele ce urmează:
Un ascultător al unui bătrîn a murit. Acela, amăgindu-se de zavistnicul diavol, se afla în osînda nesupunerii şi a neascultării şi lucrul cel mai rău a făcut, că a căzut în alt păcat şi nu s-a pocăit, ticălosul. Deci, bătrînul lui ruga de multe ori pe Dumnezeu să-i arate unde a ajuns sufletul leneşului lui ascultător. Drept aceea, i s-a arătat că se muncea în iad cu munci cumplite şi aspre şi, rănindu-se groaznic cu inima, nu înceta a ruga pe Dumnezeu pentru el şi, adăugînd noi postiri pe lîngă postirea sa cea mai dinainte, a postit patruzeci de zile şi atunci a auzit un glas ce zicea: "Acest suflet, pentru care te rogi fierbinte se cade să fie în iad pînă cînd voi veni cu îngerii şi cu trîmbiţele judecăţii şi atunci va lua cuviincioasă plată pentru lucrurile sale".
Bătrînul, auzind această hotărîre, s-a întristat foarte mult şi, pe lîngă cele patruzeci de zile de mai înainte, a adăugat alte patruzeci de zile de postire şi, umilindu-se pe sine mai mult, ruga pe Dumnezeu. Dar iarăşi a auzit de la Dumnezeu: "Rămîne în iad, pînă voi veni pe norii cerului!" Deci, de vreme ce n-a putut să plece dumnezeiasca milostivire să-l ierte - şi aceasta poate a făcut-o Mîntuitorul, ca bătrînul să pună mijlocitor pe dumnezeiescul Paisie şi astfel, ascultîndu-l, să se adeverească pentru făgăduinţa ce i-a dat-o -, a alergat la Paisie în pustia cea mai dinăuntru, ştiind îndrăzneala ce avea către Dumnezeu şi nădăjduind către acela care singur poate să milostivească pe Dumnezeu.
Cuviosul Paisie, cunoscînd prin dumnezeiescul dar venirea bătrînului, a ieşit întru întîmpinarea lui şi după sărutarea lor a zis către el: "O, părinte, pentru ce ai venit la mine prostul şi păcătosul şi te-ai umilit atît de mult?" Dar bătrînul, povestind întîmplarea ucenicului său şi rugile ce le-a făcut la Dumnezeu pentru el şi hotărîrea ce a auzit-o că se va pedepsi în iad pînă la venirea Domnului, i-a zis: "Pentru aceasta am venit să rog pe cuvioşia ta, ca împreună să te doară inima pentru el şi să rogi pe Dumnezeu pentru ticălosul meu ucenic, căci cred că dacă Îl vei ruga, te va asculta. Deci, nu mă lăsa supărat, ci roagă-L, căci altfel nu mă duc de aici".
Acestea zicînd acel bun bătrîn, a înduplecat pe marele Paisie, mai mult cu lacrimile lui decît cu cuvintele, să se roage lui Dumnezeu şi să milostivească îndurările Lui. Deci, a zis Cuviosul Paisie: "O, sfinţite părinte, nu-mi este cu putinţă să mă apuc de lucrul acesta, căci acesta este lucrul tău şi al marii tale minţi, măcar că de astădată nu te ascultă Dumnezeu, pentru pricinile pe care El singur le ştie, căci judecăţile Lui sînt multe şi adînci. Însă, ca să ascult porunca ta, iată, rog pe Dumnezeu împreună cu cuvioşia ta şi orice se va afla plăcut Lui, facă-se. Deci, rămînînd tu în acest loc, roagă pe Dumnezeu, iar eu mă duc să-L rog în pustia cea mai dinăuntru".
Ducîndu-se acolo, a stat la rugăciune şi, înălţîndu-şi mîinile şi mintea la cer, a zis: "Ziditorule al tuturor, caută spre slugile ne-vrednicilor robilor Tăi şi ca un bun liberează din legăturile iadului sufletul ucenicului bătrînului!" Acestea şi cele asemenea acestora rugîndu-se lui Dumnezeu, n-a fost chip să nu fie auzit - după nemincinoasa făgăduinţă ce a luat. Atunci îndată, Hristos, Cel ce este de faţă pretutindeni, dar nevăzut, i s-a arătat lui şi i-a zis: "Robul meu Paisie, ce ceri cu tot sufletul?" El a răspuns: "Doamne, Tu eşti Cel ce cunoşti toate! Tu ştii că cer să miluieşti pe neascultătorul şi păcătosul ucenic al bătrînului, care se munceşte, ticălosul, în iad. Deci mă rog Ţie, ascultă-mă pe mine robul Tău şi izbăveşte-l ca un iertător şi mult milostiv".
Mîntuitorul a zis către dînsul: "Eu am hotărît ca el să rămînă în iad, să se muncească pentru neascultarea şi păcatul lui, pînă cînd voi veni cu îngerii pe norii cerului!" Paisie, alesul Domnului, rugîndu-l, a zis: "Stăpîne al tuturor, dar ce lucru nu se supune poruncii Tale cînd voieşti? Îţi este lesne Ţie, Stăpînul veacurilor şi Făcătorul tuturor celor ce sînt, să faci şi acum acelaşi chip al venirii Tale".
Mîntuitorul, auzind acestea, S-a înălţat la ceruri. Apoi S-a pogorît pe nori cu multă slavă, cu îngeri şi cu arhangheli, cu trîmbiţe, cu cete de drepţi şi cu toate acelea cîte are să se pogoare în ziua cea de apoi a judecăţii şi a aşezat scaune şi divan înfricoşat. Pe urmă a fost chemat şi sufletul ascultătorului ce murise şi, ieşind din iad, a stat înaintea Judecătorului. Acela s-a dat în mîinile lui Paisie, apoi a fost dat bătrînului lui, care, în ceasul acela, se ruga cu multă nevoinţă, precum se învoise mai înainte, ca să se roage amîndoi.
Deci, a auzit glas de sus, zicîndu-i: "Ia sufletul ucenicului tău, prin mîinile slugii mele Paisie, care s-a eliberat din iad, şi nu-l vei mai vedea în munci, ci în odihnă!" Atunci îndată a venit sufletul ucenicului şi a stat înaintea bătrînului şi mărturisea că multe a pătimit în iad din schingiuirile munci pentru neascultare, fiindcă aceasta i s-a făcut pricină să cadă în păcat, şi pentru păcat a încercat muncile cele cumplite ale iadului. Apoi zicea: "Dar prin rugăciunile tale şi ale dumnezeiescului Paisie, iubitorul de oameni, Dumnezeu, S-a milostivit de m-a dezlegat din legăturile iadului, ca să mă duc la locul drepţilor!"
Acestea s-au arătat bătrînului în vremea rugăciunii lui. Apoi, după ce s-a încredinţat de aceasta pe deplin, adică despre mîntuirea ucenicului său, s-a dus îndată la marele Paisie şi l-a găsit mulţumind lui Dumnezeu pentru mîntuirea ucenicului care murise. Deci, i-a spus vedenia ce o văzuse. Apoi Paisie i-a povestit bătrînului de înfricoşata venire a Domnului şi de toate cele ce văzuse, mulţumind amîndoi lui Dumnezeu, Care a făcut nişte lucruri minunate ca acestea. Apoi bătrînul a zis către marele Paisie: "Dumnezeiescule Paisie, îţi mulţumesc foarte mult că prin rugăciunile tale ai mîntuit nu numai pe deznădăjduitul meu ucenic, dar ai mîntuit şi sufletul meu, care suferea cumplit de întristare! Deci, te rog să-mi spui care este fapta ta minunată şi care sînt nevoinţele tale, prin care te-ai învrednicit a lua nişte daruri ca acestea?"
Marele Paisie i-a răspuns: "Iartă-mă, cinstite părinte, la mine smeritul nu se află nici un lucru care să fie vrednic de vreun dar ca acesta. Dar dumnezeiasca pronie, care iconomiseşte nişte lucruri ca acestea la cei ce cer din tot sufletul ajutorul ei, auzind rugăciunile tale, n-a trecut cu vederea multa ta dragoste, ce ai arătat-o către ucenicul tău, căci ai urmat cu lucrul pe Dumnezeu iubitorul de oameni, Care, pentru noi oamenii, cei ce am fost izgoniţi din Rai pentru neascultarea noastră şi ne-am făcut vrăjmaşi ai lui Dumnezeu din amăgirea celui viclean, S-a născut din pururea Fecioara Maria, a crescut ca un copil, a pătimit ca un om şi, cu patima Sa, ne-a eliberat. Apoi, arătînd către noi cu fapta atîta covîrşitoare dragoste, a legiuit şi cu cuvîntul că nu este nici un alt bine mai mare decît dragostea cea curată, pentru care cineva îşi pune viaţa sa pentru prietenul său, precum ţi-ai pus şi tu, părinte, pentru ucenicul tău. De aceea Domnul a ascultat rugămintea ta şi a mîntuit pe ucenicul tău. Eu sînt un păcătos şi nu cunosc în mine nici un bine, pentru aceea sînt nevrednic de darurile lui Dumnezeu. Deci, iartă-mă, o, prea sfinţite suflete şi vino să mulţumim şi să slăvim pe Dumnezeu milostivul şi iubitorul de oameni". Zicînd acestea cu smerită cugetare, a slăvit împreună cu bătrînul pe Dumnezeu dătătorul tuturor darurilor. Apoi, luînd binecuvîntare unul de la altul şi luîndu-şi rămas bun, s-a întors fiecare la locuinţa sa.
Părintele nostru Paisie, uitînd de cele din urmă, după dumnezeiescul Pavel, şi întinzîndu-se spre cele de mai înainte, s-a dat pe sine la nevoinţe şi mai aspre. Deci înconjura pustia cea fără apă, pe de o parte ca să se ascundă de oameni să nu-i vadă nevoinţele, iar pe de altă parte, ca să se îndulcească de mierea liniştii fără nici o supărare. Însă Dumnezeu n-a lăsat în pustie pe un luceafăr atît de luminos, ci voind să lumineze pe alţii cu lumina învăţăturii aceluia şi să-i povăţuiască spre mîntuire, i-a poruncit să iasă din pustie afară, ca să întărească pe fraţii ce se aflau acolo şi să-i facă, cu învăţătura sa, următori ai faptelor celor bune ale lui şi prieteni ai sfinţitei lui petreceri cea întocmai cu a îngerilor.
Cuviosul a zis: "O, Doamne al meu, dar ce cîştig voi lua, dacă voi lăsa pustia în care mă îndulcesc cu bucurie de cercetarea Ta şi mă voi duce spre cercetarea altora, pe care nu m-am făcut vrednic încă îndestulat să-i ocîrmuiesc? Mă tem, Stăpîne, că, îndeletnicindu-mă de ocîrmuirea acelora, nu voi putea face poruncile Tale cum se cuvine şi, astfel, mă voi osîndi eu, ticălosul, pentru lenevirea mea". Mîntuitorul i-a răspuns la acestea: "Nu are plată întocmai osteneala ce o vei face pentru mîntuirea altora, cu osteneala ce faci aici în pustie. Deci, pentru aceea vei lua plată îndoită în Ierusalimul cel de sus, cu înmulţite şi strălucite răsplătiri".
Atunci dumnezeiescul Paisie a ieşit afară din pustia aceea, după dumnezeiasca poruncă şi, aflînd fraţii de venirea lui, alergau la dînsul mulţime multă şi ascultau învăţătura lui preadulce, căci după adevăr învăţătura lui era izvor de-a pururea curgător, care izvora apă. Drept aceea, dorind să-l văd şi eu, zice Cuviosul Ioan, fiindcă era cu putinţă ca din singură privirea lui să primesc dar dumnezeiesc, m-am dus la dînsul şi mai înainte de a bate în chilia lui, l-am auzit dinăuntru vorbind cu un om şi, sfiindu-mă a bate, stăteam afară, însă am făcut puţin zgomot.
Cinstitul părinte, auzind acel zgomot, a ieşit afară şi, văzîndu-mă pe mine, s-a bucurat şi m-a sărutat, asemenea şi eu pe el. Apoi, intrînd împreună cu dînsul în chilie şi nevăzînd pe nimeni altul, socoteam cine să fi fost oare acela, ce cu puţin înainte a vorbit cu cuviosul, căutînd într-o parte şi în alta să văd pe cineva. Atunci el m-a întrebat: "De ce te uiţi încoace şi în colo şi nu te dumireşti, ca şi cum ai vedea un lucru preaslăvit?" Eu i-am răspuns: "Cu adevărat văd lucru preaslăvit, căci, nedumerindu-mă, nu ştiu ce să zic, fiindcă cu puţin mai înainte am auzit glasul unui om; dar ce este aceasta nu ştiu? Deci, te rog să-mi arăţi această taină preaslăvită!"
Dumnezeiescul părinte mi-a spus: "O, Ioane, taină preaslăvită ţi-a descoperit ţie Dumnezeu astăzi şi mie mi se cădea să-ţi arăt dragostea ce o are spre noi bunătatea Lui. Acela, alesule prieten, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întîiul împărat al creştinilor. El s-a pogorît din cer şi mi-a zis: "Fericiţi sînteţi voi care v-aţi învrednicit a vedea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este fericirea Mîntuitorului". Iar eu i-am zis: "Cine eşti tu, domnul meu, care zici acestea şi ne fericeşti pe noi monahii?" El mi-a răspuns: "Eu sînt marele Constantin şi m-am pogorît din cer ca să-ţi arăt slava pe care o dobîndesc monahii în ceruri, prietenia şi îndrăzneala care o au către Hristos. Deci, te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că îi îndemni pe dînşii la această sfinţită petrecere a pustniciei, iar eu mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rînduială prea mare ca aceasta a monahilor, suferind astfel paguba ce am luat".
Atunci eu iarăşi i-am zis: "Pentru ce, o, împărate, te ocărăşti pe tine? Oare n-ai dobîndit slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca fericire?" El mi-a răspuns: "Aşa este, am dobîndit-o! Dar nu am aceeaşi îndrăzneală ca monahii, nici cinstea întocmai cu ei! Căci am văzut sufletele oarecăror monahi, care, despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi şi se suiau la cer cu multă îndrăzneală, iar ceata cea potrivnică a diavolilor nu îndrăznea să se apropie de dînsele, că erau cu totul desăvîrşite. Apoi am văzut că li se deschideau uşile cerului şi intrau înăuntru şi, arătîndu-se cerescului Împărat, stăteau de faţă cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie, minunîndu-mă de voi monahii, vă fericesc şi mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. O, de aş fi lăsat această vremelnică împărăţie, haina şi coroana împărătească şi să mă fi făcut sărac; să fi purtat sac şi să fi primit cîte le cere petrecerea monahicească!"
Atunci eu i-am zis: "Toate le zici bine, o, sfinţite împărat, şi ne mîngîi cu acestea. Însă unele ca acestea se cuvin să fie judecăţile lui Dumnezeu şi nu este cu dreptate a zice în alt fel, pentru dumnezeiasca dreaptă judecată, căci dreptul Judecător le dă toate cu dreptate după vrednicie, şi după ostenelile fiecăruia îi dă lui plata. Viaţa ta nu avea ostenelile cele întocmai cu ale noastre, nici nu era asemenea cu viaţa monahilor; pentru că tu aveai femeie ajutătoare, aveai copii şi slugi şi multe alte feluri de îndulciri şi odihne; iar monahii, defăimînd toate cele dulci şi veselitoare ale acestei vieţi, în loc de toate bunătăţile lumii, au lăudat pe Dumnezeu şi pe Dînsul îl aveau de bucurie şi de bogăţie. Aceasta socotesc monahii desfătare şi mare îndulcire, să facă cele bineplăcute Lui. Şi ei erau, după cum zice apostolul, lipsiţi, necăjiţi şi rău pătimitori. De aceea cu neputinţă îţi este ţie, împăratul meu, să te faci întocmai cu ei". Deci, în timpul cînd noi vorbeam aceasta, atunci ai venit tu, fratele meu Ioan; iar el îndată s-a suit la cer. Acum, învăţîndu-te prin această taină cîte bunătăţi pricinuiesc durerile pustniciei, întăreşte pe fraţi.
Acestea auzindu-le eu, am dat mare mulţumire lui Dumnezeu. După aceea, vorbind din destul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuinţa mea, bucurîndu-mă şi veselindu-mă. Cuvîntul ne va arăta şi înfocata rîvnă pe care o avea Cuviosul Paisie pentru credinţă.
Un bătrîn oarecare locuia într-un sat ce se învecina cu părţile Egiptului. Acela, rătăcindu-se din neştiinţă, zicea că se cuvine creştinilor să cinstească şi să slujească numai Tatălui şi Fiului, iar Sfîntului Duh să nu-i slujească, nici să-I zică Dumnezeu. Această rătăcire şi rea cugetare au urmat-o o mulţime de oameni. Însă Domnul, voind să nu fie în deşert şi să se piardă pustniceştile osteneli şi sudori ale bătrînului, i-a descoperit lui relele cugetări ale aceluia şi satul în care locuia.
Atunci, dumnezeiescul Paisie, făcînd o mulţime de zimbile (coşniţe) cu trei urechi, le-a luat şi le-a dus acelui bătrîn. În acel ceas, se aflau acolo mulţi dintre cei care erau părtaşi ai acelei nedumnezeieşti dogme. Deci, văzînd zimbilele cu trei urechi şi necunoscînd pe Paisie, se minuna şi se mira mult de facerea zimbilelor şi întrebau ce sînt acelea şi ce are de gînd să facă cu ele? Iar el a zis: "Voiesc să le vînd". Atunci iarăşi l-au întrebat: "De ce le-ai făcut cu trei urechi?" El a zis: "Fiindcă sînt prieten şi iubitor al Sfintei Treimi şi se cade să arăt cu lucrurile cele trei feţe ale Sfintei Treimi, să o laud şi să o slăvesc în trei ipostasuri, avînd în mîinile mele semnele Sfintei Treimi, pentru că acum Sfînta Treime este o fire şi are trei feţe - iar de o înţelege cineva altfel, atunci nu o înţelege drept -, tot aşa se cade să socotim şi aceste zimbile, pentru că în fiecare dintre dînsele are o fiinţă privindu-se în trei şi în fiecare din ele se află întocmai toată fiinţa conştiinţei.
Deci, tot aşa şi cu nematerialnica fire şi dumnezeirea cea mai presus de fiinţă se află întocmai în trei chipuri, adică în trei feţe: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh petrece toată în fiecare faţă şi nici mai mult decît trei feţe se zice, nici mai puţin, adică nici pătrime, nici doime, ci treime, fiindcă această faţă a Sfintei Treimi nu este mai mult decît cealaltă nici cealaltă mai puţină decît aceasta".
Acestea zicîndu-le pe scurt dumnezeiescul Paisie, bătrînul şi toţi cîţi se aflau acolo au cunoscut adevărul şi cucernicindu-se de dînsul i-a zis: "Minunatule, spune nouă şi altele mai curate despre dreapta credinţă, uneltind şi alte dovezi ca acestea descoperite, căci ne-ai înspăimîntat de la începutul cuvintelor tale". Dumnezeiescul Paisie, cu glas îndrăzneţ a răsturnat toate cuvintele cele hulitoare ale ereticilor şi le-a arătat mai neputincioase decît ţesătura păianjenului, iar dreapta credinţă le-a arătat-o mai pe larg şi cu mai multe pilde, întărind-o în inimile lor. El i-a adus la adevărata cunoştinţă a Sfintei Treimi, dovedind cu multe mărturii luate din Scripturile cele insuflate de Dumnezeu, că şi Sfîntul Duh este Dumnezeu precum este şi Tatăl şi Fiul. Apoi, sfătuindu-i pe toţi să-şi mărturisească neştiinţa lor şi să se pocăiască pentru defăimarea lor, s-a întors iarăşi în pustie, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.
Ajungînd în pustie, a strălucit deodată o lumină înaintea lui şi, privind la acea lumină, vedea cete de îngeri umplînd pustia. Şi se minuna ce să fie oare ceea ce se arăta? Atunci a auzit pe îngerul său păzitor, zicînd: "Paisie, cînd tu eşti aici şi cînd lipseşti, noi păzim pe monahii care locuiesc într-această pustie, precum ţi-a făgăduit Dumnezeul tuturor". Iar el, cu laude mulţumitoare, slăvea pe Dumnezeu, care poartă grijă de toţi. Iar despre proorocescul dar, pe care s-a învrednicit a-l lua marele Paisie, vă arăt urmă-toarea povestire:
Fiindcă vestea despre Cuviosul Paisie s-a auzit în toată lumea, mulţi iubitori de fapte bune se îndemnau să meargă şi să ia binecuvîntarea lui. Pentru aceasta şi cuviosul Pimen, cel mai mare între părinţi, fiind încă tînăr într-acea vreme, şi dorind foarte mult a-l vedea, s-a dus la Cuviosul Pavel şi-l rugă să meargă împreună la marele Paisie; căci Pavel era cunoscut şi prieten al lui Paisie şi se ducea des la el. Părintele nostru Pavel i-a zis: "Fiul meu, mă sfiesc să te duc la el, căci eşti prea tînăr şi acela este bogat în fapte bune. Noi nu ne ducem la el aşa cum se întîmplă, ci cu multă chibzuire şi cu cucernicie, şi nu întotdeauna îl întîmpinăm pentru folos, ci la vreme potrivită". Pimen i-a zis: "Voi rămîne afară din chilia lui, cînd vom merge şi, numai de voi auzi dumnezeiescul lui glas vorbind cu tine, voi avea bucurie şi voi cunoaşte dumnezeiescul lui dar, iar de va fi cu anevoie de a auzi glasul lui, atunci voi pipăi numai chilia lui şi voi dobîndi mîntuire; iar cînd vei ieşi din chilia lui, voi săruta picioarele tale, care au călcat pămîntul acela, pe care calcă frumoasele lui picioare, şi cu aceasta voi dobîndi binecuvîntare îndestulată".
Pimen zicînd acestea, Cuviosul Pavel s-a minunat de smerenia lui şi de multa credinţă ce avea către Paisie. Deci, luîndu-l împreună cu el, s-a dus la Paisie. Şi, ajungînd la chilia lui, Pavel a intrat singur înăuntru, iar dumnezeiescul Paisie, primindu-l părinteşte şi prieteneşte, l-a întrebat despre Pimen. Atunci Pavel i-a spus că a rămas afară, căci se sfieşte a intra înăuntru; dar el a poruncit să intre înăuntru. Apoi a zis către Pavel: "Nu este bine a opri pe unii ca aceştia să rămînă afară cînd vin la noi, căci aceştia mai lesne merg în cer, zice Mîntuitorul nostru".
Zicînd acestea, a îmbrăţişat pe tînărul Pimen şi, binecuvîn-tîndu-l, i-a zis: "O, preaiubite Pavel, să-ţi aduci aminte că acest tînăr va mîntui sufletele multor oameni şi prin dînsul se vor învrednici mulţi a dobîndi Raiul, căci mîna Domnului, Care îl păzeşte şi îl povăţuieşte la dumnezeieştile învăţături, se vede cu el". Apoi a pus mîinile sale pe capul lui şi, binecuvîntîndu-l, l-a trimis înapoi cu Pavel, care, cîştigînd ceea ce dorise, slăvea foarte mult pe Dumnezeu.
Odată, sfinţitului Paisie, avînd douăzeci şi una de zile de postire, i s-a arătat Domnul Hristos şi i-a zis: "O, alesul meu, Paisie, mult rău pătimeşti pentru Mine!" Iar el a zis: "Ce mare lucru este această proastă şi rea pătimire, o, bunul meu Stăpîn! Mai ales că bunătatea Ta îmi dă putere". Iar Mîntuitorul a zis: "Tot lucrul bun, este bineprimit de Mine şi, celor ce-l fac, le voi da plată întocmai cu ostenelile lor; deci, urmează-Mă!"
Paisie L-a urmat pînă ce au mers la o peşteră a pustiei. Atunci Mîntuitorul a zis către el: "Intră înăuntru şi vezi un bărbat cu adevărat nevoitor!" Paisie, intrînd în peşteră, a văzut un om care se tăvălea pe pămînt, care-şi freca gura şi faţa de pămînt. Deci, mirîndu-se de covîrşitoarea nevoinţă a acelui bărbat, a ieşit afară, rugîndu-se de Domnul Hristos să-i spună pricina nevoinţei celei mari a acelui bărbat. Iar Domnul i-a zis: "Ai văzut pe nevoitorul Meu, ce fel de osteneli mari rabdă pentru Mine?" Paisie a zis: "L-am văzut, Stăpîne, şi m-am înspăimîntat de ostenelile nevoinţei lui; dar rog bunătatea Ta să-mi descopere cum are atîta nevoinţă?" Mîntuitorul i-a zis: "Are numai două zile de postire şi, iată, îl vezi în ce fel se chinuieşte de foame şi de sete?"
Paisie, auzind acestea, a zis: "Şi cum eu, care am douăzeci şi două de zile de post, n-am pătimit nimic asemenea? Mîntuitorul i-a zis: "Pentru că tu te întăreşti de darul Meu şi posteşti fără de osteneală, iar acela ca un pătimitor, din însăşi voia lui posteşte cu multă osteneală şi, încălzindu-se de dorul pe care-l are către Mine, suferă să pătimească mai presus de puterea sa". Apoi Paisie a întrebat pe Domnul: "Ce plată are să ia de la bunătatea Ta, pentru cele două zile?" Domnul i-a răspuns: "Acesta va lua aceeaşi plată pentru cele două zile, la fel cu plata ce ai s-o iei tu pentru cele douăzeci şi două de zile! Şi voi zice deopotrivă: "Intră în bucuria Domnului tău, şi ţie care ai luat cinci talanţi şi aceluia care a luat doi, căci întocmai aţi făcut binele şi amîndoi v-aţi arătat vrednici după puterea voastră!" Mîntuitorul, zicînd acestea, S-a făcut nevăzut.
Deci, părintele nostru Paisie, întorcîndu-se la chilia sa, şi-a adăugat mai multe nevoinţe şi se ruga lui Dumnezeu să se facă mai presus de hrană. Astfel, hrana lui acum nu mai era alta, cum am zis mai înainte, decît împărtăşirea în fiecare Duminică cu preacuratul Trup şi cinstitul Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar Mîntuitorul, cu iubire de oameni, i S-a arătat iarăşi robului Său Paisie şi i-a zis: "Ce Mă mai rogi pentru hrană, de vreme ce nu mănînci nimic. De-ţi trebuie ceva, cere!" El i-a zis: "Mă rog Domnului meu, cînd ies din această pustie şi mă duc spre cercetarea fraţilor, să am voie să vin îndată înapoi în pustie, pentru că nu sufăr să zăbovesc în cercetarea altora şi să mă lipsesc de a Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Nu te întrista de asta, căci atunci cînd ieşi din pustie Eu nu mă depărtez de tine, ci sînt cu tine".
Pe urmă Paisie I-a zis: "Mă rog Ţie, Hristoase al meu, întăreşte-mă pe mine!" Iar Domnul i-a zis: "De voieşti a birui mînia şi iuţimea, ia aminte să nu răneşti ori să ocărăşti ori să defaimi pe cineva; şi, de vei păzi acestea, nu te vei mînia". Paisie iarăşi L-a întrebat, zicînd: "Stăpîne, Iubitorule de oameni şi îndelung răbdătorule, dacă cineva face poruncile Tale şi se duce la cei ce Te iubesc pe Tine, să slujească la trebuinţele lor, oare are cîştig din aceasta, sau pagubă?" Domnul i-a răspuns: "Precum cel ce lucrează într-o ţarină, ia plată de la stăpînul ţarinii, aşa şi cei ce fac binele şi ajută sau învaţă pe alţii, vor lua în ceruri plată însutită".
Apoi Paisie L-a mai întrebat: "Domnul meu, dacă cineva se nevoieşte la fapta bună şi slujeşte şi pe alţii, iar altul se nevoieşte numai pentru sine şi pe alţii nu-i slujeşte, se deosebeşte unul de altul?" Domnul i-a răspuns: "Cel ce se nevoieşte numai pentru el este ucenicul meu, iar cel ce se nevoieşte pentru el şi slujeşte şi pe alţii este fiu şi moştenitor al Meu!" Paisie a întrebat iarăşi: "Dacă cineva se sîrguieşte a face slujba altuia şi se nevoieşte şi pentru sine cît îi este cu putinţă, însă, fiind împiedicat de slujirea altuia, nu ajunge la nevoinţele celor ce nu au nici o împiedicare, unul ca acesta va lua aceeaşi plată ca cei care se nevoiesc mai mult?" Mîntuitorul i-a răspuns: "Da, aceeaşi plată va lua". Zicînd aceasta, s-a suit la cer.
În părţile Siriei, era un nevoitor împodobit cu multe feluri de fapte bune. El, rugîndu-se odată, i-a venit un gînd ca acesta: "Oare o fi ajuns cineva din cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu a se face asemenea cu mine?" Şi, în aceeaşi vreme, a auzit un glas de sus, zicîndu-i: "Du-te în Egipt şi acolo vei găsi un nevoitor, cu numele Paisie, care se îndeletniceşte cu smerenia şi cu dragostea către Dumnezeu ca şi tine".
Atunci, acel cinstit bătrîn n-a socotit nicidecum osteneala drumului, şi a pornit îndată spre Egipt. Deci, ajungînd în muntele Nitriei, întreba unde se găseşte Paisie? Dar, fiindcă numele lui era propovăduit de toţi, nu s-a ascuns bătrînului locul unde locuia Paisie, nici lui Paisie nu i s-a ascuns dorinţa bătrînului; căci, cum a intrat bătrînul în pustie şi mergea drept spre Paisie, îndată Paisie l-a întîmpinat în drum. Deci, cunoscîndu-se între dînşii prin dumnezeiescul dar, s-au îmbrăţişat cu bucurie şi au făcut sărutarea cea întru Hristos. Apoi, ducîndu-se la chilia lui Paisie şi rugîndu-se, au şezut. Deci, bătrînul, începînd a grăi către dumnezeiescul Paisie, vorbea în limba siriană, iar Paisie, fiind egiptean, ştia numai limba egipteană. Pentru aceea, s-a întristat foarte mult că nu înţelegea cuvintele cele folositoare de suflet ale bătrînului. Deci, înălţînd îndată la cer ochii şi mintea, a suspinat din adîncul inimii şi a zis: "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dă-mi darul Tău mie, robul Tău, ca să cunosc puterea cuvintelor bătrînului". Dar, o minune, pentru ascultarea Domnului cea repede, îndată, împreună cu cuvîntul, vorbea şi înţelegea limba siriană.
Vorbind între ei multe, au povestit unuia altuia vedeniile ce s-au învrednicit a le avea fiecare, cu care părinţi au vorbit şi au petrecut împreună şi ce fapte bune aveau acei părinţi; căci amîndoi erau plini de bucurie pentru o împreună vorbire ca aceea. După ce au trecut şase zile şi au sfîrşit cîte aveau de vorbit, bătrînul voia a se întoarce la locul său. Atunci, Paisie a chemat pe ucenicii săi şi le-a zis: "Iată, preaiubiţi fii, un om sfînt, din cei desăvîrşiţi în fapte bune, plin de Duh Sfînt şi de dumnezeiesc dar; deci, luaţi toţi binecuvîntările lui cu cucernicie, ca să le aveţi ca pe nişte turnuri şi strajă împotriva vrăjmaşilor". Atunci, îndată au căzut toţi la pămînt şi, închinîndu-se acelui sfînt bătrîn, precum se cădea, cereau fierbinte rugile şi binecuvîntarea lui. Acela, făcînd rugăciune pentru dînşii, i-a binecuvîntat şi, luîndu-şi rămas bun de la toţi, s-a dus.
După puţină vreme, a venit la marele Paisie un pustnic, iar ucenicii cuviosului i-au zis: "O, părinte, mare cîştig ai fi nimerit dacă ai fi venit puţin mai înainte, căci a venit la noi un om dumnezeiesc din Siria, strălucit cu mintea şi cu inima şi ne-a întărit cu cuvinte mîntuitoare; apoi s-a dus în ţara sa. Dar, dacă vrei, poţi să-l ajungi, că nu este departe". Alergînd pustnicul acela să-l ajungă, dumnezeiescul Paisie i-a zis: "Stai, pentru că acela acum a trecut cale mai mult de 18 mile, fiind dus de un nor la locuinţa sa". Auzind aceasta, toţi s-au minunat şi au crezut şi au slăvit pe Dumnezeu.
Un alt frate s-a dus la marele Paisie să-l vadă, dar l-a găsit dormind şi avînd păzitor un înger preafrumos, s-a minunat şi a zis: "Într-adevăr Dumnezeu păzeşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dînsul". Deci, s-a întors înapoi, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce iubeşte pe cei ce-L slăvesc.
Un monah foarte simplu cu socoteala minţii, era ucenic al Sfîntului Paisie şi asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducîndu-se odată în Egipt să vîndă nişte lucruri de mînă, s-a găsit în cale cu un evreu şi mergea împreună cu dînsul. Evreul, cunoscînd simplitatea monahului, a vărsat într-însul cuvinte de hulă cu pîngărita lui limbă, zicîndu-i: "O, monahule, pentru ce credeţi voi în Cel Răstignit, fiindcă nu este El Mesia ce se aşteaptă, ci altul! Deci, nu este Mesia acesta în Care credeţi voi creştinii!" Monahul, din nerăutate şi din prostimea minţii sale, s-a amăgit şi a răspuns: "Poate să fie aşa precum zici tu".
Şi îndată, vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul Sfîntului Botez, precum se va vedea în cele următoare. Întorcîndu-se în pustie şi văzîndu-l dumnezeiescul Paisie, nu voia să-l primească nicidecum, nici chiar să-l vadă, nici a se apropia de dînsul să-i vorbească, ci se întorcea de el. Ucenicul, văzînd pe bătrînul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult şi se mira care să fie pricina. De aceea, căzînd la picioarele lui, i-a zis: "Părinte, pentru ce te întorci de la mine ticălosul şi nu voieşti să mă vezi şi te îngreţoşezi ca de o urîciune? Acest lucru nu mi l-ai făcut niciodată!" Bătrînul i-a zis: "O, omule, cine eşti tu că nu te cunosc?" Ucenicul i-a răspuns: "Cum, părinte, dar ce lucru neobişnuit ai văzut la mine că nu mă cunoşti? Oare nu sînt eu ucenicul tău?" Bătrînul a zis: "Ucenicul meu era creştin adevărat; dar tu nu eşti acela! Dacă eşti ucenicul meu, apoi de la tine a fugit Botezul şi semnele creştinilor! Spune-mi ce ţi s-a întîmplat şi ce ai pătimit pe drum?"
El a răspuns: "N-am păţit nimic!" Bătrînul i-a zis: "Fiule, du-te departe de la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, ai fi fost cum erai mai întîi". Atunci el a suspinat adînc şi, vărsînd lacrimi care porneau pe bătrîn spre milostivire, a zis: "Eu însumi sînt ucenicul tău, iar nu altul, şi nu cunosc nicidecum greşeala făcută şi nici că am făcut vreun rău". Marele Paisie a zis: "Cu cine ai vorbit cînd te-ai dus pe drum?" Acela a răspuns: "Cu un evreu". "Ce ţi-a zis el şi ce i-ai răspuns tu?" "Nu mi-a spus altceva decît aceasta, că nu este Hristos acela la Care ne închinăm noi creştinii, ci un altul care are să vină. Eu i-am răspuns: "Poate aşa este cum zici tu"".
Bătrînul a zis către dînsul: "Ticălosule, dar ce este mai rău şi mai urît decît aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos şi te-ai dezbrăcat de Sfîntul Botez. Deci, du-te şi te pocăieşte cum voieşti, căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu aceia care s-au lepădat de Hristos şi te vei munci împreună cu dînşii!" Ucenicul, auzind acestea, a suspinat din adîncul inimii şi se tînguia şi striga, zicînd: "Miluieşte-mă, părinte, pe mine, cel rău căzut, că nu ştiu ce să mai fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat dumnezeiescul Botez şi m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine ticălosul!"
Ucenicul, rugîndu-se în acest chip, cu lacrimi mai mult decît cu cuvinte, a pornit pe bătrîn spre milostivire. Deci i-a zis: "Fiule, îngăduieşte puţin să rog îndurările şi mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine". Zicînd aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu şi cerea iertare pentru ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul ucenicului şi l-a învrednicit iarăşi de darul Sfîntului Botez, pentru că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfînt intrînd ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieşit ca un fum, risipindu-se în văzduh.
Astfel s-a adeverit pe deplin că marele Paisie şi-a primit cererea sa şi, întorcîndu-se, a zis către ucenicul lui: "O, fiule, slăveşte pe Dumnezeu şi mulţumeşte-i împreună cu mine, că a ieşit din tine duhul cel necurat al hulei şi în locul lui a intrat Duhul Sfînt şi ţi-a dat iar darul Botezului. Deci ia aminte să nu cazi şi altădată în cursele păgînătăţii din neluare aminte şi din lenevirea ta, nici să dai sufletul să ardă în focul muncii pentru vreun alt păcat". Astfel a îndreptat pe ucenic.
Odată, a venit la sfinţitul Paisie un bătrîn cu numele Ioan. Acela umblase multe zile prin pustie şi, fiind obosit tare, avea trebuinţă de hrană şi de odihnă. Deci, după ce au vorbit multă vreme unul cu altul, Paisie a zis către ucenicul său, să gătească masa şi să pună mîncare să mănînce împreună cu Ioan. Ucenicul a făcut după porunca cuviosului. Apoi Paisie a îndemnat pe Ioan să mănînce, că era flămînd de multă înfrînare. Ioan i-a zis: "Iartă-mă că astăzi este post şi se cade să postesc pentru păcatele mele cele multe". Dumnezeiescul Paisie, uimindu-se de minunatul lui gînd, s-a sculat îndată şi, înălţînd ochii şi mintea la cer, a zis din adîncul inimii: "Doamne, cercetează pe robul tău Ioan, care se nevoieşte pentru numele Tău".
La sfîrşitul rugăciunii, Sfinţitul Paisie a dat lui Ioan bun şi preaslăvit dar, pentru că a venit în uimire şi i s-a părut că a văzut un tînăr care ţinea în mîini hrană şi băutură şi îi dădea lui; apoi Ioan, venindu-şi în sine, era plin de bucurie şi sătul de hrană. După aceea, netrebuindu-i lui hrană trupească, fiind sătul de cea îngerească, s-a sculat şi, mulţumind lui Dumnezeu şi dumnezeiescului Paisie, s-a dus iar în pustie, adăugînd astfel altă postire la cea dintîi. El îşi zicea în sine: "Ioane, ai mîncat cu săturare, acum se cade să posteşti cu toată osîrdia". În acest chip se lupta viteazul şi biruia cu rugăciunea Sfinţitului Paisie.
Alt monah nou începător locuia în pustie deosebit şi, supărîndu-se mult de gînduri necurate, s-a dus la marele Paisie şi i-a zis: "Cuvioase părinte, roagă-te pentru mine păcătosul, că sînt muncit cumplit de diavol". Cuviosul, cunoscînd că el îşi face voia sa şi urmează cu osîrdie diavolului desfrînării şi al slavei deşarte şi voind a-l opri pentru a nu se purta fără rînduială şi după voia sa, a zis către dînsul: "O, fiule, nu te lupţi cu diavolii, precum socoteşti, fiindcă aceia încă n-au simţit că ai venit în pustie; ci te lupţi cu gîndurile tale. Deci du-te şi te nevoieşte cu bună rînduială şi roagă-te lui Dumnezeu să te cerceteze, că altfel ai să te ispiteşti cumplit de diavoli. Atunci vei cunoaşte bine asuprelile lor şi ce fel de rele pătimesc cei ce se luptă cu dînşii".
Zicînd acestea, a trimis pe tînăr la locuinţa lui; apoi a rugat pe Dumnezeu cu tot sufletul să-l păzească nevătămat. Dar mai marele diavolilor, răcnind ca un leu, s-a arătat cuviosului, zicîndu-i: "O, Paisie, ce ai cu mine de mă izgoneşti şi mă nedreptăţeşti, nesupărîndu-te pe tine?" Cuviosul i-a zis: "Fugi de la monahul cel tînăr şi nu-l supăra cu gînduri viclene". Diavolul i-a răspuns cu obrăznicie şi cu multă mîndrie: "Crede-mă, că încă n-am ştiut că a venit acest tînăr în pustie, nici nu l-am supărat vreodată, dar el se luptă cu lenevirea sa; însă, de acum înainte să se gătească să încerce ispitele mele şi asuprelile ce am socotit să le dau". Cuviosul i-a zis: "Dumnezeu să te certe, vrăjmaş al adevărului şi să te arunce pe tine în focul cel nestins al muncii".
După aceea, vicleanul diavol s-a făcut nevăzut. Iar aflătorul răutăţii n-a încetat răutatea sa; ci cele ce a zis, a făcut şi cu fapta. Deci, pornind război împotriva tînărului monah, a arătat tot felul de meşteşugiri viclene. Tînărul, ispitindu-se de măiestriile vrăjmaşului şi neputînd suferi, a năzuit la turnul cel neclintit, adică la marele Paisie şi, povestindu-i ispitele vrăjmaşului, îi spunea că nu poate suferi relele ce-i face.
Cuviosul i-a zis: "O, fiule, nu ţi-am spus că vrăjmaşul încă nu ştie că ai venit în pustie?" Apoi, certîndu-l şi sfătuindu-l cum să petreacă, s-a întors la rugăciune, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvîntul lui Dumnezeu, să nu laşi zidirea Ta să se piardă de vrăjmaş, ci ajută-i lui din cer, că puterea Ta este nebiruită şi toate sînt supuse Ţie!" După aceea, îndată i-a stat de faţă un înger al Domnului, avînd pe diavolul legat cu lanţuri şi a zis: "Ia-l pe acest pierzător şi ceartă-l precum vrei. Iată, ţi s-a dat legat acela care are mulţi oameni legaţi cu meşteşugirile lui viclene". Atunci diavolul a zis către dumnezeiescul Paisie: "Vai mie, pînă cînd ai să mă munceşti cu rugăciunea ta şi să păzeşti prin ea pe cei ce locuiesc în pustia aceasta? Ticălos voi fi şi multe voi pătimi, dacă voi mai şedea aici, ca să-i pîndesc pe cei ce vin; de aceea mă voi duce departe numaidecît".
Dumnezeiescul Paisie i-a zis: "Depărtatule şi vrăjmaşule al neamului omenesc, spune-mi pentru ce superi şi ispiteşti pe acest tînăr, luptîndu-l cumplit? Pentru care pricină lupţi de la început cu atîta nebunie şi sălbăticie contra celor ce se nevoiesc? Diavolul a răspuns: "Eu nu mă apropii de cei ce încep nevoinţele faptei bune; căci darul lui Dumnezeu nu-mi dă voie să mă apropii de dînşii, fiindcă atunci se nevoiesc cu mai mare fierbinţeală. Însă, după ce se duce de la dînşii dumnezeiescul dar, atunci, pentru lenevirea lor, mă apropii de dînşii şi îi stăpînesc ca pe un vînat gata şi astfel îi am jucărie precum voiesc; de aceea nu-i ispitesc de la început, pe de-o parte pentru că ard de fierbinţeala şi osîrdia ce o au spre fapta bună, iar pe de alta, pentru că-i defaim, aşteptînd să înceteze osîrdia aceea, să cadă în lenevire, şi atunci ispitesc, neavînd nici o împiedicare. La început nu ispitesc pentru pricinile zise, iar cînd îi văd mult mai fierbinţi şi mai osîrdnici, sporind spre cele dinainte, atunci nu-i mai ispitesc, ca să nu se unească cu darul lui Dumnezeu; ca astfel, prin osîrdia cea de-a pururea a nevoinţei şi a sporirii lucrurilor celor bune, să se facă nebiruiţi".
Acestea le zicea diavolul fără voia sa, apoi îndată a fugit. De atunci monahul a scăpat de supărarea diavolului şi n-a mai putut vicleanul să-l ispitească. Deci, întărindu-se fratele prin rugăciunile sfinţitului Paisie, a săvîrşit cu plăcere de Dumnezeu pustniceasca petrecere şi s-a odihnit în linişte.
În vremea cînd m-am dus eu - zice Cuviosul Ioan, scriitorul acestei vieţi -, către dumnezeiescul Paisie ca să mă îndulcesc de dînsul, au venit cîţiva monahi să se mîngîie de cuvintele lui cele folositoare, zicînd: "Părinte, spune-ne nouă cuvinte mîntuitoare de suflet". Iar el le-a zis: "Păziţi predania sfinţilor şi mai mult decît cele rînduite să nu căutaţi să faceţi". Monahii au zis: "Mai spune-ne şi altceva din cele ce se potrivesc monahilor". Iar dumnezeiescul Paisie, văzînd cu ochii săi cei prevăzători şi cunoscînd cugetele şi gîndurile lor, le-a spus fiecăruia dintre dînşii ce gîndeau, care dintre ei au gînduri bune şi care rele şi din ce pricină le-au venit lor nişte gînduri ca acestea. Monahii, minunîndu-se de aceasta, mi-au spus de o parte: "Într-adevăr, părinte Ioane, toate patimile inimilor noastre, pe care numai singur Dumnezeu le cunoaşte, ni le-a spus nouă una cîte una".
Atunci eu le-am spus cele ce le-am adeverit de multe ori: "Credeţi-mă că cele ce le-am gîndit în mintea mea şi cele ce le-am făcut eu singur, mi le-a arătat de multe ori cu bucurie, cînd ne întîlneam, şi toate mi le spunea, ca şi cînd ar fi fost împreună cu mine". Deci, monahii au zis: "Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui", şi s-au dus.
Un frate, urmînd voii sale şi făcîndu-şi socoteala sa, a lăsat pustia şi s-a dus aproape de o cetate şi s-a sălăşluit acolo. Dar, pentru că adeseori mergea în cetate să-şi vîndă lucrul mîinilor sale, i s-a întîmplat de a întîlnit o femeie evreică a cărei inimă ardea de patima satanicească spre el. Deci, monahul, amăgindu-se de gînduri prin lucrarea diavolească, a căzut în cursele evreicei. O, dar ceva mai cumplit s-a întîmplat; deoarece el s-a lepădat de credinţa creştinească şi a luat credinţa evreiască; a locuit împreună cu ea şi atît de mult a urmat sfatul ei, încît s-a făcut asemenea cu ea la păgînătate. Deci, acea femeie de trei ori blestemată, căzuse într-o aşa prăpastie fără de fund, încît de multe ori punea capul ticălosului acela în braţele sale şi, deschizîndu-i gura, curăţa cu un lemn subţire dinţii lui ca să nu se întîmple să fi rămas vreun mărgăritar din Sfînta Împărtăşire a Preacuratelor Taine. O, ce nedumnezeire în viaţa şi în gura lui!
Ştiu, că v-aţi întristat şi v-a durut inima, fraţilor, auzind unele ca acestea, dar eu mă înspăimînt de îndelungata şi marea răbdare a lui Dumnezeu! Vă voi mai spune şi lucrul cel preaslăvit ce s-a făcut cu dînsul, ca să vă minunaţi de preaslăvita şi nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca lui cercetare cu care ne cercetează de sus.
Omul, care cu neascultarea lui s-a despărţit de creştini pentru păgînătatea sa, mai pe urmă - după un timp oarecare -, luminîndu-se de lumina dumnezeieştilor iconomii, şi-a venit în sine şi s-a căit de ceea ce a făcut printr-o pricină ca aceasta. Cîţiva monahi care locuiau în pustia aceea, în care se pustnicea şi el mai înainte, mergînd în oraşul acela pentru trebuinţele lor, au trecut pe lîngă casa acelei evreice şi, văzîndu-i pe dînşii, s-a rănit la inimă, aducîndu-şi aminte de vechea şi sfinţita însoţire a monahilor. Deci, i-a întrebat pe ei de unde sînt, cum se numesc şi pentru care pricină au venit în acel oraş. Monahii au răspuns că sînt ucenici ai dumnezeiescului Paisie din Nitria şi au venit în oraş pentru oarecare trebuinţă. Atunci acela l-a rugat să spună marelui Paisie să se roage lui Dumnezeu pentru mîntuirea lui.
Apoi monahii, întorcîndu-se în pustie, au arătat dumnezeiescului Paisie cele întîmplate acelui ticălos călugăr şi cele ce i-a rugat. Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adîncul inimii şi a zis: "Vai, fiii mei iubiţi, cîţi oameni mari, din pricina femeilor au căzut din dumnezeiescul dar! Despre aceasta să ne aducem aminte din Sfînta Scriptură de strămoşii noştri cei de demult, pentru că nu poate vrăjmaşul a unelti altă ispită mai îndemînatică pentru a pierde pe oameni decît femeia; căci, uneltind această armă, adică pe femeie, obişnuieşte a birui pe oamenii cei mari, precum ştiţi că prin femeie a biruit pe marele David, pe strămoşii şi nepoţii lui. De aceea, se cade să rugăm şi noi de-a pururea pe Dumnezeu, ca să ne izbăvească de nişte ispite ca acestea ale vrăjmaşului".
Acestea zicînd Cuviosul Paisie, a făcut rugăciune pentru cel ce a căzut, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvîntul lui Dumnezeu, nu lăsa zidirea mîinilor Tale să piară pînă în sfîrşit, ci caută cu nerăutate spre dînsul, din cereştile Tale locaşuri. Primeşte rugăciunile ce-Ţi aduc, pentru cel ce s-a lepădat de Tine mai înainte, că acum a venit iarăşi întru sine şi îşi cunoaşte greşeala ce a făcut-o. Deci, rog bunătatea Ta, să-l chemi din nou la pocăinţă!"
Cuviosul, rugîndu-se în acest chip multe zile, a înduplecat bunătatea lui Dumnezeu ca să se milostivească spre zidirea Sa. Astfel rugăciunea sa a fost auzită şi Mîntuitorul, arătîndu-se lui, l-a întrebat - El, Care pe toate le ştie şi pentru cine Îl roagă -, zicînd: "Nu cumva sluga Mea, Paisie, se roagă pentru acela care s-a lepădat de Mine, care a ieşit din rînduiala Mea şi s-a dus cu potrivnicii Mei, acel care era monah şi acum s-a făcut evreu?" Cuviosul a răspuns: "Pentru acela mă rog, Iubitorule de oameni, Doamne, căci, căutînd la îndurările Tale Care totdeauna chemi la pocăinţă şi nu voieşti moartea păcătosului, ci aştepţi întoarcerea lui, am îndrăznit să rog bunătatea Ta pentru el şi ca un milostiv ce eşti, cheamă iarăşi oaia Ta cea rătăcită".
Atunci Mîntuitorul a zis către el: "Dacă voieşti să miluiesc pe acest păcătos şi lepădat de credinţă şi din nou să-l chem la pocăinţă, se cade să iau din răsplătirile şi nevoinţele tale şi să dau iubirea Mea de oameni aceluia, care este vrednic de nenumărate munci". Paisie i-a răspuns: "Da, Doamne, primesc cu bucurie! Însă eu nu ştiu de se află în mine vreun lucru care să fie plăcut înaintea Ta! Dar din a Ta bunătate, mai ales, prin care şi mie făcîndu-mi-se bine în fiecare zi, mulţumesc Ţie. Deci, revarsă peste el mila Ta, pentru că eu mă mulţumesc să mă muncesc în iad în locul aceluia, numai el să se mîntuiască. Primesc osînda mai bine, decît să mă îndulcesc de ale Tale faceri de bine, iar acela să se muncească!"
Mîntuitorul a zis: "Vrednică şi minunată este socoteala şi dragostea ce o ai către aproapele tău, Paisie, fiindcă urmezi dragostei ce o am Eu către oameni! Deci, de vreme ce ai ales să cazi din vrednicia ta pentru mîntuirea păcătosului, iată, nu vei cădea din vrednicia ta şi păcătosul se va mîntui, după rugămintea ta!" Mîntuitorul, zicînd acestea, S-a suit la cer. După puţină vreme, acea femeie rea a murit, iar Isaac - acesta era numele monahului cel căzut - s-a dus iarăşi în pustie şi, catehizîndu-se de marele Paisie, a primit credinţa creştinească cea de mai înainte şi astfel petrecea cu mare osîrdie viaţa cea pustnicească, trecînd rămăşiţa vieţii sale în ascultare, în nevoinţă cinstită, în statornicie îmbunătăţită, şi aşa s-a odihnit în Domnul. Deci, acela a dobîndit mîntuire cu rugăciunile sfinţitului Paisie, iar noi, auzind preaslăvitele lui minuni, se cuvine a slăvi şi a mări pe Dumnezeu.
În mănăstirea marelui Paisie, era un preot care avea cuget lumesc. Cînd ceilalţi monahi voiau să meargă la cuviosul ca să audă cuvintele lui cele folositoare de suflet, se ducea şi el; dar nu lua aminte la cuvintele lui, pentru că nu avea gînd bun, nici inimă curată. El nu numai că nu se folosea, dar şi batjocorea cuvintele cuviosului şi le strica cu alte cuvinte lumeşti. Deci, ceilalţi monahi supărîndu-se, s-au dus la un bătrîn iubitor de Dumnezeu şi cîrteau împotriva acestui preot; iar bătrînul acela s-a dus împreună cu ei la marele Paisie, urmîndu-le şi preotul acela. Dar bătrînul, ducîndu-se la cuviosul, i-a zis deosebi: "Să ştii, părinte, că acest preot pricinuieşte vătămare şi sminteală fraţilor; deci, se cuvine să opreşti pornirea lui cea fără de rînduială şi să o îndreptezi cu cercetări". Marele Paisie i-a zis: "De mult aş fi făcut ceea ce-mi zici, de aş fi cunoscut că s-ar fi folosit; dar iată, diavolul stă gata să-l tîrască în pierzare şi cînd va auzi de la mine vreun cuvînt aspru, va fugi dintre fraţi şi se va duce în lume. Atunci mă voi arăta eu vinovat şi pricinuitor al pierzării lui, pentru că n-am putut să rabd un frate ce se luptă cu vrăjmaşul; însă se cade să rugăm pe Dumnezeu să-l scape de o patimă ca aceasta".
Acestea zicînd, au făcut rugăciune pentru preot către Dumnezeu şi îndată au izgonit dintr-însul pe diavolul neruşinării. Apoi preotul s-a umplut de pocăinţă şi, avînd mustrarea conştiinţei, se întrista mult. Deci, mărturisindu-şi greşelile sale, mai mult cu lacrimi decît cu cuvînt, cerea iertare pentru cele făcute, făgăduind să se îndrepteze. Deci, de atunci înainte s-a făcut cucernic şi bun, asculta cu evlavie dumnezeieştile cuvinte ale cuviosului şi le împlinea cu bucurie. Drept aceea, covîrşind pe mulţi în faptele bune, s-a făcut pustnic iscusit, cu lucrarea rugăciunilor sfinţitului Paisie şi cu ajutorul mult îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu.
Acum noi, în continuare, avem a povesti altă minune prea înfricoşătoare, prea slăvită şi mai înaltă decît toate povestirile.
Odată, dumnezeiescul Paisie, rugîndu-se în chilia sa, Hristos cu doi îngeri a mers la el, precum a mers şi la patriarhul Avraam, şi a zis: "Bucură-te, Paisie, că astăzi trebuie să ne găzduieşti!" Paisie, după urmarea patriarhului, i-a primit cu osîrdie, însă nu se silea să pregătească mîncări şi băuturi pentru Hristos. Apoi, punînd apă în spălătoare, a spălat preacuratele Lui picioare. Astfel, Paisie se silea cu osîrdie la primirea de străini, iar Mîntuitorul îi arăta lui dragostea Sa cea mare. Şi fiindcă din bunătăţile primirii de străini, nu este alta mai bineprimită decît a spăla picioarele celor ce vin la el, pe care o săvîrşise Paisie, pentru aceasta Mîntuitorul a zis către dînsul: "Pace ţie, slugii Mele". Apoi S-a făcut nevăzut.
Dumnezeiescul Paisie, încălzindu-se de dumnezeiasca dragoste a acelei vorbiri cu Mîntuitorul, şi urmînd pe Cleopa, adică avînd ca acela inima caldă, a alergat la apa aceea vie care a spălat picioarele Lui şi pe care i-o lăsase Hristos ca un lucru mare şi vrednic de credinţă, şi a băut-o cu mare cinste şi poftă, lăsînd puţin şi ucenicului său, care era dus în Egipt. Acela venind foarte ostenit din călătorie, cuviosul i-a zis: "Du-te fiule, la spălătoare şi bea apa ce este într-însa ca să stingi setea ce o ai din pricina arşiţei soarelui". Ucenicul a zis că va face după porunca lui, însă gîndea altceva în inima sa, zicînd în sine: "Eu am venit cu atîta căldură şi bătrînul, în loc să mă trimită la izvor ca să beau apă curată şi rece, îmi porunceşte fără socoteală să beau apă din spălătoare, care este şi murdară!" Acestea le gîndea ucenicul, iar cuviosul a zis iarăşi: "Du-te, fiule, la spălătoare şi bea apa!" Iar ucenicul a zis: "Mă duc", însă nu s-a dus. Cuviosul a zis pentru a treia oară să bea, dar n-a ascultat. Atunci cuviosul i-a zis: "O, fiule, ai luat plata neascultării tale, adică te-ai lipsit de dumnezeieştile daruri!"
Ucenicul, auzind acestea, s-a întristat foarte mult şi alergînd la spălătoare, n-a mai găsit nimic şi a zis către bătrîn: "Părinte, nu găsesc apă în spălătoare ca să beau". Iar dumnezeiescul Paisie a zis către el: "Cum este cu putinţă să mai afli, făcîndu-te netrebnic? Pentru că neascultarea alungă darul de la cel neascultător, precum şi ascultarea îi aduce darul celui ascultător".
Ucenicul, întristîndu-se de cele ce a auzit, întrebă ce era acel mare dar de care s-a lipsit, şi cum s-a scurs din spălătoare? Cuviosul i-a povestit după aceea toate cele făcute, precum am spus mai înainte, zicîndu-i lui încă şi aceasta: "De vreme ce ai rămas în neascultare şi n-ai primit a bea apa aceea, pentru care ţi s-a poruncit de trei ori să bei, pentru aceasta s-a pogorît din cer un înger al Domnului şi, luînd cu toată cucernicia acea sfîntă apă, s-a suit iarăşi la cer. Auzind ucenicul aceasta, s-a înfricoşat şi s-a cutremurat de acea povestire, rămînînd multă vreme fără glas. Apoi, venindu-şi în sine, plîngea şi se tînguia de acea primejdie, strigînd: "Vai mie, ticălosul, ce bunătate mare am pierdut! Acea bunătate, zavistnicul diavol nu m-a lăsat s-o dobîndesc!"
După ce, cu nişte cuvinte ca acestea, s-a plîns şi s-a căit, cerea cu lacrimi ca să afle milă. Deci bătrînul, milostivindu-se spre dînsul, i-a zis: "Fiul meu, Adam, pentru neascultarea sa, a căzut din Rai şi în locul vieţii veşnice a cîştigat moartea; deci, a fost izgonit ca un netrebnic din slava şi din bunătăţile lui. În acelaşi fel eşti şi tu. Fiindcă n-ai ascultat porunca mea, ai căzut din darul care aveai să-l dobîndeşti! Dar, de vreme ce te întristezi mult şi te nevoieşti, ridică-te din căderea neascultării, fă ascultare, îmblînzeşte cu fierbinţeală pe Dumnezeu şi cere de la Dînsul iertarea ta; căci Dumnezeu Se milostiveşte spre cei ce se nevoiesc şi miluieşte pe cei ce-L roagă".
Astfel s-a mîngîiat ucenicul de cuvintele bătrînului său şi a răbdat puţină vreme. Dar el, aducîndu-şi aminte de răul ce a pătimit, se întrista cu totul şi nu avea mîngîiere. Atunci s-a dus iarăşi la bătrîn şi a zis: "Părinte, nu am odihnă nicidecum din cauza gîndurilor. Cum îmi aduc aminte de darul ce l-am pierdut, plîng nenorocirea mea şi nu ştiu ce să fac; pentru că, din pricina gîndurilor, mă cufund în deznădejde şi nu-mi mai dă voie să mă duc la vreun bătrîn iscusit, care să-mi arate calea, doar voi găsi odihnă de gînduri, şi astfel să capăt liniştea cea trebuincioasă".
Dumnezeiescul Paisie, luînd puţină pîine, a dat-o ucenicului lui şi i-a zis: "Ia pîinea aceasta şi du-te în cetate şi, lîngă zidul cetăţii în partea dreaptă, vei afla un om sărac şezînd în nişte gunoaie, batjocorit şi lovit cu pietre de copii. Acelui om dă-i pîinea şi vei auzi de la dînsul, cu dumnezeiasca cuviinţă, cele de folos ţie!" Atunci ucenicul, luînd pîinea, îndată a plecat şi, ducîndu-se în cetatea aceea, a găsit pe acel om şi aştepta să înceteze jocurile copiilor, ca să se apropie de dînsul. Acela, văzîndu-l, îndată i-a zis: "Vino aproape şi-mi dă binecuvîntarea - adică pîinea - ce mi-a trimis-o bătrînul tău!" Ucenicul apropiindu-se, săracul acela a luat pîinea din mîinile lui şi, sărutînd-o, îl întreba: "Cum se mai află sfinţitul Paisie, că mult doream să aflu despre dînsul. Iar tu, fiule, de ce nu te învoieşti la cîte îţi zice şi nu te pleci la poruncile lui? Nu ştii că, pentru neascultarea ta, te-ai lipsit de Sfînta Scriptură şi de darul de veci luat dintr-însa? Tu încă nu-l asculţi şi nu te pleci sfatului lui, ci vii către altul? Eu te asemăn cu cel ce ţine în mînă apă curată şi rece şi nu bea dintr-însa, ci caută să afle apă ca să-şi potolească setea sa în alte părţi. Deci, du-te şi supune-te bătrînului tău, marelui Paisie, că cine nu se supune lui, acela nu se supune nici poruncilor Mîntuitorului nostru Iisus Hristos!" Acestea auzindu-le, ucenicul s-a întors, slăvind pe Dumnezeu şi de aici înainte păzea şi dădea ascultare la toate poruncile Sfinţitului Paisie.
Dar n-a trecut multă vreme şi iarăşi, aducîndu-şi aminte de darul de care s-a lipsit, îşi plîngea paguba sa şi iarăşi ruga pe marele Paisie să-i dea voie să meargă la cel ce şedea în gunoi. Cuviosul Paisie îi zicea să nu plece, deoarece nu se supunea; însă, el dorea să meargă la dînsul, pentru că se supăra de gînduri rele. Deci, i-a zis: "Fiule, omul acela s-a dus către Domnul! Dar, fiindcă te văd că ai nădejde către omul acela şi sfatului lui te pleci, îţi dau voie. Deci, du-te în partea dinspre răsărit a cetăţii şi, găsind acolo un mormînt, intră într-însul şi vei afla acolo îngropate trei trupuri de bărbaţi sfinţi, care s-au învrednicit de daruri prooroceşti. Aceia, cunoscîndu-şi mai înainte sfîrşitul vieţii lor, s-au dus şi s-au aşezat în mormîntul acela. Acestea văzîndu-le, zi celui ce zace între cei doi: "Robul lui Dumnezeu, Paisie, cu puterea lui Iisus Hristos, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, îţi porunceşte să te scoli ca să-mi spui cele cuviincioase şi de folos pentru mine!"
Atunci ucenicul, alergînd cu osîrdie, s-a dus în partea dinspre răsărit a cetăţii şi, aflînd mormîntul, a intrat înăuntru. Deci a zis către cel adormit, după porunca bătrînului. Şi, o, ce minune! Îndată mortul s-a sculat şi a zis: "Pentru ce nu te-ai plecat mie, care ţi-am zis să te supui poruncii bătrînului tău? Du-te şi te supune lui fără îndoială. De voieşti a te mîntui, ascultă cuvintele lui; căci cel ce nu se supune cuvintelor lui, cu adevărat se împotriveşte poruncilor lui Hristos!" Acestea zicîndu-le, mortul iarăşi a adormit; iar ucenicul, minunîndu-se, s-a întors către sfinţitul Paisie şi i-a povestit toate. De aici înainte s-au împăcat gîndurile lui, avînd grijă să cîştige prin ascultare bunătăţile ce le pierduse prin neascultare. Astfel el creştea prin sporirea faptelor bune şi a desăvîrşirii.
Altădată au venit la marele Paisie doi fraţi şi au locuit împreună cu fraţii aceluia. Ei, făcînd destulă vreme ascultare, adeseori rugau pe cuviosul să le dea voie să locuiască deosebit în pustie. Acela, văzînd osîrdia lor, le-a dat voie. Deci, ducîndu-se la dorita linişte, se nevoiau mult în pustnicie, izgonind de la dînşii asupririle vrăjmaşului. Dar diavolul, urîtorul binelui, ca un mare iscusit şi mare maestru ce este, a pornit război contra lor prin alţi monahi, astfel: Din lucrarea vicleanului, un oarecare monah a furat lucrurile unui alt monah ce locuia în pustie şi, cercetînd el să afle cine le-a furat, a aflat pe un bătrîn ce avea darul mai înainte vederii şi poate să afle pe hoţ. Deci, s-a dus la dînsul, căutînd să afle cine i le-a furat.
Dar bătrînul acela nu era cu adevărat înaintevăzător din dumnezeiescul dar, ci proorocea din lucrarea diavolească. De aceea a zis către cel ce-l întreba: "Acei doi monahi ce au venit acum şi s-au sălăşluit în această pustie, aceia ţi le-au furat; deci, să nu-i laşi, pînă ce nu ţi le vor da". Acestea auzindu-le el, s-a dus la egumenul lavrei şi, dînd sinodie, s-a dus la cei doi fraţi pe care, tîrîndu-i şi bătîndu-i, i-a adus în lavră şi i-a pus la închisoare ca pe nişte făcători de rele şi hoţi şi i-a osîndit la moarte.
Cuviosul Paisie, cunoscînd prin dumnezeiescul dar ispita fraţilor, s-a sculat îndată şi s-a dus la lavră; şi aceasta înştiinţîndu-se, s-au dus toţi părinţii la dînsul şi împreună cu dînşii era şi acel rătăcit bătrîn, care se socotea înaintevăzător. Deci, după ce au dat toţi cuviincioasa sărutare cuviosului, i-a întrebat: "Ce aţi făcut, fraţilor, cu acei doi tineri ce petreceau în linişte?" Aceia i-au răspuns: "Sînt hoţi, părinte, şi pentru necuviincioasa lor purtare au fost puşi la închisoare". Cuviosul i-a întrebat: "Cine v-a spus vouă cum că sînt ei hoţi?" Atunci ei au răspuns: "Acest bătrîn ne-a spus".
Cuviosul a întrebat pe bătrîn, dacă acei tineri sînt cu adevărat hoţi! Acela i-a răspuns: "Cu adevărat sînt hoţi!" Atunci dumnezeiescul Paisie i-a zis: "Dacă ar fi fost de la Dumnezeu darul proorocie tale şi nu din amăgire diavolească, atunci nu s-ar fi arătat diavolul în gura ta!" Părinţii, auzind aceasta, s-au tulburat şi s-au înfricoşat mult, deoarece cuvintele sfinţitului Paisie erau adevărate şi fără nici o îndoială. Drept aceea, ei au ocărît pe bătrînul acela şi îl îndemnau să-şi ceară iertare de greşeala sa. Acela, înfricoşîndu-se, a căzut la picioarele cuviosului, zicînd: "Iartă-mă, sfinţite părinte, şi te roagă pentru mine păcătosul!" Cuviosul, rugînd pe Dumnezeu pentru dînsul, îndată a ieşit din gura lui diavolul slavei deşarte, s-a arătat tuturor ca un porc. Deci, ieşind cu multă mînie şi turbare, s-a repezit asupra cuviosului, voind a-l rupe cu dinţii; dar dumnezeiescul părintele nostru Paisie, certîndu-l, l-a aruncat în prăpastie şi l-a pierdut.
Astfel acel bătrîn rătăcit, nu numai că a scăpat de diavol, dar a văzut şi amăgirea ieşind dintr-însul şi, prihănindu-se, s-a pocăit. Deci, tînguindu-se şi plîngînd mult pentru greşeala sa, tăvălindu-se pe pămînt, ruga pe cuviosul să-i ierte greşelile făcute în trecut, fiind amăgit. Asemenea şi ceilalţi monahi care printr-însul se rătăciseră, ocărîndu-se şi-au cerut iertare. Apoi au chemat pe cei doi tineri, despre care clevetiseră şi-şi cereau iertare, pentru necinstea şi pedeapsa ce le-au făcut. Dar Părintele nostru Paisie, întristîndu-se pentru toţi aceia, i-a sfătuit cele cuviincioase şi potrivite. După aceea, luînd la o parte pe proiestos, i-a arătat locul unde se aflau furate lucrurile pustnicului, nespunînd pe hoţ; iar după aceea s-a întors în pustie.
El, auzind că Dumnezeu a arătat oamenilor multe prin Cuviosul Pavel, s-a dus la dînsul. Deci, întîlnindu-se unul cu altul, erau nedespărţiţi şi ajutaţi unul de la altul; erau ca un zid tare, îndulcindu-se cu bucurie de bunătăţile liniştii şi în fiecare zi aflau noi nevoinţe de pustnicie şi de înaltă petrecere. Sfinţitul Paisie era bătrîn şi de o vîrstă cu dumnezeiescul Pavel; iar după suflet era prea osîrdnic. Drept aceea, dumnezeiescul Pavel zicea: "Să ne nevoim de-a pururea şi să ne ostenim pînă avem vreme; pentru că, atît cît trăim, Domnul nostru nu se mulţumeşte să încetăm vreodată de la lucrarea celor bune şi să ne fie frică şi ruşine, dacă ne va găsi leneşi în vremea morţii noastre".
Sfinţitul Paisie, auzind cu bucurie dumnezeiasca lui sfătuire, a zis: "Eu, o, preabunule decît toţi părinţii, urmez sfătuirii tale; căci, avînd îndrăzneală la rugăciunile tale, cred că Dumnezeu ne va învrednici să săvîrşim această viaţă după socoteala ta, în lucrarea faptelor bune". Deci, amîndoi erau făcători de minuni, doctori iscusiţi sufletelor şi trupurilor, rugători către Dumnezeu pentru toţi şi tuturor mijlocitori de mîntuire. Însă povestirile dumnezeiescului Pavel fiind multe, le lăsăm altuia să le povestească. Asemenea şi ale Sfinţitului Paisie, fiind prea multe şi necuprinse, am spus puţine din cele multe, ca să îndemnăm pe ascultători spre urmarea lor; căci nu ajunge cuvînt să arate cu de-amănuntul preaînalta petrecere a dumnezeiescului Paisie şi nici el nu voia să se cunoască isprăvile lui, pentru smerenia cea desăvîrşită.
Chiar şi celor ce-l întrebau: "Care faptă este mai înaltă decît toate faptele bune?", el le răspundea: " Acea faptă este bună, care se face în ascuns ". Altădată, fiind întrebat cu aceeaşi întrebare, a răspuns: "Mai înaltă decît toate faptele bune este a urma cineva sfatul altora şi nu voinţei sale". El trecea vremea liniştii şi vremea vieţii sale bine şi cu plăcere de Dumnezeu. El iubea în linişte dumnezeiasca suire şi prietenie; iar în petrecerea împreună cu alţii dorea mîntuirea celorlalţi. Dar cea mai minunată este că n-a lăsat vreodată să înţeleagă cineva nevoinţa lui în viaţa de obşte şi, cînd voia a se slăvi pentru vreo faptă a sa, o lăsa îndată ca să se păzească nevătămată şi să nu se prăpădească cu laudele; căci, după adevăr, lauda de la oameni este mare primejdie şi puţin cîştig au cei ce se nevoiesc pentru laudă. Pentru aceasta şi Domnul ne porunceşte, zicînd: Să nu cunoască stînga, ce face dreapta ta. De aici înainte socotesc, că este vremea ca să vorbim şi despre fericitul sfîrşit al Cuviosului Paisie.
Ajungînd la adînci bătrîneţi şi strălucind cu faptele bune ca o stea luminoasă, acest mare om al lui Dumnezeu a fost chemat de Dumnezeu către fericirea cea din cer. Trupul lui l-au îngropat cu cinste mulţimea monahilor, iar sufletul s-a suit la Creatorul său. După aceea, n-a trecut multă vreme şi s-a dus la pururea vieţuitoarea viaţă şi la strălucirea sfinţilor şi pururea pomenitul Pavel, acolo unde avea ceata dumnezeiescului Paisie. Acolo împreună se îndulcesc fericitele lor suflete de odihna aceea, precum şi în această viaţă de acum au pătimit rău împreună în ostenelile pustniciei. Dar nu numai sufletele lor sînt unite în cer, ci şi trupurile; că deşi s-au despărţit şi s-au pus în locuri deosebite, însă n-a trecut multă vreme, şi s-au unit iarăşi, punîndu-se în acelaşi loc, după cum urmează. Deci, se cuvine ca cititorii să ia aminte la această povestire, că vor avea de citit o minune preaslăvită.
După ce s-a săvîrşit marele Paisie, dumnezeiescul Pavel s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Acolo, după puţină vreme, s-a săvîrşit şi el şi s-a îngropat cu evlavie şi cu cinste. Auzind părintele nostru Isidor despre moartea marelui Paisie, a intrat într-un caic şi s-a dus la locul unde zăceau sfintele moaşte ale cuviosului Paisie. Deci, luîndu-le cu toată cinstea şi sărutîndu-le, le-a pus într-un sicriu ce-l avea gata, ca pe un lucru mare şi vrednic de cinste şi mai scump decît toată vistieria şi s-a întors înapoi, aducîndu-le cu el în caic, ca să îmbogăţească cu dînsele patria sa, Pisidia.
După ce a mers destulă cale pe mare, a ajuns în dreptul pustiei, unde erau sfintele moaşte ale Cuviosului Pavel. Acolo caicul s-a oprit şi nu mai mergea înainte; ci, ca şi cînd ar fi fost viu şi însufleţit, se abătea în altă parte şi se tot pornea spre pustia dumnezeiescului Pavel; deoarece şi Sfinţitul Paisie cerea obişnuita petrecere împreună cu Cuviosul Pavel. Oamenii caicului, silindu-se a porni vasul mai departe, au încercat două zile în tot felul, dar n-au putut; drept aceea au cunoscut că caicul se ţinea acolo de Dumnezeu, iar nu din altă pricină. Neştiind ce să facă, s-au liniştit şi au lăsat caicul necîrmuit ca să meargă încotro s-ar porni. Caicul, cîrmuindu-se de mînă nevăzută, a mers şi a stat nemişcat la uscat, aşteptînd să-i ia povara. Văzînd aceasta, cei ce erau în caic aveau mare întristare şi nedumerire.
Dar, într-acel ceas, a venit la mal un bătrîn din părinţii cei vestiţi ai pustiei aceleia, care se numea Ieremia şi a zis către ei: "O, oameni buni, pentru ce vă luptaţi împotriva dumnezeieştii minuni, pe care o vedeţi, căci este peste fire! Pe prietenul şi împreună pustnicul său, dumnezeiescul Pavel, îl cheamă marele Paisie şi, vrînd a se aduce şi a se pune cinstitele moaşte ale aceluia împreună cu ale sale, a adus caicul aici. Drept aceea, ieşind degrabă şi căutînd sfintele lui moaşte şi găsindu-le, să le luaţi, ca să fie împreună şi sfintele lor trupuri". Cinstitul părintele nostru Isidor şi cei împreună cu el, înconjurînd pustia aceea, căutau sfintele moaşte ale dumnezeiescului Pavel şi, găsindu-le, le-au luat şi le-au dus la caic, avîndu-le ca pe o vistierie mai strălucită decît aurul şi decît pietrele cele de mult preţ.
O minune s-a făcut atunci, căci cîrmele erau cu adevărat aceşti doi mari părinţi, Pavel şi Paisie. Ei cîrmuiau caicul în toată calea aceea şi-l izbăveau de toată împiedicarea, pînă l-au dus nevătămat la Pisidia. Iar marele Isidor a adus cinstitele moaşte ale sfinţilor cu toată cîntarea de laudă şi cinste la mănăstirea ce o zidise. Şi cîţi erau supăraţi de diavoli, ori pătimeau de vreo altă neputinţă, alergau la sfintele lor moaşte şi, numai apropiindu-se de ele, se vindecau. De atunci înainte cîte preaslăvite minuni a lucrat Dumnezeu prin ei, nu este cu putinţă a le număra cineva. Iar eu, smeritul Ioan, am povestit numai aceste puţine din cele multe, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu