București (anul 1812)…
Trupe rusești de ocupație.
În aceste condiții Rusia a semnat Tratatul cu Turcia din 16/28 mai în sala de recepţii a Hanului Manuc, prin care răpea principatului românesc Moldova jumătatea dintre Prut și Nistru, numită de atunci Basarabia.
Iniţial Rusia a cerut ambele Principate, apoi doar Moldova, apoi hotarul la Siret, oprindu-se în cele din urmă la Prut…
În timpul Războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812 Rusia a ocupat Principatele Române fără vreo rezistenţă, luptele se duceau mai mult peste Dunăre, dar în marea parte a timpului armatele se aflau sub armistiţiu. Autorităţile ruse au instalat în Principate o administraţie proprie, după anul 1807 le spuneau ambasadorilor străini că le-au încorporat deja, iar Napoleon la Erfurt (1808) a recunoscut acest rapt (unele hărţi franceze publicate în acea perioadă arătau hotarul rus la Dunăre).
În luna februarie 1811, cancelarul Nicolae Rumeanţev, şeful diplomaţiei ruseşti, îl avertiza pe comandantul armatei dunărene, generalul Kaminski, responsabil de tratative, că împăratul Alexandru I nu va accepta un alt hotar între Rusia şi Poartă decât Dunărea. Cam în acelaşi timp este trimis la Bucureşti ca negociator ambasadorul de la Constantinopol, Italinski. Generalul rus A. Langeron, emigrant francez intrat în slujba Rusiei martor al evenimentelor, considera că era o greşeală din partea ruşilor să le arate turcilor că vor să încheie pacea.
La 26 ianuarie 1811, la Bucureşti, vine un sol turc, Numan-efendi, pentru a purta negocieri. A fost găzduit la hanul său de pe malul Dâmboviţei de către Manuc bei. În apartamentul de alături era primit solul rus, Italinski. Mediator în aceste negocieri a fost numit din partea otomanilor chiar Manuc bei, proprietarul acelui local care va deveni centrul evenimentelor.
O calitate a lui Manuc bei, pe care o apreciau ambele părţi, era că acesta adesea suporta cheltuielile tot mai mari ale militarilor ruşi şi otomani. Astfel, Langeron scrie că numai generalul Miloradovici a lăsat 60.000 de ruble datorii la Bucureşti, pe care nu le-a mai plătit niciodată Într-adevăr, această datorie a fost preluată de Manuc bei, aşa cum aflăm şi din testamentul său. Tot din el aflăm că şi factori de decizie otomani îi erau datori cu sume enorme.
Ruşii cereau ambele Principate, otomanii nu erau dispuşi să cedeze nimic, astfel încât negocierile intră în impas. În luna aprilie 1811 se produc schimbări importante în conducerea ambelor părţi beligerante. Comandant general al armatei dunărene şi responsabil pentru încheierea păcii a fost numit generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, un iscusit militar şi diplomat care avea să joace un rol decisiv în această campanie. Consulul austriac îl informa pe Metternich că armeanul Manuc era unul dintre „intimii” lui Kutuzov. Cam în aceeaşi perioadă, mare vizir a fost numit Ahmed-paşa Laz (Trabzonglu). A fost un start bun pentru negocieri. Însă prima tentativă, de la începutul lui iunie 1811, a eşuat din cauza intransigenţei otomanilor, care refuzau să accepte orice cedare teritorială. Situaţia trebuia iarăşi decisă pe câmpul de luptă… Generalul Kutuzov a reuşit să le aplice turcilor o înfrângere zdrobitoare la Rusciuc, în iulie. În octombrie 1811 ostilităţile s-au reluat, dar armata otomană condusă de marele vizir a fost blocată şi apoi încercuită de Kutuzov la Slobozia, fiind luaţi ca prizonieri 35.000 de oameni, în frunte cu mai mulţi generali de vază.
Negocierile încep la Giurgiu în ziua de 1 noiembrie 1811, într-un cort rusesc, apoi într-o clădire modestă a unui fost cabaret. Langeron scria despre aceasta: ”… şedinţele se ţineau într-o fostă cârciumă foarte cunoscută voluntarilor şi tinerilor din armată; şi în acest loc rău famat se trata soarta a două imperii”…
Profitând de amiciţia lui Manuc, Kutuzov a instalat la hanul acestuia chiar birourile comandamentului rus, inclusiv pe cele ale serviciului de informaţii. Iubitor să trăiască pe picior mare, generalul rus era adesea văzut la restaurantul de la han, petrecând cu lăutari şi ”podărese” (femei de moravuri uşoare) în tovărăşia diplomatului armean. Acest local, plin de contraste, ”un amestec de murdărie şi de lux, de indolenţă şi opulenţă”, atrăgea prin pitorescul său oriental şi exotic. Generalul iubea acest loc, ca şi Bucureştiul, pe care îl descria în termeni adulativi ca fiind ”plin de viaţă”
În timpul şederii sale la Bucureşti, generalul Kutuzov nu s-a mai jenat de nimic. S-a dedat celui mai ruşinos desfrâu, sfidând în chipul cel mai scandalos orice urmă de respect uman. Şi-a transformat casa într-un adevărat lupanar. A lăsat deoparte orice pudoare şi orice bună-cuviinţă până într-atâta încât a răpit-o în mod public soţului ei pe Luxandra Giuliano de 14 ani (nepoata marelui vistier Constantin Varlaam)... La baruri, în cluburi, în locurile publice era văzută tot timpul alături de el. Se aşeza adesea pe genunchii amantului ei de 70 de ani, se juca cu decoraţiile lui şi se lăsa sărutată, hohotind de râs.
Negocierile de la Bucureşti se ţineau în aceeaşi cheie ca la Giurgiu. Pe 1/12 ianuarie, Alexandru I se arată nemulţumit de preliminariile semnate şi cere revenirea la acordurile discutate anterior. Într-o scrisoare dură adresată lui Kutuzov, împăratul îl face responsabil de tărăgănările încheierii păcii şi cere ca o condiţie a reluării tratativelor stabilirea hotarului pe Siret.
Kutuzov este nevoit să declare încheierea armistiţiului şi reluarea ostilităţilor. Trupele otomane încercuite la Slobozia erau declarate prizonieri de război. Pe de altă parte, Kutuzov permite delegaţiei Sultanului să rămână la Bucureşti, iar Manuc bei o ”împrumută” cu 50.000 de ruble, girate de Italinski. Era o sumă suficientă pentru a gusta din ”festivalurile intime de întrunire pentru emisari”, organizate mărinimos de armean…
În lunile martie şi aprilie se înregistrează o atmosferă de maximă secretizare privind negocierile de la Hanul lui Manuc. Pe de o parte, oficialii tot mai mult se aruncă în plăcerile oferite cu dărnicie de către Manuc bei şi sponsorii săi, pe de altă parte nimic nu transpiră din ce se discută. Consulul francez Ledoulx se plângea în mai multe rapoarte că nu poate afla sub niciun chip la ce stadiu au ajuns negocierile.
La 22 martie/2 aprilie 1812 împăratul Alexandru I îi trimite lui Kutuzov o scrisoare secretă în care îi cere să încheie cât mai grabnic pacea cu Poarta şi, ca ultimă cedare, îi permite să accepte drept hotar râul Prut. În acest caz, se condiţiona semnarea unui tratat de alianţă.
Langeron scrie că, odată ce a avut permisiunea lui Alexandru I de a pune hotarul pe Prut, ”acesta n-a mai lăsat niciun moment de odihnă negociatorilor şi, spre marea noastră uimire, ca şi spre marea noastră mulţumire, pacea a fost semnată de Kutuzov la sfârşitul lui aprilie.
Kutuzov cedează linia Siretului şi fixează hotarul pe Prut, până la vărsarea în Dunăre. Încercările otomanilor de a rupe măcar Chilia au fost imediat respinse. Preliminariile au fost semnate la Bucureşti pe 5/17 mai.
Tratatul a fost semnat la 16/28 mai 1812 în sala de recepţii a Hanului lui Manuc de către plenipotenţiari. Urma să fie reconfirmat de ambii împăraţi. Alexandru I l-a ratificat cu gratitudine (spunea că este un tratat dat de Dumnezeu) la Vilno, pe 11/23 iunie 1812, cu doar o zi înainte ca marea armată napoleoniană să invadeze Rusia.
Instrumentele de ratificare au fost schimbate pe 2/14 iulie 1812, dată la care tratatul intră în vigoare. Aceasta este de fapt ziua în care Rusia a sfâşiat Moldova…
Iniţial Rusia a cerut ambele Principate, apoi doar Moldova, apoi hotarul la Siret, oprindu-se în cele din urmă la Prut…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu