Acum 80 de ani. Drama României. Rapt şi umilinţă

Acum 80 de ani. Drama României. Rapt şi umilinţă.

30 august 1940. La Viena a fost vorba de arbitraj sau de dictat? 

• Mihail Manoilescu: ,,Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio vorbă, niciun gest nu se mai poate schimba…Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre n-am avut nici măcar prilejul să spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării noastre”.

♦ În scrisoarea trimisă la 26 iulie 1940 lui Adolf Hitler (prin Ion Gigurtu), regele Carol al II-lea considera ,,absolut necesar să putem conta nu pe arbitrajul, pe care nu-l cerem, al puterilor Axei, dar pe intervenția lor permanentă pentru a căuta să oprească în discuțiunile care vor urma ieșirea din acest cadru de principii odată trasat”. 

• Prin urmare, regele român a respins arbitrajul și nu l-a solicitat.

♦ În dezacord cu suveranul, Ion Gigurtu a declarat, în timpul discuției cu Adolf Hitler din 26 iulie 1940, că ,,guvernul român ar fi fericit să apeleze la sfaturile Führer-ului asupra tuturor acestor dificultăți și că ar dori, mai mult chiar, un arbitraj al lui”. 

•  În timpul aceleeași discuțiii, Mihail Manoilescu, ministrul român al Afacerilor Străine, a întrebat și el dacă se intenționează arbitrajul în cazul în care negocierile cu Ungaria și Bulgaria ar ajunge la impas. 

•  Ideea a fost respinsă însă de Hitler, care a invocat ,,experiența nesatisfăcătoare” a primului arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Slovacia.

♦ Peste o lună însă, în contextul în care discuţiile româno-ungare de la Turnu Severin au eşuat, Germania și Italia au decis să satisfacă pretențiile revizioniste ale Ungariei, Joachim von Ribbentrop și Galeazo Ciano prezentând lui Hitler (28 august 1940), propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Cu acel prilej s-a decis ,,să nu se ducă ducă convorbiri cu niciuna din cele două delegații”, ci ,,la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”. 

♦ Necunoscând intenţiile reprezentanţilor Germaniei şi Italiei, Ion Gigurtu şi alţi participanţi la Consiliul de Coroană din noaptea de 29 spre 30 august 1940) au folosit acelaşi termen, care a fost inclus şi în Comunicatul Casei Regale (,,acceptarea arbitrajului puterilor Axei asupra tratataivelor româno-maghiare").

♦ Acelaşi termen a fost folosit, la Viena, la 29 august 1940, de cei care urmăreau rășluire României, Joachim von Ribbentrop solicitând acordul guvernului român ,,până la 8 seara”  

• Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, a dezmințit însă cu fermitate faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, declarând că nici nu ar putea vreodată să-l accepte.

• Pentru intimidare, ministrul german de Externe a amenințat cu ,,atacul concomitent” al Rusiei și Ungariei (ca de un lucru ce s-ar fi înțeles între acestea) și a atras atenția că dacă regele român ,,ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. Apoi, după ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiune asupra ungurilor, care ,,ar fi intrat a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru ,,ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”. 

• La rându-i Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benito Mussolini să declare că în situația în care România nu ar accepta ,,arbitrajul” s-ar crea ,,dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”. Declarația ministrului italian de Externe a fost confirmată și de Joachim von Ribbentrop. Ca și când nu ar fost clar ce se urmărea, Wilhelm Fabricius a declarat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.

• În încercarea de mai salva câte ceva, Mihail Manoilescu a repetat că România s-a pronunțat împotriva oricărui arbitraj, că aceasta ar putea ,,trasa niște negocieri la care s-a ajuns la două puncte de vedere destul de apropiate și pe care fiecare parte are ca maxim risc, acela de a se vedea aprobându-se puntul de vedere al celeilalte părți”. ,,Arbitrajul în chestiuni teritoriale - a mai adăugat ministrul român al Afacerilor Străine – nu poate însă să se facă cu un risc nemărginit, fiindcă aceasta echivalează cu a da dreptul cuiva să dispună ab libitum de teritoriul național, lucru la care n-ar consimiți niciodată un stat”. 

• Joachim von Ribentrop a reacționat cu duritate. După ce a arătat că ,,nu există arbitraj cu mâinile legate, fiindcă libertatea absolută a arbitrilor este de esența oricărui arbitraj”, a precizat că arbitrajul nu putea să fie decât ,,o sinteză între principiul etnic și principiul teritorial”. Replica lui Mihail Manoilescu că principiul teritorial este ,,un nonsens menit să mascheze poftele teritoriale ale unora” nu a avut niciun rezultat.

• În final, ministrul român al Afacerilor Străine a comunicat la București că i s-a propus următoarea alternativă: ,,Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să-i fie repetat de mai multe ori, fapt care l-a determinat să consemneze: ,,Totul apare ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio vorbă, niciun gest nu se mai poate schimba…Totul a fost zadarnic. Ca o culme a amărăciunii noastre n-am avut nici măcar prilejul să spunem un singur cuvânt în apărarea drepturilor țării noastre”.

♦ Acesta a fost contextul în care în Protocolul semnat la Viena la 30 august 1940 de către Joachim von Ribbentrop, Galeazo Ciano, Mihail Manoilescu și István Csáky, s-a consemnat: ,,În cadrul conferințelor care au avut loc la Viena, în zilele de 29 și 30 august, între reprezentanții Germaniei, Italiei, României și Ungariei în legătură cu litigiul dintre România și Ungaria cu privire la teritoriile care urmează să fie cedate Ungariei, reprezentanții României și Ungariei, în virtutea puterilor pe care le dețin, au cerut guvernului german și guvernului italian să rezolva această problemă printr-o sentință de arbitraj. În acelaşi timp, reprezentanţii României şi Ungariei declară că guvernele lor vor recunoaşte de îndată o astfel de sentinţă de arbitraj, considerând-o obligatorie”.

♦ Prin urmare, ce s-a întâmplat la Viena la 29 şi 30 august 1940 a fost ,,arbitraj” sau un un veritabil dictat prin care României (stat independent şi suveran, cu graniţele recunoscute pe plan internaţonal) i s-au răpit 43 492 kmp cu o populație de 2 667 000 de locuitori, din care 50,2% erau români, 37% maghiari, 2,8% germani, 5,7% evrei, 1,1 ruteni% și 3,4% alte naționalități?

P.S. Postarea se referă numai la contextul istoric! Concluziile aparţin cititorilor! Cititul nu dăunează sănătăţii!