Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (+829)

 

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(2 iunie)

Sfîntul Nichifor, marele ajutător al dreptei credinţe, s-a născut în Constantinopol, din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, anume Teodor şi Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărturisirii, suferind bătăi şi îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întîmplat pe vremea împărăţiei lui Constantin Copronim, de vreme ce el, fiind în dregătoria însemnării de tăinuite lucruri împărăteşti şi cinstind sfintele icoane cu bună credinţă, a fost pîrît la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mîntuitorului şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor şi, cercetîndu-l şi înştiinţîndu-se că toate cele spuse împotriva lui sînt adevărate, îl silea să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Dar Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului. Pentru aceasta a fost bătut şi trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina şi acolo, fiind aruncat într-o temniţă, pătimea cumplit pentru dreapta credinţă. După cîtăva vreme, chemîndu-l la Constantinopol şi silindu-l din nou la eresul împă-ratului, n-a voit să se supună dorinţei lui, ci petrecea nestrămutat în buna credinţă, alegînd să primească bătăi şi moarte, decît să calce legile bisericeşti şi rînduielile Sfinţilor Părinţi. Deci, cu porunca împăratului celui fărădelege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăşi în Niceea, unde a petrecut şase ani în multă chinuire şi unde a trecut către Domnul spre veşnica şi fericita viaţă.

Soţia lui, cinstita Evdochia, a fost părtaşă la toate primejdiile şi chinurile bărbatului său, de vreme ce îi urma lui întru prigoane şi pătimea împreună întru legături, nedespărţindu-se de dînsul cu trupul şi cu duhul. După sfîrşitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol şi îşi petrecea cu dumnezeiască cuviinţă zilele sale, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea cu învăţătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Fericita Evdochia n-a murit pînă ce n-a văzut pe fiul său în rînduiala călugărească şi arhierească. Deci, mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare şi s-a tuns în călugărie; şi, plăcînd foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adînci bătrîneţi.

Al unor părinţi ca aceştia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvîntul. Astfel, mlădiţa cea sfîntă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinţă, a crescut în bune obiceiuri şi, povăţuindu-se la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, îşi petrecea anii tinereţilor sale cu întreaga înţelepciune în înfrînare. Fericitul Nichifor era plin de înţelepciunea cea din afară şi dinlăuntru, adică, de cea lumească şi de cea duhovnicească, ştiind desăvîrşit nu numai cărţile filosofilor elini, ci şi dumnezeieştile Scripturi. El era şi ritor renumit; şi, pe lîngă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit şi cinstit de toţi pentru înţelegerea şi bunul său obicei. Deci, venind în vîrstă de bărbat, s-a cinstit între sfetnicii împără-teşti de pe vremea împărăţiei lui Leon, fiul lui Copronim. El păzea dreapta credinţă în mijlocul celor răucredincioşi, închinîndu-se sfintelor icoane şi îndemnînd şi pe alţii la acea cinstită închinare.

După moartea lui Leon, fiul lui Constantin Copronim, s-a ţinut în Niceea al şaptelea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, pe vremea împărăţiei lui Constantin, fiul lui Leon şi al maicii lui, Irina, contra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane. Atunci, fericitul Nichifor, fiind în rînduiala mirenească, a ajutat mult Sfinţilor Părinţi, ca un prea înţelept şi foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredinţată socoteala voii împărăteşti. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor al dreptei credinţe, biruind pe eretici şi ruşinîndu-i; pentru aceasta era fericit şi binecuvîntat de Sfinţii Părinţi.

După sinodul acela, Nichifor a mai petrecut cîţiva ani în rînduiala şi în cinstea lumească, din sfaturile împărăteşti. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare şi cu multă gîlceavă, de vreme ce vedea că în palat se face împerechere între fiu şi între maică, şi-a lăsat dregătoria sa preacinstită şi, trecînd cu vederea toată slava cea deşartă, a ieşit din cetate, sălăşluindu-se la un loc liniştit şi deosebit, lîngă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni şi în posturi, luînd aminte la mîntuirea sa. După o vreme oarecare, zidind o biserică şi adunînd acolo monahi, a făcut o mănăstire; deşi era fără chipul monahicesc, se ostenea călugăreşte, iscusindu-se pe sine şi suferind nevoinţa vieţii celei aspre a călugăriei.

El a petrecut acolo mulţi ani, pînă la împărăţia lui Nichifor. Apoi, preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducîndu-se către Domnul, s-a ales la patriarhie fericitul Nichifor, cu toate că era cu chipul mirean, însă cu viaţa fiind desăvîrşit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întîi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, nevrînd, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal. Aceasta s-a întîmplat în prealu-minata zi a Sfintelor Paşti; deci, el împodobea Sfînta Biserică cu cuvîntul cel de învăţătură şi cu viaţa cea îmbunătăţită, îndreptînd pe cei răzvrătiţi şi întărind pe cei drepţi; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvîntătoare, ca pe nişte lupi răpitori.

În acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, în care însuşi împăratul Nichifor a fost ucis. După dînsul a luat împărăţia Sta-vrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărăţit. După Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios. El a avut mai întîi rînduială de curopalat. Pe acela, după doi ani, izgonindu-l Leon Armeanul, i-a răpit scaunul împărăţiei greceşti. Atunci, Preasfinţitul Nichifor a trimis la răpitorul acela pe oarecare episcopi, cu cartea dreptei credinţe, mai înainte de încoronarea lui la împărăţie, rugînd pe noul împărat ca, după obiceiul celor mai dinainte drept credincioşi împăraţi, s-o iscălească cu mîna sa, că va ţine dogmele sfintei credinţe, aşa cum sînt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat, făgăduind, se arăta prin cuvinte că este osîrdnic către dreapta credinţă şi a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicînd: "După ce se va pune coroana împărătească, atunci voi iscăli". Şi a fost crezută vulpea aceea. Iar înşelătorul acela, lepădînd iscălitura credinţei celei drepte, a iscălit în ascuns cartea adusă lui de eretici, supunîndu-se mai mult lupilor răpitori, celor asemenea lui, decît adevăraţilor păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mîndrie şi cu slavă multă. Dar, cînd săvîrşea rînduiala cea obişnuită a încoronării împărăteşti şi cînd preasfinţitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; de vreme ce coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a prefăcut în mîinile patriarhului ca o cunună de spini, încît înţepa mîinile arhiereului cu durere. Patriarhul a cunoscut că aceea înseamnă prigonirea şi muncirea care avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat şi o spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

A doua zi, după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să-şi împlinească făgăduinţa dată, adică să iscălească cartea de dreapta credinţă, precum au iscălit şi ceilalţi împăraţi dreptcredincioşi dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinînd porfira împără-tească cu minciuni. Apoi, după cîtăva vreme, a început pe faţă a huli sfintele icoane; şi astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmaşilor, care năvăleau pretutindenea asupra ţării greceşti şi o pustiau, ci contra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinţilor şi asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Apoi, adunînd la el în Constantinopol pe toţi episcopii şi preoţii care după pravilă erau îndepărtaţi de la slujirea Sfîntului Altar pentru oarecare pricini ale lor şi, dîndu-le locuri în palatele împărăteşti şi hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe nişte trîntori, al căror dumnezeu era pîntecele, vorbea adeseori cu ei, învăţînd despre eresul iconoclast şi alcătuindu-şi planul cu dînşii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care se lepădase prin Sinodul al şaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea rînduielile cele dinainte, din care erau lepădaţi şi să le adauge mai mari dregătorii şi cinste.

Aceia, îngîmfîndu-se de atîta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osîrdie şi astfel tulburau tiranic toate bisericile celor dreptcredincioşi. Mergînd ei pretutindeni, adunau cărţile în numele împăratului şi, luînd cu dînşii toate aceste cărţi, le cercetau împreună. Deci, dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie şi o păstrau la dînşii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc şi o ardeau ca pe o urîciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toţi episcopii împărăţiei sale să se adune la sinod în Constantinopol. Deci, pornind fiecare episcop de la locul său şi sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfinţitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi şi să-i arunce în temniţă. Însă cei care dintre dînşii se temeau de groaznica mînie şi de certarea împărătească şi se învoiau la eresul cel de un gînd cu dînsul, pe aceia, eliberîndu-i din legături şi din temniţă, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecaţi în dreapta credinţă, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame şi cu sete.

Deci, cei mai mulţi, fiind siliţi de frică, s-au unit la un gînd cu împăratul şi astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte mult. Iar mincinoşii învăţători au început, cu îndrăzneală şi fără de opreală, a răspîndi prin toate bisericile hulitoarele lor învăţături, plecînd poporul spre necinstirea sfintelor icoane; iar pe învăţătorii adevă-raţi ai dreptei credinţe îi izgoneau din biserici şi îi necăjeau. Pe prea sfinţitul patriarh, trîmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire, se sîrguiau să-l facă să tacă şi să-l oprească de a intra în biserica sobornicească.

Sfîntul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind şi văzînd toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană şi să ferească nevătămată de eretici turma sa. Deci, chemînd la dînsul pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de o viperă. Să nu se înfricoşeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu şi sufletul; chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului şi ar rămîne puţini în dreapta credinţă, cei rămaşi însă să nu se îndoiască de împuţinarea lor, ştiind că nu în mulţime Domnul binevoieşte, ci binevoieşte şi caută spre cel ce se teme şi se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decît mulţimea care trece cu vederea frica Lui, cum şi în Evanghelie grăieşte Hristos: Nu te teme turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea Împărăţia.

Apoi, sfinţitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleşi, pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei şi pe mulţi alţi Sfinţi Părinţi, între care era şi Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei şi alţi bărbaţi binecredincioşi, cu care a vorbit multe din dumnezeieştile Scripturi şi din aşezămintele Sfinţilor Părinţi, pentru cinstea sfintelor icoane. Apoi au mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia şi a început cu soborul cîntarea cea de toată noaptea, rugînd pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii şi pentru izbăvirea de eres.

Împăratul, înştiinţîndu-se de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cîntarea cea de toată noaptea; şi astfel se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci ştia răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încît era gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dînsul. Deci, la cîntatul cocoşilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicîndu-i: "Pentru ce tulburi poporul şi ridici vicleşug contra împăratului, care voieşte pace în popor? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război şi voieşti ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sînge?" Dar preasfinţitul patriarh a răspuns trimişilor împărăteşti: "Noi nu gîndim nimic în acest fel din cele ce grăiţi voi, nici a venit în mintea noastră acea socotinţă, pe care o socoteşte de noi împăratul care v-a trimis pe voi. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu, nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci la ştiinţa lui Dumnezeu, la rugăciuni şi la cereri, milostivind pe Dumnezeu, ca pe Biserica Sa să o îngrădească cu pace, cum şi pe împărat şi pe tot poporul. Apoi să strice meşteşugirile ereticilor şi să întoarcă pe toţi la dreapta credinţă".

Iar trimişii au zis: "Nu este astfel precum grăieşti, pentru că din gură altele grăieşti şi voieşti ca cele gîndite să le pui în lucru. Dar, de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împă-ratului, pentru aceea să te scoli însuţi şi cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeţi la palatul împărătesc şi să răspundeţi la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, astfel ca împăratul însuşi să cunoască scopurile voastre". Aceasta zicînd, trimişii s-au dus. Deci, auzind acestea toţi cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire şi necaz aşteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu şi pe toată Biserica lui Hristos; deci, au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi şi suspinuri.

După săvîrşirea privegherii celei de toată noaptea, Preasfin-ţitul Nichifor, stînd în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: "O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aştepta ca nişte primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra sfintei noastre Biserici? Cum ea, în loc de bucurie, primeşte mîhnire şi, din alinare, intră-n tulburare? Cum turma cea cuvîn-tătoare, care se păştea la păşunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toţi fiii săi îi sfătuieşte la un cuget glăsuit împreună, este batjocorită în multe feluri?

Această Biserică pe care a cîştigat-o Hristos cu cinstitul Său sînge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care a îngrădit-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici şi prin cetele tuturor sfinţilor, pe care a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri şi încuiat, acum cîte primejdii primeşte de la acei care, cu chipul se văd a fi ai noştri, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi şi ni s-au făcut vrăjmaşi. Pînă într-atît a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul şi pe Cel închipuit, deoarece Însuşi Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea cea făcută chipului se suie la Însuşi Acela Care este închipuit, tot aşa şi necinstea. Acum vechiul aşezămînt al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se şterge de vrăjmaşii dreptăţii şi cel nou potrivnic se aşează de eretici ca o nouă lege şi tulburate sînt sufletele credincioşilor.

O, fraţilor şi fiilor, rogu-vă să nu fim fricoşi şi mici la suflete! Îngrozirile lor să nu ne înfricoşeze inimile noastre, ci să aşteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi şi se sîrguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sînt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii rîului şi care, ostenind, se îneacă în adînc, de vreme ce dreptatea este un lucru nebiruit. Pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruieşte. Cel ce se ţine de ea - chiar de va fi fără de arme - biruieşte pe împotrivitor; iar ostaşul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat şi în platoşă, este biruit cu înlesnire. Ca martori a celor grăite de noi sînt aceştia către care grăim, care nu au nici o cunoştinţă a dreptăţii, şi se fac chiar mai de rîs decît singuri copiii cei ce învaţă la litere; de vreme ce singuri sînt potrivnici în socotelile lor cele deşarte, şi pe ale lor cărnuri şi le mănîncă după asemănarea celor îndrăciţi. O, fraţilor, oare înţelegeţi cele ce am grăit?"

Toţi cei din biserică au strigat: "O, preasfinţite părinte, le ştim şi sîntem încredinţaţi că este adevărată credinţa noastră şi pentru aceasta toţi sîntem gata a muri!" Patriarhul a zis: "Deci, se cade, fraţilor, să petrecem în mărturisirea dreptei credinţe, uniţi într-un suflet, ca potrivnicii noştri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credinţa lor cea ereticească; pentru că darul lui Hristos este mai mult cu noi, decît cu ei!" Deci poporul, strigînd iarăşi cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica pînă la moarte.

Iar preasfinţitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminîndu-se de ziuă, şi-a pus pe umeri omoforul, împreună cu episcopii şi cu egumenii care erau lîngă el, şi s-a dus cu tot clerul la palatul împărătesc, urmînd mult popor după ei. Deci, ajungînd ei la porţile palatului, toţi au fost opriţi şi numai patriarhul a fost lăsat să intre. Iar împăratul nu i-a dat obişnuita cinste cea cu dragoste, căci împăraţii greceşti aveau obicei de a lua binecuvîntare de la patriarhul şi unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovniceşti. Ci, căutînd cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvîntare, dar i-a poruncit să şadă, vorbindu-i cu mînie: "Ce fel de întărîtare aţi făcut voi cu vicleşug şi ridicare contra cinstei împărăteşti, încît fără de ştirea noastră adunaţi sobor, tulburaţi poporul şi-l porniţi spre gîlceavă şi tulburare? Oare din aceasta nu este arătată vrajbă şi întărîtare, cînd adunaţi sobor fără voia şi sfatul nostru şi semănaţi în popor duşmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ţine Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm aşezămînturile cele drepte, precum ziceţi, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească şi să ne defăimeze şi să aducă contra noastră pricina eresurilor celor de rea credinţă. Iar acum, fiind cuprinşi de dragostea credinţei celei drepte, dorim ca să pierdem întărîtările şi neunirile, şi pe toţi să-i aducem într-o împreună glăsuită credinţă. Pentru ce ne huliţi pe noi şi vrăjmăşuiţi contra noastră şi ne ziceţi cum că noi facem strîmbătate Bisericii, de a cărei pace şi linişte ne îngrijim? Au nu ştiţi că mult popor s-a tulburat şi s-a depărtat de la Biserică, pentru că icoanele se zugrăvesc şi se pun într-însa? Unii din ei aduc cărţi şi arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se opreşte închinarea şi cinstirea icoanelor.

Deci, dacă împotriva întrebărilor puse de dînşii nu vor fi răspunsuri, apoi ce opreşte a se slăbi credinţa şi a nu veni niciodată într-o unire? Pentru aceea, cu cei care se învăluiesc cu mintea şi se tulbură cu nedumerire, cu aceea vi se cade ca, fără de întîrziere, să aveţi vorbire, ca unii ce se luptă pentru icoane. Astfel voieşte şi porunceşte stăpînirea noastră: Ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceţi la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiţi de dînşii, să vă supuneţi lor; şi noi, văzînd ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună şi s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel credinţa noastră cea adevărată să poată să stea nemişcată".

Atunci Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: "Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărîtări şi tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme, împotriva împărăteştii tale stăpîniri, de vreme ce noi ne-am învăţat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori moartea. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească şi spre vătămare cuvintele şi învăţăturile cele sănătoase ale credinţei; deci, pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, porunceşte învăţătorul dreptăţii, Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Aceasta o ştim cu adevărat nu numai noi, dar fiecare, a cărui minte este luminată cîtuşi de puţin, ştie că pacea şi liniştea este un lucru foarte bun. De se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniştii, unul ca acela, de către toţi cu dreptate, poate să se numească lucrător de răutăţi.

Deci, acel împărat este bun împărat, care ştie a preface războaiele în pace şi tulburările în linişte; iar tu şi cu cei de un gînd cu tine, Bisericii, fiind în pace, ai gîndit a aduce război asupra ei; deci, călcînd sfintele legi prin care se preamăreşte Crucea lui Hristos, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învăţătură a oamenilor celor pierzători, pe care nici o Biserică nu o primeşte; Nici a Ierusalimului, nici a Romei, nici a Alexandriei, nici a Anti-ohiei. Toate acestea nu leapădă icoana lui Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor şi ale celorlalţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credinţă, după predania Sfinţilor Părinţi. Deci, ce Sinod din cele a toată lumea a fost, care, prin Duhul Sfînt, a întărit dogmele cele preamărite ale credinţei, a lăudat şi a primit acele socoteli iconoclaste? Astfel nici tu, o, împărate, nu primi acel lepădat eres, nu băga în Sfînta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii, pentru că ce trebuinţă este a se întreba despre care de Sfinţii Părinţi este soborniceşte dovedită, lepădată şi dată anatemei?"

Atunci împăratul a grăit către patriarh: "Oare nu i-a zis Dumnezeu lui Moise: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi toată asemănarea, cîte sînt în cer sus, pe pămînt jos, şi cîte sînt în ape, sub pămînt, să nu te închini lor şi nici să le slujeşti? Iar voi cu ce fel de înţelegere faceţi chipurile, zugrăviţi icoanele şi cinstea care se cade lui Dumnezeu o daţi chipurilor şi icoanelor celor făcute şi zugrăvite de voi? Deci, ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceţi şi voi acum, nebăgînd în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise şi, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar şi nouă credincioşilor creştini din Darul cel nou".

Patriarhul a răspuns: "Oare nu ştiţi, că pentru aceea li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieşit din Egipt, ca să nu-şi facă idoli şi orice fel de asemănare? Că, vieţuind israelitenii în Egipt, se obişnuiseră cu păgînătatea şi cu închinarea de idoli cea de mulţi zei împreună cu egiptenii dintre care unii aveau ca zei nişte oameni spurcaţi, care muriseră încă de mult, unii păsările cereşti, alţii fiarele pămîntului, alţii tîrîtoarele şi peştii, alţii pe nişte sluţenii, făceau asemănările acelea şi se închinau ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze obiceiul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la închinarea de idoli, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare. Dar nu i-a oprit a face chipuri şi icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare ci spre înmulţirea cinstei lui Dumnezeu. Oare nu cu porunca aceluiaşi Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei şi chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron şi mana?

Asemenea, n-a poruncit Dumnezeu ca heruvimii cei de aur să-i facă şi să-i pună în cort deasupra chivotului? Oare pe catapeteasmă, pe uşi şi pe poalele cortului, nu erau cusături închipuite care se asemănau cu feţele heruvimilor? Toate acestea nu se cinsteau de israeliteni, ca nişte cinstiri aduse lui Dumnezeu? Oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu şi nu-i aduceau jertfe? Iar cînd se închinau şi aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau şi aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau şi aduceau jertfe unui Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul şi chivotul cu cele ce erau într-însul şi asemănările heruvimilor, le slăveau cu cinste ca pe nişte lucruri dumnezeieşti.

Asemenea şi noi facem acum, închinîndu-ne sfintelor icoane, aprinzînd lumînări şi candele înaintea lor, nu ne închinăm nici scîndurii, nici vopselelor, ci feţei închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută şi neajunsă, aşa şi necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care S-a văzut odată de ochi omeneşti, şi a fost pipăit cu mîinile; noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuirea feţei lui Hristos Dumnezeu. Deci, lui Hristos Dumnezeu ne închinăm, înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim.

De asemenea, tot aşa putem să zicem despre icoanele Prea- sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale celorlalţi sfinţi, prin care Se cinsteşte Însuşi Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Lui. Dar începînd, pe cele din Legea veche încă nu le-am sfîrşit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalţe şarpele de aramă în pustie ca să alerge şi să privească spre dînsul oamenii cei muşcaţi de şerpi? Oare acel şarpe de aramă, nu este un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau muşcaţi de şerpii cei vii? Deci, acel şarpe avea putere tămăduitoare, nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte Îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mîntuitorul nostru, Care era să fie înălţat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvîntul pe care Însuşi Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine. Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa se cade a Se înălţa şi Fiul Omului.

Şi ce minune este, dacă şi acum sfintele icoane sînt făcătoare de minuni, ca şi şarpele cel de aramă făcător de minuni din Legea veche? Precum şarpele acela, nu prin sine, ci prin puterea aceea, pe care mai-nainte îl închipuia, făcea nişte minuni ca acelea, tot astfel şi sfintele icoane cu puterea feţei celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Să ne aducem aminte de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, cînd în biserica pe care a zidit-o, a făcut, afară de heruvimii făcuţi de Moise, alţi heruvimi mai mari de aur, şi pe ale aceloraşi asemănări le-a închipuit pe pereţi, pe stîlpi şi pe uşi; făcînd şi o mare de aramă aşezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a şi binevoit într-acel lucru al Lui, cînd singur a cercetat biserica aceea şi pe cele dintr-însa; pentru că scris este: Slava Domnului biserica a umplut, încît preoţii nu puteau să stea să slujească în faţa norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu, cea mai înainte pomenită de tine şi dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgînească de idoli; iar nu pe aceasta a noastră drept credincioasă şi creştinească cinstire a sfintelor icoane. Dacă Dumnezeu ar fi pierdut, prin porunca Lui cea dintîi, cu totul toată zugrăvirea şi asemănarea, precum a acelor feţe necinstite aşa şi a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui Însuşi potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea - precum s-a zis - ca să facă cortul şi cele dintr-însul, şi încă să înalţe şi şarpele cel de aramă ferecat.

Dar, nu se cuvine să grăim aşa, pentru că Dumnezeu nu este Lui Însuşi potrivnic şi, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot aşa este şi drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvîntul, a nu face idoli păgîneşti, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească şi spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o şi învăţat-o cu lucrul, povăţuind singur la aceasta pe Moise, cînd i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor". O grăire împotrivă ca aceasta, atît din partea împăratului cît şi a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întîi numai între ei amîndoi, iar după aceea şi cei ce stăteau afară la uşi, episcopii şi clericii, au fost lăsaţi înăuntru.

Intrînd mai mulţi senatori, au intrat împreună cu ei şi ostaşi înarmaţi, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoşarea celor ce nu voiau să se tocmească cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă şi ce fel de mărire de suflet şi de îndrăznire au avut în inimile cele neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viaţa Cuviosului Teodor Studitul, care se prăznuieşte la 11 noiembrie; şi în viaţa Sfîntului Nichita Mărturisitorul, care se pomeneşte la 3 aprilie. Deci, sfîrşitul a tot lucrul aceluia, a fost mînia şi iuţimea împăratului, precum şi izgonirea cea fără de cinste din palatul împărătesc, a patriarhului şi a tuturor celor ce erau cu el. Episcopii care erau de partea patriarhului, îndată au fost trimişi la închisoare în diferite locuri. Iar pe patriarh l-au lăsat încă la locul lui pînă la o vreme, pe de o parte, ruşinîndu-se să facă îndată rău desăvîrşit, iar pe de alta, temîndu-se de scularea poporului şi de tulburare contra lui. Astfel, pe mulţi din rînduiala clericilor şi a monahilor, închizîndu-i în temniţă şi în închisori, îi munceau cu bătăi şi-i chinuiau cu foamea şi cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Văzînd prea sfinţitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credinţă, Biserica foarte tulburată şi rînduiala duhovnicească prigonită şi asuprită, a scris împărătesei, îndemnînd-o să sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă şi eparhului cetăţii, Eutihian, cel de un gînd cu împăratul şi cel dintîi în sfaturile lui. Şi a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu rîvnă apostolească şi cu duh proorocesc: "De nu veţi înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mîna Domnului cea puternică va fi degrabă contra voastră".

Dar Sfîntul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecaţi, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mînie. Deci, împăratul a trimis pe un bărbat, cu numele Toma şi cu dregătoria patriciu care, luînd de la patriarh ocîrmuirea soborniceştii biserici a Sfintei Sofia, să o ocîrmuiască el, nelăsînd pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învăţături poporului. Astfel, patriarhul era încuiat în casa sa cea patriarhală neieşind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevoinţele cele multe, a căzut în boală şi zăcea pe patul durerii aşteptîndu-şi sfîrşitul.

Dar adunarea ereticească nu înceta cu tulburarea şi nici cu cercetarea şi întrebarea patriarhului. Atunci, împăratul a trimis la patriarh, din adunarea lui, un frate al împărătesei, cu numele Teofan şi cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunare spre întrebare. Însă patriarhul a răspuns trimisului: "Păstorul cel lipsit de oi, nu iese la luptă împotriva lupilor, şi cel ce-şi cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi aţi luat de la mine oile cele încredinţate mie de Hristos şi acum mă chemaţi la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca şi cu nişte lupi, eu fiind unul singur? De voiţi aceasta, apoi să-mi întoarceţi oile mele, să se libereze din legături şi din temniţe clericii şi preoţii şi fiecare să-şi primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sînt izgoniţi şi să-şi ia scaunele lor; iar episcopii mincinoşi şi ereticii, care acum sînt în locurile lor, nu după dreptate, aceia să se scoată. Şi toţi dreptcredincioşii cei izgoniţi şi supăraţi, să primească slăvire şi libertatea lor cea dintîi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni şi eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a da la lumină vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul şi vorbirea cea despre credinţă, să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde Însuşi Hristos Dumnezeu stă de faţă, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; căci cele bisericeşti în biserică să se grăiască, iar în palat să se orînduiască treburile cetăţilor".

Teofan întorcîndu-se cu un răspuns ca acesta la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mîniat contra sfîntului. Atunci au trimis la el pe unii din adunarea lor, nu chemîndu-l la întrebare, ci la judecată. Acelora sfîntul le-a răspuns, zicîndu-le: "Cine mă chea-mă la judecată? Oare patriarhul Romei, al Alexandriei, al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sînt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemaţi pe mine, cel ce sînt patriarh? Voi, cei fără drept, să mă judecaţi pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmaşii mei cei arătaţi, care s-au gătit ca nişte fiare cumplite să mă sfîşie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind şi bolnav, neputînd a mă scula nici de pe pat? Decît numai cu patul dacă mă veţi lua". Astfel trimişii s-au întors deşerţi.

Deci, acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, şi a dat lepădării şi anatemei pe Sfîntul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe cînd ei singuri erau vrednici de mii de lepădări şi de blesteme. Acea adunare a anatematizat nu numai pe Sfîntul Nichifor, dar şi pe cei ce au fost mai înainte, pe sfinţii patriarhi dreptcredincioşi, şi care acum se duseseră către Domnul prin fericitul sfîrşit, adică pe Tarasie şi pe Ghermano. Astfel şi-au sfîrşit adunarea lor cea vicleană. Deci, fiind seara tîrziu, împăratul a trimis ostaşi, ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhiceşti şi să-l ducă în surghiun. Acei ostaşi au năvălit cu arme şi cu suliţe, ca nişte sălbatici, asupra caselor, făcînd gîlceavă şi tulburare, ocărînd pe preasfinţitul patriarh Nichifor, pe Ghermano şi pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Patriarhul, auzind, a lăcrimat şi a mulţumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi nişte ocări ca acelea pentru dreapta credinţă. Iar Toma, patriarhul cel mai sus pomenit, căruia i se încredinţase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind şi păzitor al caselor soborniceşti, a certat pe ostaşi şi le-a poruncit să înceteze gîlceava. Apoi, încuind uşile intrării în casele patriarhiceşti, s-a dus la împăratul, zicîndu-i: "Stăpîne, nu este trebuinţă de mulţime de ostaşi, ca nu cumva, simţind poporul gîlceava, să se strîngă şi să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiţi şi cîteva slugi cu ei ca să-l ducă pe mîini, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă".

Şi aşa a făcut împăratul. A poruncit ostaşilor trimişi să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său şi a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. El, dorind să se roage în biserica cea mare, în Sfînta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa, sprijinindu-se de doi servitori, şi, poruncind să aprindă lumînări şi să cădească cu tămîie, s-a întins pe pămînt la rugăciune, în chipul crucii; şi astfel s-a rugat multă vreme cu tînguire, încît a udat pămîntul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculîndu-se de la pămînt, a văzut pe unii din cei dreptcredincioşi, care într-acea vreme alergaseră acolo şi plîngeau pentru dînsul. Binecuvîntîndu-i şi dîndu-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: "Fiilor, creştini dreptcredincioşi v-am găsit, creştini dreptcredincioşi vă las!" şi a ieşit din biserică.

Apoi ostaşii, punîndu-l într-o căruţă, l-au dus pe malul mării, pe la miezul nopţii cînd toţi dormeau. Ajungînd acolo, l-au pus în corabie şi l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era şi o mănăstire. Astfel, fără nici o vină, a fost izgonit de la scaunul său, marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credinţă şi a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfîntului Marelui Mucenic Teodor. Pe cînd îl duceau în corabie spre insula aceia şi treceau prin partea unde era mănăstirea Cuviosului Teofan, egumenul acelui locaş, cu ochii înainte văzători, s-au văzut unul pe altul şi s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniţă cărbuni aprinşi şi să aprindă lumînarea; apoi, punînd tămîie pe cărbuni, s-a închinat pînă la pămînt şi vorbea către o faţă oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a între-bat: "Ce faci, părinte? Cui vorbeşti, închinîndu-te?" Cuviosul a răs-puns: "Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinţă, se duce la închisoare şi trece cu corabia prin partea aceasta; deci, pentru dînsul am aprins lumînarea şi tămîia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită".

Aceasta a văzut-o şi Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor pe cînd era în corabie; căci, plecîndu-şi genunchii deodată, s-a închinat sfîntului stareţ cu împrumutare şi-l binecuvînta, întinzîndu-şi mîinile în văzduh. Unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: "Pe cine binecuvintezi, preasfinţite părinte, şi înaintea cui te-ai închinat în genunchi?" Patriarhul a răspuns: "Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaş, ni s-a închinat nouă şi ne-a cinstit cu lumînări aprinse şi cu tămîie; deci, m-am închinat lui cu împrumutare, căci şi el va pătimi cele asemenea ca noi, nu după multă vreme".

Acest lucru s-a şi întîmplat îndată. Deci, ajungînd arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strîmtorare, în lipsa celor de trebuinţă şi în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veşnică. Iar cînd îşi dădea obştescul sfîrşit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vînarea dinţilor lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat şi noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului său. Şi se tînguiau după dînsul toţi credincioşii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfîntului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri a încetat tirania contra sfintelor icoane şi a început a străluci iarăşi alinarea şi dreapta credinţă. Cinstitele lui moaşte s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Mihai, fiul lui Teofil, şi a maicii lui Teodora, şi cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel lăudat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.

Viețile Sfinților Iunie

Sfântul Mucenic Ermie din Comani, care s-a săvârşit de sabie în vremea împăratului Antonin Piosul (+160)

 Sfîntul Mucenic Ermia din Comani

(31 mai)

Păgînul Antonin, împăratul Romei, urînd pe creştini, a trimis împotriva lor un ighemon oarecare, cu numele Sebastian, ca să-i muncească. Acela, pe cînd mergea de la Cilicia la Capadocia, a găsit în Comani pe un ostaş bătrîn, anume Ermia, alb la păr şi cu legea creştin, crezînd într-Unul adevăratul Dumnezeu şi Făcătorul a toate. Ighemonul i-a zis aceluia: "Am scrisoare de la Antonin, împăratul Romei, prin care îmi porunceşte, ca toţi creştinii să aducă jertfe zeilor romanilor; iar de nu vor voi, apoi cu mari şi cumplite munci se vor pedepsi. Deci, şi tu Ermie, jertfeşte zeilor şi vei fi prieten împăratului şi vei avea multă cinste; deci, ascultă-mă pe mine, ca să nu-ţi muncesc trupul". Răspuns-a nevoitorul lui Hristos, Ermie: "Eu sînt ostaş al lui Hristos, Împăratul Cel ceresc şi fără de moarte, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit; pentru aceea nu mă supun împăratului celui muritor şi păgîn, a cărui împărăţie este de puţină vreme. Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos va petrece în veci şi cel ce crede într-Însul va moşteni viaţa cea veşnică. Eu cred într-Acela şi Aceluia în taină I-am slujit mai întîi, iar acum Îl slujesc pe faţă şi nu mă va birui diavolul. Tu ai stăpînire peste trupul meu, şi aceasta cu voinţa Dumnezeului meu; iar peste sufletul meu nimeni nu are putere, decît numai singur Dumnezeu, Cel ce poate să-mi dea răbdare şi să mă păzească în veci".

Ighemonul Sebastian, auzind acestea, a zis Sfîntului Ermia: "Jertfeşte zeilor, ca să te îndulceşti de bucuria vieţii acesteia!" Sfîntul a răspuns: "Ce bucurie îmi va fi, ce îndulcire şi ce viaţă dacă, depărtîndu-mă de Ziditorul meu, mă voi închina idolilor? Aceasta nu este cu adevărat bucurie, ci mîhnire; nu este îndulcire, ci amărăciune; nu este viaţă, ci moarte veşnică".

Grăit-a ighemonul: "Te văd că eşti foarte înţelept". Sfîntul a răspuns: "Sînt înţelept întru Domnul Dumnezeul meu, crezînd întru Dînsul şi slujindu-I Lui din toată inima, pentru care doresc a muri şi a pătimi cu bucurie". Ighemonul a zis: "Văzînd cărunteţile tale şi înţelegerea, te cruţ şi te miluiesc". Sfîntul a răspuns: "Nu-mi trebuie milă de la tine, eu caut mila lui Dumnezeu, Care mă va duce la Dînsul; Acela înţelepţeşte pe robii Săi cu Duhul Său cel Sfînt". Ighemonul a zis: "Alegi mai bine a muri decît a trăi?" Sfîntul a răspuns: "Această moarte nu este moarte, ci viaţă veşnică, dacă voi suferi cu răbdare muncile de la tine". Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărîme fălcile cu pietre, să-i zdrobească dinţii şi să-i jupoaie pielea de pe faţă. Pentru acestea sfîntul a grăit: "Mulţumesc lui Dumnezeu, că darul Domnului meu Iisus Hristos petrece cu mine!" Ighemonul a zis: "Pentru ce nu-ţi iei leafa, precum o iau ceilalţi ostaşi?" Mucenicul a răspuns: "Deoarece jefuiţi cu nedreptate pe cei săraci, de aceea nu iau lefurile voastre şi nu mănînc dintr-însele; pentru că am hrană duhovnicească, care este de la Duhul Sfînt şi nu voi flămînzi în veci".

Atunci ighemonul, a poruncit să înfierbînte un cuptor foarte tare şi a aruncat într-însul pe mucenicul lui Hristos. După trei zile, deschizînd cuptorul, l-a găsit viu şi întreg, cîntînd şi preamărind pe Dumnezeu, de vreme ce nu s-a atins focul de el.

Atunci, ighemonul, a chemat pe un fermecător şi i-a poruncit să omoare pe Ermia cu otravă. Iar sfîntul, rugîndu-se lui Dumnezeu, a luat otrava şi n-a pătimit nimic, după cuvîntul Domnului care a zis: Chiar de veţi bea ceva de moarte, tot nu vă va vătăma. Deci fermecătorul, pregătind o otravă mai puternică, a dat-o mucenicului, zicîndu-i: "Dacă şi de această otravă nu vei avea nimic, apoi şi eu voi lăsa farmecele mele şi voi crede în Dumnezeul Cel răstignit, Căruia tu Îi slujeşti". Atunci Sfîntul Ermia, luînd şi acea otravă cumplită şi bînd-o pe toată, n-a pătimit nici un rău, ci a rămas întreg şi sănătos. Atunci fermecătorul a strigat: "Ai biruit, Ermie, ai dovedit şi ai rămas rob al lui Hristos; ai mîntuit din iad sufletul meu cel pierit şi m-ai făcut să vieţuiesc lui Dumnezeu. Pentru că, precum un chip vechi săpat se preface şi se înnoieşte, aşa şi eu, îmbătrînit în păcate şi în răutăţi, mă înnoiesc cu sufletul, întorcîndu-mă spre Dumnezeul cel viu, Care petrece totdeauna în veci. O, Dumnezeule cel ceresc, Unule adevărat, Cel ce m-ai izbăvit de înşelăciunea cea diavolească şi de spurcăciunile idoleşti, prin robul Tău Ermia, prin care Te-am cunoscut, primeşte-mă pe mine păcătosul, care mă întorc la Tine şi mă miluieşte pe mine, cel ce Te mărturisesc pe Tine!" Astfel strigînd el, ighemonul s-a umplut de mînie şi a poruncit ca îndată să-i taie capul.

Deci, tăind pe fermecătorul acela, s-a botezat în sîngele său; şi un nou creştin şi mucenic al lui Hristos s-a dus la Dumnezeu, pentru care şi-a pus sufletul Său. Iar pe Ermia a poruncit ighemonul să-l muncească, smulgîndu-i venele lui din tot trupul. Astfel, sfîntul, fiind muncit cumplit, zicea către muncitor: "Nu simt în trupul meu dureri din muncile acestea, căci, precum cuţitaşul doctorului, tăind venele, scoate sîngele cel nesănătos şi face trupul sănătos, tot astfel şi eu, suferind smulgerea venelor mele, mai sănătos sînt întru credinţa lui Hristos!"

După aceasta, muncitorul a aruncat pe mucenic într-o căldare cu untdelemnul foarte încins şi îndată s-a răcit căldarea, iar unt-delemnul s-a făcut ca o rouă de dimineaţă, şi mucenicul a strigat: "O, tiranule, nu simt muncile şi voia ta nu o voi face, însă voi face voia Tatălui meu ceresc şi Aceluia mă aduc pe mine jertfă fără de prihană. Acela este Stăpînul sufletelor şi trupurilor noastre". Sfîntul, grăind acestea, tiranul a poruncit ca să-i toarne pe gîtlej nişte oţet tare amestecat cu fiere; dar, mucenicul a zis: "Amărăciunea asta îmi este mie ca un fagure de miere de la Dumnezeul meu, pentru Care rabd acestea".

Apoi a poruncit ighemonul ca să-i scoată ochii. Auzind acestea, sfîntul a zis către dînsul: "Dacă ai trebuinţă de ochii mei cei trupeşti care văd deşertăciunea lumii acesteia, ia-ţi-i ţie. Eu am ochii inimii, cu care văd curat lumina cea adevărată". Astfel i-au scos ochii sfîntului. După aceasta l-au spînzurat cu capul în jos şi, ţinîndu-l astfel trei zile, a curs mult sînge din nările lui. După trei zile au mers oarecare să-l vadă pe el, socotind că a murit. Dar s-au înspăimîntat, aflîndu-l viu şi slăvind pe Dumnezeu. Deci, pentru necredinţa lor a căzut pe ochii lor oarecare negură şi au orbit. Ei atunci au început a striga: "Miluieşte-ne pe noi, robul lui Dumnezeu cel adevărat, căci iată sîntem loviţi de urîciune". Atunci sfîntul a zis: "Apropiaţi-vă către mine". Iar ei, apropiindu-se, el şi-a pus mîinile sale peste ei şi le-a zis: "Întru numele Domnului meu Iisus Hristos, vă zic să vedeţi". Şi au văzut îndată. Deci, întorcîndu-se, au spus ighemonului cele ce li s-au întîmplat lor. Iar ighemonul, aprinzîndu-se de mînie, a poruncit să jupoaie pielea de pe tot trupul mucenicului. Atunci sfîntul batjocorea pe ighemon şi ocăra pe zeii cei necuraţi, pornind astfel spre mai mare mînie pe tiranul, care a poruncit să-i taie capul.

Astfel s-a sfîrşit mucenicul lui Hristos, Sfîntul Ermia, iar cinstitul lui trup s-a luat în taină de nişte creştini şi l-au dus în Capadocia, la un loc ce se numea Coman. Acolo s-au săvîrşit multe minuni de la cinstitele lui moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Mai

Cuviosul Isaachie Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Dalmaților din Constantinopol, care a trăit în vremea împăratului Valens (+ 383)

 

Viaţa Cuviosului Isachie Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Dalmaţia

(30 mai)

După aflarea cinstitei şi de viaţă făcătoare Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos şi după împărăţia marelui Constantin, a pătruns în Biserica lui Hristos tulburarea şi eresul lui Arie. Adică, balaurul cel mult pestriţ, vrăjmaşul cel cu multe capete şi cel de-a pururea al neamului creştinesc, dar mai ales urîtor al lui Hristos, Mîntuitorul nostru şi vrăjmaş al sfintei credinţe.

Tulburarea şi eresul acela, fiind băgat în Biserica lui Dumnezeu, prin vicleşugul său cel cu rea meşteşugire, a îndemnat pe Valent păgînul şi nelegiuitul împărat, ca să apere şi să lăţească eresul lui Arie. Deci, acel împărat a ridicat prigonire contra celor dreptcredincioşi şi a poruncit să închidă sfintele biserici, ca să nu se săvîrşească obişnuitele jertfe dumnezeieşti. Pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărîmat pînă în temelie. El a lungit acea răutate multă vreme, încît le era mare tînguire şi plîngere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua şi noaptea ca să se milostivească spre Sfînta Sa Biserică şi să facă judecată dreaptă şi izbîndire împăratului cel nedrept.

În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, cînd împăratul Irod şi-a pus mîinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. După cîţiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie, precum odinioară a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei Susana. Fericitul Isachie a fost mai întîi în pustia răsăritului, urmînd Sfîntului Prooroc Ilie şi petrecînd viaţa asemenea cu îngerii. El, auzind de prigonirea arienilor, care o făcea asupra Bisericii şi de împăratul care ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte mare de aceasta. Deci, lăsînd pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioşi în buna credinţă. Astfel, cuvîntul lui era ca o lumină aprinsă, duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dînsul şi darul cel ceresc îl umbrea.

Văzînd el necazul ce se făcea credincioşilor de către necredinciosul împărat şi de către cei de un gînd cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălţimea scaunului Său cel sfînt, să caute spre cei necăjiţi pe nedrept şi să arate milostivirea Sa spre dînşii, iar mîndria făcătorilor de rău s-o smerească. Atunci, acelaşi Dumnezeu, care a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit şi pe robul Său Isachie şi a ridicat contra păgînului împărat Valent năvălirea barbarilor. În acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunînd putere mare de oaste, au pornit cu război contra grecilor. Deci, năvălind cu acea putere, au supus Tracia şi astfel se apropiau de Constantinopol. Pentru aceea, împăratul Valent a fost nevoit să-şi adune ostaşii săi şi să iasă întru întîmpinarea vrăjmaşilor. Dar i s-a întîmplat ceea ce se întîmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel, care era vrăjmaşul lui David. Adică, Saul nu s-a întors de la război, după proorocia Sfîntului Samuil, căci a mîniat pe Domnul Dumnezeu.

Deci, Valent, ieşind din Constantinopol cu oştile sale, fericitul Isachie i-a ieşit în cale şi a strigat cu glas mare, zicînd: "Împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioşi, căci Dumnezeu îţi va îndrepta bine calea înaintea ta". Împăratul nu i-a răspuns, ci, defăimîndu-l ca pe un prost şi fără de minte şi nesocotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa. A doua zi, fericitul stareţ, ieşind înaintea împăratului, a grăit către el: "O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioşi şi-ţi va fi războiul cu izbîndă, pentru că vei birui pe vrăjmaşi şi te vei întoarce sănătos şi cu pace!"

Împăratul, socotind acele cuvinte ale lui: "Te vei întoarce sănătos şi cu pace...", voia să deschidă bisericile cele închise şi să le dea celor dreptcredincioşi; dar pentru aceasta a început a se sfătui cu sfetnicii săi. Însă, un voievod oarecare, fiind din credinţa cea rea a arienilor, a sfătuit pe împărat, să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste. Atunci împăratul a ocărît pe stareţ, l-a gonit de la el cu batjocură şi cu bătăi şi a plecat mai departe în calea sa.

A treia zi, cuviosul stareţ iar a întîmpinat pe împărat şi apucînd de frîu calul pe care era călare, a început a-l ruga mai cu osîrdie şi a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întîmplîndu-se acolo o rîpă adîncă, cu spini cumpliţi şi cu o baltă de noroi, în care, şi o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul şi ar fi murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea rîpă, ca să moară acolo şi s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfîntul Isachie, fiind aruncat în spini şi în baltă, s-a păzit de dreapta lui Dumnezeu şi a rămas fără de vătămare, de vreme ce spinii nici nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci zăcea în mijlocul bălţii, între spini, ca pe un aşternut moale în mijlocul florilor, binecuvîntînd şi cîntînd Domnului, pînă ce cu porunca lui Dumnezeu, arătîndu-i-se trei bărbaţi purtători de lumină, l-au ridicat din baltă şi l-au scos întreg şi sănătos din rîpa aceea şi, punîndu-l pe uscat, s-au făcut nevăzuţi.

Atunci, Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea şi, căzînd în genunchi, a dat mulţumire Mîntuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi şi nu părăseşte pe cei ce se tem de El şi nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugîndu-se şi întărindu-se cu Duhul Sfînt, s-a sculat şi, alergînd degrabă pe altă cale, a ieşit înaintea împăratului şi a stat înaintea lui. Văzîndu-l împăratul, s-a înspăimîntat şi s-a minunat de acea vedere. Atunci sfîntul a zis cu îndrăzneală către dînsul: "Tu ai voit să mă omori în spini şi în baltă, iar Domnul m-a păzit viu şi prin sfinţii Săi îngeri m-a scos din acea prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă şi deschide bisericile celor dreptcredincioşi, ca să biruieşti pe vrăjmaşi şi să te întorci cu biruinţă; iar de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo".

Împăratul se minuna de îndrăzneala monahului şi de faţa lui cea minunată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită şi dezlipită de Dumnezeu. Deci, a dat pe cuviosul la doi boieri, anume: Saturnin şi Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicînd: "Să-mi ţineţi pe acest stareţ bîrfitor pînă ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de ruşine".

Însă, Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfînt şi, umplîndu-se de mai multă rîvnă - ca altă dată Sfîntul Prooroc Miheia împotriva lui Ahav, împăratul lui Israel - a strigat către Valent, zicînd: "Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să ştii că nu mi-a grăit mie Domnul. Însă, îţi zic că vei duce ostaşii la război şi nu vei putea să biruieşti pe vrăjmaşi, ci vei fugi din faţa lor, vei fi prins şi vei fi ars de viu cu foc". Sfîntul, zicînd acestea, a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mînios.

Cînd s-au întîlnit oştile greceşti cu cele barbare şi s-au lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare şi, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, după proorocia Sfîntului Isachie. Astfel, au căzut mulţi de ascuţişul sabiei, iar împăratul Valent a fost rănit şi, neputînd să stea împotriva barbarilor, a fugit. Deci, barbarii, venind cu puteri multe după el, tăiau oştile greceşti ca nişte mlădiţe şi era aproape să ajungă şi pe împărat.

Dar, împăratul, fugind împreună cu sfetnicul său, acel voievod arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat şi, văzînd nişte paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit. Deci, de frica barbarilor s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mîna lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii, care veneau după el, ajungînd la satul acela şi înştiinţîndu-se de locuitorii acelui sat, că nişte greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor şi le-au ars. Astfel, au pierit cu sunet, acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.

După războiul acela, armata grecească care mai rămăsese, s-a dus în întîmpinarea lui Graţian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor. Sosind Graţian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunînd îndată oastea cea risipită, s-a dus contra barbarilor şi i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruinţă şi a mers la Constantinopol. În acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostaşi, care au fost risipiţi de barbari, neştiind că împăratul Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ţinut în legături şi îi ziceau: "Găteşte-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război, cînd te va întreba şi te va munci!" Sfîntul le-a răspuns: "Iată, au trecut şapte zile de cînd am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, de vreme ce, după proorocia mea, este ars cu foc". Cei ce au auzit acestea s-au înfricoşat, iar după puţine zile toţi au ştiut de sfîrşitul lui Valent. Şi astfel au eliberat pe Sfîntul Isachie din legături şi îl cinsteau ca pe un prooroc al lui Dumnezeu.

După ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi boieri mai sus zişi, Saturnin şi Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre îndrăzneala şi proorocia lui. Atunci împăratul, minunîndu-se de un bărbat ca acela, a poruncit ca pe acel cuvios să-l aducă cu cinste la sine şi, astfel s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu. Deci, împăratul ruga pe sfîntul să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru toată împărăţia lui. La rîndul său, Cuviosul Isachie sfătuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă şi să redea pacea Bisericii şi astfel, să mîngîie pe cei chinuiţi. Împăratul l-a ascultat şi a făcut toate cele grăite de el. El a izgonit pe arieni din Constantinopol şi pentru aceasta a pricinuit bucurie mare credincioşilor. Deci, fericitul Isachie, mulţumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viaţa sa cea dintîi; iar Saturnin şi Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească, ci să vieţuiască împreună cu ei, să ajute Bisericii lui Hristos cu rugăciunile şi cu învăţăturile sale, şi astfel, sfîntul s-a plecat la rugămintea lor.

Născîndu-se ceartă între Saturnin şi Victor, pentru că fiecare dintr-înşii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareţ, cunoscînd acea ceartă, a zis către ei: "Fiilor, destul îmi este dragostea voastră! Dar, de vreme ce aveţi grijă şi dorinţă să petreceţi împreună cu mine, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întîi să-mi zidească o locuinţă, la acela voi petrece în toate zilele vieţii mele". Deci, amîndoi au început a se îngriji ca să zidească locaş plăcut omului lui Dumnezeu. Saturnin avea afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viaţă monahicească. El, sîrguindu-se mai repede, a pregătit acel locaş plăcutului lui Dumnezeu şi acolo s-a sălăşluit Cuviosul Isachie. Asemenea şi Victor a zidit un locaş ales pentru Sfîntul Isachie, dar el era întristat că Saturnin îl întrecuse. Deci, venind la sfîntul, îl rugă în genunchi, să vină şi în chilia zidită de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcaşul lui Saturnin, decît în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea şi la Victor şi petrecea şi la el cîteva zile, netrecînd cu vederea rugămintea lui.

Astfel au început a se aduna la cuviosul mulţi din cei ce voiau să se călugărească, încît s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu bărbaţi, Saturnin şi Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povăţuitor şi egumen al multor monahi şi dascăl folositor oamenilor mireni, aducîndu-i pe toţi la calea mîntuirii, cu cuvîntul şi cu exemplul vieţii celei îmbunătăţite. El era foarte milostiv cu cei săraci şi, de nu avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine şi o dădea. El a făcut multe lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, sosind la adînci bătrîneţi, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Chemînd pe fraţi şi învăţîndu-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un bărbat cinstit şi sfînt cu viaţa, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă şi locaşul acela s-a numit "Dalmat".

Astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la veşnica odihnă către Domnul. Pentru aceasta s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui şi au pus cinstitul lui trup în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic Ştefan. Iar sfîntul lui suflet a stat înaintea scaunului Preasfintei Treimi, în ceata sfinţilor şi cuvioşilor părinţi şi roagă împreună cu dînşii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.

Viețile Sfinților Mai

Pătimirea Sfîntului Mucenic Vasilisc, nepotul Sfîntului Teodor Tiron (22 mai) (Scrisă de Sfîntul Mucenic Evsignie)

 

Pătimirea Sfîntului Mucenic Vasilisc, nepotul Sfîntului Teodor Tiron

(22 mai)
(Scrisă de Sfîntul Mucenic Evsignie)

După uciderea Sfinţilor Mucenici Eutropie şi Cleonic, cu care împreună a pătimit multe şi Sfîntul Vasilisc, el, rămînînd viu, şedea în temniţă. După moartea ighemonului Asclipiodot, a venit în locul lui, în părţile Pontului, un alt ighemon cu numele Agripa, trimis de tinerii Maximian şi Maxim, ca să prigonească şi să ucidă pe cei ce credeau în Hristos. Mai înainte de intrarea lui în cetatea Amasiei, Sfîntul Vasilisc era acolo în temniţă şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, adu-ţi aminte de mine şi nu mă uita pînă în sfîrşit, dar şi chemarea mea spre mucenicie arătat s-o aduci la desăvîrşire, ca să nu fiu despărţit de acei sfinţi bărbaţi care au fost prinşi cu mine şi au pătimit mai înainte de mine şi s-au încununat".

Deci, arătîndu-i-se lui Domnul la miezul nopţii în vedenia visului, i-a zis: "Îmi aduc aminte de tine şi nu te voi uita! Deja numele tău s-a scris de la început cu cei ce au fost prinşi cu tine; deci, nu te mîhni ca cel mai de pe urmă, pentru că pe mulţi îi vei întrece şi pomenirea ta o voi face slăvită în tot pămîntul. Du-te acum şi dă sărutarea cea mai de pe urmă maicii tale, fraţilor şi rudeniilor, iar, cînd te vei întoarce, vei lua cununa mucenicească şi îndată te vei odihni în Comani. Dar să nu te temi de muncile ce ai să le pătimeşti, că Eu sînt cu tine şi nu te vor vătăma supărările cele omeneşti".

Deşteptîndu-se, Sfîntul Vasilisc, s-a umplut de bucurie şi, pe cînd se ruga, a văzut uşile temniţei deschise. Apoi, începînd a se face ziuă, a rugat pe ostaşii care îl păzeau şi pe păzitorul cel mai mare al temniţei, zicînd: "Daţi-mi voie pentru patru zile să mă duc să văd pe maica şi pe fraţii mei, cei ce petrec în satul Cumialii; iar după aceea mă voi întoarce cu alergare la adevăratul meu Tată, Iisus Hristos". Dar, ostaşii şi păzitorul temniţei i-au răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeul tău, Căruia tu neîncetat Îi slujeşti, că de nu ne-am teme de ighemon, pe care îl aşteptăm să vină îndată, te-am elibera cu totul". Grăit-a sfîntul: "Nu voiesc să fiu liber cu totul ci, precum am zis, să mă duc numai să mă închin maicii mele, fraţilor şi rudeniilor, fiindcă Domnul meu mi-a poruncit să fac aceasta".

Ostaşii ziseră: "Ne temem ca nu cumva, după eliberarea ta, ighemonul să te ceară degrabă de la noi, fiindcă am auzit astăzi că are să vină ighemonul în cetate şi toţi cei legaţi sînt înscrişi pentru judecată". Sfîntul Vasilisc a zis: "Voia Dumnezeului meu este să mă duc în satul meu; deci, dacă aveţi plăcere, să meargă unii dintre voi cu mine, apoi ne vom întoarce împreună". Atunci ostaşii s-au învoit la voia Domnului şi, sculîndu-se unii dintre ei, s-au dus cu dînsul în satul lui şi, cu multă bucurie, l-au întîmpinat pe el fraţii lui, căci avea trei fraţi şi maica sa, şi i-au ospătat şi cinstit pe ostaşi în casa lor.

A doua zi, chemînd pe toate rudeniile lui, a grăit multe către dînşii din cele pentru folosul sufletului şi din învăţătura creştinească, zicînd că ni se cade a intra în împărăţia lui Hristos cu multe supărări. Deci, mîngîindu-i pe toţi şi sărutîndu-i cu sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: "Iubiţi fraţi, părinţilor şi fiilor întru Hristos, petreceţi în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să nu vă depărtaţi nicidecum de El; pentru că nimic nu este lumea aceasta şi cele din ea. Toate acestea sînt ca o umbră ce trece, iar Domnul petrece în veci. Deci, mă rog vouă, rugaţi-vă pentru mine Stăpînului nostru, Dumnezeul tuturor, să-mi dea putere ca să-mi săvîrşesc nevoinţa pătimirii, precum a dat sfinţilor Teodor Tiron, Eutropie şi Cleonic, care au fost prinşi cu mine. Mîntuiţi-vă, preaiubiţi părinţi, maicilor, fraţilor, surorilor şi fiilor, că mă duc acum de la voi şi nu mă veţi mai vedea în viaţa aceasta vremelnică". Sfîntul, zicînd acestea, s-a făcut plîngere şi tînguire mare şi au zis către dînsul: "După ce îţi vei săvîrşi bine alergarea ta, roagă-te Domnului pentru noi şi pentru tot neamul creştinesc, ca să înceteze prigoana asupra credinţei celei soborniceşti şi ca să se piardă slujirea la idoli, iar darul lui Hristos să strălucească peste tot pămîntul". După acestea, Sfîntul Vasilisc se pregătea să se întoarcă cu ostaşii pe aceeaşi cale la temniţă, în legăturile sale.

În acea vreme ighemonul Agripa a ajuns în cetatea Amasiei, şi, chemînd pe cei mai dintîi între cetăţeni, a intrat cu dînşii în capiştea idolească, care se numea Petason şi în alta numită Serapion, aducînd jertfă necuraţilor lui zei. A doua zi, şezînd la judecată, cerceta pe cei ce erau în legături; astfel a chemat mai întîi pe Vasilisc, fiindcă auzise de dînsul şi voia să-l pună pe el mai întîi înaintea judecăţii sale. Ducîndu-se în temniţă unul din cei mai mari ai cetăţii, ca să aducă pe Vasilisc la ighemon, nu l-a găsit în legături. Deci, a prins pe păzitorul temniţei şi, legîndu-l, l-a dus în divan. Ighemonul, schingiuindu-l, îl întreba: "Cum ai dezlegat pe vrăjmaşul zeilor noştri, nesocotind poruncile împărăteşti?" Iar păzitorul a răspuns: "Sînt două zile astăzi, de cînd Vasilisc s-a dus cu ostaşii în satul lui". Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a zis: "Capul tău îl voi tăia cu sabia, de nu vei pune înaintea mea pe hulitorul şi ocărîtorul zeilor". Zis-a păzitorul temniţei: "Într-a patra zi îl voi aduce înaintea ta".

Ighemonul a trimis îndată cu păzitorul acela, pe un slujitor al său, om cu obicei sălbatic şi cumplit, împreună cu mulţi ostaşi, şi a zis aceluia: "Acum te voi cunoaşte pe tine dacă eşti adevărat rîvnitor către zei, de vei prinde pe acel hulitor şi batjocoritor şi-l vei aduce legat la mine în Cumani, că acolo mă duc". Deci, slujitorul acela, plecînd de la ighemon, a gătit nişte încălţăminte de aramă, care avea înăuntru piroane lungi de fier ascuţite şi, luînd pe păzitorul temniţei şi pe ostaşi, s-a dus în satul lui Vasilisc, ducînd pe un asin lanţuri grele de fier. Şi m-am dus şi eu - zice scriitorul acestei pomeniri, Sfîntul Evsignie - urmîndu-le lor, că voiam să văd pătimirea şi sfîrşitul Sfîntului Vasilisc.

Ajungînd ei la satul acela, au prins pe mucenic tocmai cînd ieşea din casă şi se îndrepta spre cetatea Amasiei, la legăturile lui. Deci, l-au legat cu două lanţuri, un lanţ de fier i-au pus pe grumaz şi l-au încălţat cu încălţămintele cele de aramă, care aveau piroane. Acele piroane au străbătut picioarele sfîntului pînă la oase, curgînd sînge din răni şi, bătînd tare pe mucenicul lui Hristos, îl duceau spre cetatea Cumani. Pe el îi petrecea plîngînd, maica sa, fraţii şi rudeniile lui; iar maica sa zicea către el: "Fiul meu preadulce, Hristos, pe Care L-ai iubit, Acela să-ţi fie ţie de ajutor în această nevoinţă mucenicească; viaţa ta aici nu ţi-a fost lungă, dar va fi veşnică în veacul cel viitor; acum suferi munci amare, dar vei cîştiga slăvită cunună de la Hristos Dumnezeu. Oamenii cei răi te muncesc pe pămînt, dar îngerii păcii te vor primi în cer. Ca pe un tîlhar te judecă acum pe tine, dar tîlharul care s-a răstignit cu Hristos te va primi în Rai; împăraţii cei stricăcioşi şi muritori te ucid prin muncile lor, dar, Dumnezeu Cel veşnic te va învia şi te va număra cu oştile îngereşti. Fiul meu cel dulce, în calea aceasta a Domnului în care alergi, adu-ţi aminte şi de noi!"

Maica lui, zicînd acestea, s-a întors acasă, rugîndu-se Domnului pentru fiul său, ca să-l întărească în munci. Sfîntul, uitîndu-se înapoi, a văzut că veneau după dînsul cei trei fraţi ai săi, rudeniile şi mulţi din popor, plîngînd şi tînguindu-se; iar el îi ruga să se întoarcă la locurile lor, zicînd: "Nu plîngeţi pentru mine ci, mai ales, rugaţi-vă Domnului, ca să-mi dea putere să biruiesc ispita diavolului şi să ruşinez pe slujitorii lui". După aceea i-a sărutat pe fiecare şi îi îndemna să se întoarcă, zicîndu-le: "Iarăşi ne vom vedea unul cu altul în ziua învierii şi în viaţa cea veşnică". Dar ei nu voiau să se întoarcă ci, plîngînd, urmau sfîntului. Atunci Sfîntul Vasilisc le-a zis din nou: "Ce faceţi? Nu mai plîngeţi pentru mine şi nu-mi mai tulburaţi inima mea! O, de s-ar fi dat mie ca să mor de multe ori pentru Domnul nostru Iisus Hristos! Rogu-vă pe voi, întoarceţi-vă şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine". Nevrînd ei să se întoarcă, le-a zis trimisul ighemonului: "Mă jur pe sănătatea împăraţilor mei, că de nu vă veţi întoarce, pe toţi vă leg şi vă duc la ighemon". Dar ei n-au voit să înţeleagă. Deci, a început mai marele ostaşilor a-i bate şi numai aşa, abia a putut să-i izgonească înapoi.

În această călătorie, sfîntul purta cu bărbăţie greutatea lanţurilor de fier şi cu vitejie răbda durerea picioarelor pătrunse cu multe piroane ascuţite, care erau în încălţămintea de aramă; iar calea pe unde mergea, se roşea cu sîngele lui. Deci, sfîntul cînta, zicînd: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea, Hristoase, Dumnezeul meu, că Tu eşti cu mine. Şi multe alte grăia către Domnul în cîntarea şi în rugăciunea sa. Trimisul ighemonului şi cei împreună cu el, văzînd pe mucenic umblînd bine, se mirau, nepricepînd că Domnul era cu el şi îi uşura durerile. Ajungînd în satul care se numea Dacozaria, trimisul ighemonului şi ostaşii au voit să se odihnească, fiindcă era zăduf şi ceasul la amiazăzi.

Stăpîna acelui sat, cu numele Troiana, fiind văduvă şi, văzînd că a venit slujbaşul ighemonului cu ostaşii i-a rugat să intre în casa ei să mănînce pîine; iar ei erau patruzeci de bărbaţi. Intrînd, ei s-au aşezat la masă să mănînce şi să bea, veselindu-se, iar pe Sfîntul Mucenic Vasilisc, avînd mîinile legate înapoi, l-au legat de un stejar uscat care era înaintea porţilor. Şi s-au adunat la dînsul mulţime de popor, bărbaţi, femei şi copii şi, văzînd pe sfîntul legat cu lanţuri grele şi ţinut în zăduf cu sîngele curgînd din picioare, se umileau şi le era milă de el. El se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, cercetează-mă pe mine, precum ai cercetat pe Iosif în temniţă, pe Ieremia în noroi, pe Daniil în groapa leilor şi pe cei trei tineri în cuptorul haldeilor; precum ai arătat bunătatea Ta Susanei, cea năpăstuită de bătrînii cei mincinoşi, Cel ce ai scos pe Petru din temniţă şi pe Tecla ai apărat-o în privelişte, tot aşa şi spre mine nevrednicul şi smeritul robul Tău întinde mila Ta şi arată minunile Tale, pentru slava Preasfîntului Tău nume".

Pe cînd sfîntul se ruga astfel, deodată s-a cutremurat pămîntul şi un glas de sus s-a auzit: "Nu te teme, că sînt cu tine!" Şi îndată încălţămintea de aramă din picioarele lui s-a topit ca ceara de faţa focului, lanţurile au căzut de pe dînsul şi stejarul cel uscat a înverzit, odrăslind ramuri cu multe frunze şi făcînd umbră mare deasupra sfîntului. Iar acolo unde stăteau picioarele sfîntului şi se roşise pămîntul de sîngele lui, a izvorît un izvor de apă. Sfîntul Vasilisc, văzînd acestea, a început a mulţumi lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Cuvîntule cel mai înainte de veci şi Fiul Tatălui celui neajuns şi nesupus, Cel ce ai binevoit a Te pogorî pe pămînt şi a Te face om ca să ne răscumperi de la vechiul muncitor diavol şi să ne izbăveşti de toate lucrurile lui cele rele; Cel ce ne-ai înălţat pe noi, iar pe acela l-ai smerit, l-ai călcat şi l-ai osîndit în adînc, iar pe noi ne-ai înviat, cu ce buze Te voi preamări pe Tine, cu ce limbă mă voi mărturisi Ţie şi cu ce glas voi cînta, vestind măririle Tale, care le-ai arătat acum spre mine robul Tău, precum ai arătat şi pe sfinţii Tăi Eutropie şi Cleonic, cînd eram bătuţi înaintea ighemonului Asclipiodot? Şi acum, Doamne, cine sînt eu nevrednicul, că ai atîta milă de mine încît pămîntul, văzîndu-Te pe Tine, s-a cutremurat, iar trimisul ighemo-nului şi ostaşii au fugit din casa aceea de frica cutremurului?"

Deci, văzînd minunile cele ce se făcuseră, nu pricepeau ce se întîmplase; unii ziceau că este nălucire, alţii socoteau că este vrajă, iar poporul ce stătea împrejurul lui, se minuna cu spaimă şi preamărea puterea lui Hristos Dumnezeu. De atunci mulţi au crezut în Hristos şi ziceau: "Iată, acesta este omul lui Dumnezeu, trimis de Dînsul aici ca să sfinţească locul nostru!" Deci, au dus la dînsul pe un slăbănog, zăcînd pe pat, de care, atingîndu-se mucenicul lui Hristos, îndată s-a făcut sănătos şi, luîndu-şi patul său, s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. A adus la sfîntul şi leproşi, iar sfîntul şi pe aceia i-a tămăduit prin atingere. Pe cei bolnavi de friguri şi de alte boli şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate i-a tămăduit prin cuvînt. Deci, slăvind pe adevăratul Dumnezeu, au crezut în El. Pentru toate acestea s-a făcut mare bucurie poporului din acel sat, încît stăpîna satului Troiana, cu fiul său, Troian, au crezut în Hristos şi au cerut Sfîntul Botez.

Iar eu, păcătosul Evsignie, văzînd cele ce se făceau, mă bucuram foarte mult întru Domnul. În acea zi, spre seară, o cireadă de boi şi alte dobitoace venind în sat de la păşune pe drumul acela lîngă care stătea sfîntul mucenic, preamărind măririle lui Dumnezeu şi, ajungînd în dreptul mucenicului lui Hristos, Vasilisc, au căzut înaintea lui în genunchi şi s-au plecat dreptului aceluia, lăudînd pe Dumnezeu cu ale lor glasuri. Atunci trimisul ighemonului şi ostaşii s-au căit de răutăţile ce făcuseră sfîntului, pentru că i-a cuprins şi pe dînşii spaima, văzînd minunile cele preaslăvite.

A doua zi, trimisul ighemonului, sculîndu-se, a zis către mucenic cu cuvinte blînde: "Vasilisc, de voieşti să plecăm de aici, ca nu cumva pentru tine să ne primejduim de la ighemon". Sfîntul a zis: "Să mergem, pentru că voiesc să mor pentru Domnul meu!" Ieşind ei din sat, tot poporul împreună cu Troiana, stăpîna satului, au petrecut pe sfînt, iar mucenicul lui Hristos i-a rugat să se întoarcă la casele lor. Unii s-au întors, iar alţii au venit după el. Cînd au ajuns la un pod mare ce era peste rîul Ireos, s-a cutre-murat podul de venirea lui Hristos, căci Hristos, Domnul nostru, mergea nevăzut cu robul Său, precum mi-a spus singur Sfîntul Mucenic Vasilisc mai pe urmă mie nevrednicului, Evsignie. Deci, cutremurîndu-se podul, sfîntul a stat şi, înălţînd laudă lui Dumnezeu, a rugat pe popor să se întoarcă înapoi, dar abia i-a înduplecat de s-au întors. Atunci sfîntul, mergînd pe la toate locurile cele mai înalte şi alese, îşi pleca genunchii şi se ruga lui Dumnezeu, zicînd: În tot locul stăpînirii lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Ajungînd la un sat care se numea Saon, ostaşii cu trimisul ighemonului au şezut să mănînce, îndemnînd şi pe sfînt să mănînce şi el pîine. Dar el nu voia, zicînd: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi; pentru că mă hrăneşte pe mine Stăpînul meu, Iisus Hristos". Însă ei iarăşi i-au zis: "Mănîncă, omule, ca să nu mori de foame pentru că noi vom fi în primejdie pentru tine, dacă nu te vom duce viu la ighemon; iată, este a treia zi de cînd n-ai gustat nimic". Dar sfîntul le-a răspuns: "Eu sînt sătul de hrana cea muritoare şi nu voiesc să o primesc; pe voi vă hrăneşte pîinea cea pămîntească, iar pe mine, cuvîntul lui Dumnezeu cel ceresc; pe voi vă veseleşte vinul, iar pe mine, darul Sfîntului Duh; pe voi vă satură carnea, iar pe mine mă satură postul; pe voi vă întăreşte puterea cea trupească, iar pe mine, Crucea lui Hristos; pe voi vă îmbogăţeşte aurul, iar pe mine, dragostea lui Iisus Hristos; pe voi vă împodobesc hainele, iar pe mine, fapta cea bună; voi vă veseliţi în rîs, iar eu mă mîngîi cu darul întru rugăciune; voi iubiţi pe împăratul vostru cel vremelnic, muritor şi stricăcios şi doriţi să-l înveseliţi şi să-i păziţi legea lui, iar eu iubesc pe Dumnezeul cel ceresc, Împăratul meu. Legile Lui le sărut şi voiesc să mă satur de vederea feţei Lui! Voi aşteptaţi cinste pe pămînt, iar eu la cer; voi căutaţi slava de la oameni, iar eu nădăjduiesc să cîştig slava întru învierea drepţilor la înfricoşata Judecată, unde va zice Stăpînul meu: Veniţi binecuvîntaţii Părintelui meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii!

Sfîntul, zicînd acestea, trimisul ighemonului a poruncit să pună şaua pe dobitoace, iar mucenicului i-a poruncit să încalece pe un asin, zicîndu-i: "De trei zile mergi flămînd; acum încalecă măcar pe acest dobitoc ca să nu slăbeşti cu totul". Dar sfîntul n-a voit să încalece, ci a zis: "Domnul meu Iisus Hristos, mă întăreşte pe mine şi toată odihna şi înlesnirea mi-o dă mie Duhul Sfînt". Astfel au plecat pe drum. Spre seară, ajungînd la un sat, ostaşii au stat ca să se odihnească şi să mănînce ceva. Trimisul ighemonului a rugat pe fericitul Vasilisc să guste din bucate, dar el n-a voit şi astfel a petrecut toată noaptea cîntînd şi rugîndu-se lui Dumnezeu; iar împreună cu el erau sfinţii îngeri, care cîntau cu plăcutul lui Hristos. Făcîndu-se ziuă, au plecat la drum şi au ajuns în cetatea Cumani în ceasul al patrulea din zi. Apropiindu-se de cetate, au auzit de la mulţi - zice scriitorul - cum ighemonul munceşte pe cei ce nu voiesc să se închine idolilor.

Dar Domnul, arătîndu-se Sfîntului Vasilisc, i-a zis: "Îndrăz-neşte, nu te teme de îngrozirile celor fărădelege, că Eu sînt cu tine". Ostaşii, intrînd în cetate, întrebau unde este ighemonul, şi au aflat că este în capiştea lui Apolon, unde aduce jertfă idolilor împreună cu poporul.

Deci, ducîndu-se trimisul ighemonului la dînsul i-a spus că au adus pe Vasilisc. Atunci ighemonul s-a bucurat foarte mult; iar cel ce a adus pe sfînt a spus ighemonului de minunile ce le făcuse pe drum, dar el nu credea, ci zicea: "Acelea sînt vrăji creştineşti". Deci, a poruncit ca pe Sfîntul Vasilisc să-l aducă la dînsul în capiştea lui Apolon, vrînd să-l silească a jertfi zeilor. Alergînd, ostaşii ighemonului au început a bate pe mucenic peste grumaji, zicîndu-i: "Intră în capişte la ighemon şi închină-te zeilor, de voieşti să fii viu". Dar, ostaşii ce veniseră pe drum cu dînsul, au început a spune ostaşilor ighemonului minunile ce le făcuse şi pe care singuri le văzuseră, zicînd: "Cu adevărat am văzut semne minunate şi puteri ale lui Dumnezeu, nu ca nălucire, nici cu vrăji, ci făcîndu-se în faţa tuturor!" Şi, întorcîndu-se către sfînt, i-au zis: "Vasilisc, iartă-ne pe noi de relele cele ce ţi-am făcut în neştiinţa noastră şi te roagă Dumnezeului tău pentru noi!"

Grăind ei acestea, au venit alţi ostaşi de la ighemon şi, lovind pe mucenic, l-au dus în capişte. Sfîntul Vasilisc a intrat acolo, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său şi avînd faţa luminoasă. Văzîndu-l ighemonul, i-a zis: "Tu eşti Vasilisc?"

El a răspuns: "Eu sînt". Zis-a ighemonul: "Ce zici, vei jertfi zeilor?" Răspuns-a sfîntul: "Cine ţi-a spus ţie că eu nu aduc jertfe lui Dumnezeu? Eu în tot ceasul săvîrşesc jertfe de laudă Dumnezeului meu!" Ighemonul, neînţelegînd acel cuvînt, s-a bucurat şi a zis: "Zeii se vor bucura de aceasta; deci, jertfeşte, iubitule, oricărui zeu voieşti, din toţi zeii noştri". Apropiindu-se Sfîntul Vasilisc de un idol, a întrebat pe cei ce erau de faţă: "Cum se numeşte acest zeu al vostru?" Zis-au lui: "Apolon". Răspuns-a sfîntul: "Bine aţi zis că Apolon se numeşte, pentru că Apolon se tîlcuieşte "pierzător"; şi cu adevărat, deoarece trage la pierzare pe toţi cei ce cred în el şi i se închină lui ca unui Dumnezeu, pe cînd el nu este Dumnezeu". Zis-a ighemonul către sfînt: "Dar cum este numele Dumnezeului căruia tu voieşti să-i aduci jertfă? Zis-a sfîntul: "Dumnezeul meu este negrăit, neajuns, nevăzut şi neştiut".

Ighemonul a zis: "Ce, nu are nume Dumnezeul tău?" Grăit-a sfîntul: "Numele Dumnezeului meu este scris în sfintele cărţi şi, de voieşti să asculţi, îţi voi spune". Zis-a ighemonul: "Spune, nu te teme". Grăit-a mucenicul: "Dumnezeul meu se numeşte Tatăl Atotţiitorul, Domnul Savaot, Împărat al tuturor, Mîntuitor, Milostiv, Milosîrd, îndelung răbdător. Aceluia îi jertfesc cu jertfă de laudă".

Atunci ighemonul a zis: "Adu-i jertfă oricărui Dumnezeu voieşti, numai adu-i; deoarece nu te-am chemat ca să filosofezi, ci ca să jertfeşti". Atunci sfîntul a zis către ighemon: "Ia aminte la jertfa mea". Deci, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a început a se ruga, zicînd: "Dumnezeule cel veşnic, Făcătorule al cerului şi al pămîntului, Cel ce asculţi pe cei ce-Ţi slujesc Ţie cu adevărat; ascultă-mă şi pe mine acum, robul Tău, şi sfărîmă în ceasul acesta pe acest idol surd, orb şi mut ca să vadă păgînii cei necuraţi ce fel de dumnezei cinstesc, să se ruşineze şi să cunoască toţi că Tu eşti Unul adevăratul Dumnezeul cel Atotputernic". Sfîntul rugîndu-se astfel, îndată s-a cutremurat pămîntul şi capiştea, încît idolul, căzînd jos la pămînt, s-a sfărîmat în mii de bucăţi. Ighemonul şi poporul cel ce era la capişte, văzînd acestea, au fugit afară de frică, rămînînd înăuntru numai Sfîntul Vasilisc singur, cîntînd şi zicînd: "Să învie Dumnezeu şi să risipească vrăjmaşii Lui. Să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc. Să se stingă precum se stinge fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară toţi idolii de la faţa adevăratului nostru Dumnezeu".

După un ceas, ighemonul a poruncit să scoată pe sfînt din capişte şi, scrîşnind din dinţi, i-a zis: "Vrăjmaş al zeilor noştri, pentru ce ai făgăduit una şi ai făcut alta? Te-ai făgăduit să aduci jertfă lui Dumnezeu; iar cu vrăjile tale ai făcut de a căzut şi s-a sfărîmat Apolon, zeul nostru". Grăit-a sfîntul: "Cel ce a sfărîmat zeul vostru, Acela va arde şi capiştea lui. Pe cînd sfîntul zicea acestea, deodată a căzut foc din cer peste capiştea lui Apolon şi a ars-o pînă în temelie. Ighemonul şi tot poporul, tremurînd de frică, au fugit departe. Apoi, chemînd pe sfînt, i-a zis: "O, cît de mari sînt farmecele tale, încît ai sfărîmat şi pe zeul nostru Apolon şi ai ars capiştea lui". Zis-a sfîntul: "Dacă dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat, precum zici, să se răzbune asupra mea pentru sine". Ighemonul a zis: "Zeii noştri sînt buni şi nu fac nici un rău potrivnicilor lor". Grăit-a sfîntul: "O, ce orbire omenească, cum pot dracii să fie buni sau ce bine pot să facă ei, fiind răi? Deoarece pe voi, iubiţii lor închinători, vă vor afunda în iad cu dînşii". Ighemonul a zis: Vrăjitor ticălos, jertfeşte zeilor, ca să nu te dau la moartea cea mai amară". Răspuns-a sfîntul către ighemon: "Fiară de dumbravă, cîine lingător de sînge, stricatule Agripa, chip al dracilor, asemănare a diavolului şi muncitorule fără de lege; pentru ce mă ţii pe mine mai mult? Pentru că mă sîrguiesc, ca să-mi săvîrşesc alergarea mea!" Ighemonul, mîniindu-se foarte mult, a poruncit ca să-l taie cu sabia.

Luîndu-l ostaşii, l-au dus afară din cetate ca să-l taie la locul ce se numea Dioscorie, venind în urma sfîntului popor mult. Ighemonul a poruncit ca, după tăiere, să-i arunce trupul în rîu. Pe cînd i se tăia capul mucenicului lui Hristos, am văzut noi - zice Sfîntul Evsignie -, cărora ne era dat a vedea o taină ca aceasta, o mulţime de sfinţi îngeri au venit şi, luînd sufletul sfîntului, l-au înălţat spre cer. Iar Domnul nostru Iisus Hristos S-a văzut stînd la cer şi zicînd: "Vino, Vasilisc, sluga Mea cea bună şi credincioasă, intră în cereasca împărăţie, în ceata drepţilor unde sînt robii Mei, care au fost în chinuri pentru Mine". Iar noi, cei ce am văzut şi am auzit toate acestea, am căzut cu faţa la pămînt şi ne-am închinat Domnului, mulţumindu-I că ne-a învrednicit de o vedenie ca aceea. Iar călăul Prisc, luînd trupul mucenicului, îl trăgea spre rîu.

Deci, apropiindu-ne de el, l-am rugat să stea puţin, pînă ce se va risipi poporul şi i-am dat în taină treizeci de galbeni; iar el ne-a lăsat nouă trupul mucenicului şi capul, zicînd: "Păziţi-vă să nu ştie cineva şi să spună ighemonului, că va fi primejdie şi mie şi vouă". Luînd noi trupul mucenicului, l-am ascuns şi l-am dus noaptea pe un cîmp arat şi l-am îngropat acolo, semănînd pe dînsul nişte seminţe, care au răsărit chiar în acea noapte; adică, într-o zi au crescut, iar în altă zi au înflorit şi au adus rod. Dar, pe cînd săpam mormîntul mucenicului, au însetat oarecare bărbaţi dintre noi, şi am chemat pe Domnul cu rugăciunile Sfîntului Vasilisc şi îndată, aproape de mormînt, a izvorît un izvor de apă vie, din care bînd, am preamărit pe Dumnezeu. Izvorul acela este şi acum, iar bolnavii care beau din apa aceea se tămăduiesc de neputinţele lor.

După aceasta a năpădit un duh necurat asupra ighemonului Agripa, încît căuta trupul mucenicului, zicînd: "De m-aş atinge de trupul lui Vasilisc, m-aş izbăvi de primejdie". Nimeni însă nu îndrăznea să spună că mucenicul este îngropat în pămînt. Dar oarecare i-a zis: "Ai poruncit ca trupul să se arunce în rîu şi cum îl cauţi acum?" Agripa, ducîndu-se la locul unde a fost tăiat mucenicul lui Hristos, a găsit puţin sînge de al lui şi, adunîndu-l cu ţărîna pămîntului, l-a legat în brîul său şi şi-a încins trupul şi îndată s-a eliberat de duhul cel necurat. Astfel, a crezut şi el în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme, un cetăţean din Comani cu numele Marin, bărbat dreptcredincios, a zidit o biserică în numele Sfîntului Mucenic Vasilisc şi, scoţînd sfintele lui moaşte din pămînt, le-a adus în ea. Şi se dau la toate bolile multe tămăduiri prin minune de la moaştele sfîntului, cu rugăciunile lui şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Mai

Sfinții Părinți de la Sinodulal II-lea Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în vremea împăratului Teodosie cel Mare, și la care a fost anatemizat ereticul Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfânt (381)

 

Sfinții Părinți de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381 

150 de episcopi au poposit în perioada 1 mai-9 iulie în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învăţătură ce nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi, Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Trecuse mai bine de jumătate de veac de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare convocase Sinodul de la Niceea pentru a stabili adevărata învăţătură de credinţă.

Disputele teologice, însă, continuau. O serie de sinoade locale a trebuit să răspundă provocărilor vremii şi vocilor care reluau aşa-numitele „dispute trinitare“.

Arianismul - erezie ce nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu - deşi condamnat la Niceea, n-a putut fi anihilat, creând dificultăţi Bisericii timp de încă aproximativ 50 de ani. Când lucrurile păreau a se linişti, o nouă învăţătură greşită pătrundea în cercurile religioase.

Este vorba de erezia pnevmatomahilor (termen grecesc alcătuit din cuvintele „Duh“ şi „luptă“), care nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul.

„Dacă pleci, iei cu tine Treimea!“

Împăratul Teodosie, înţelegând că luptele din interiorul Bisericii destabilizează imperiul, a intervenit în acele dispute, pentru a le pune capăt. Un prim pas a fost promulgarea unui edict decisiv pentru susţinerea Ortodoxiei niceene, semnat la 28 februarie 380 la reşedinţa imperială din Tesalonic şi reînnoit la Constantinopol la 10 ianuarie 381, în care accentua ideea că trebuie „să credem în Sfânta Treime, în dumnezeirea una a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, de slavă egală.“ Cei doi auguşti - Teodosie cel Mare, în Răsărit şi Graţian, în Apus - au aflat soluţia reinstaurării liniştii în imperiu prin exemplul împăratului „întocmai cu apostolii“, Constantin cel Mare: convocarea unui sinod general care să elimine ultimele rezistenţe ariene şi să combată erezia pnevmatomahă. Răceala dintre episcopatul occidental şi cel oriental în urma disputelor ariene împiedica orice dialog eficient în cadrul sinodal. Astfel, cei doi împăraţi au decis să convoace sinoade separate în provinciile subordonate lor. Împăratul Graţian, sfătuit de Sfântul Ambrozie de Milan, pregătea convocarea unui sinod la Aquileea în toamna anului 381, care să întrunească pe episcopii occidentali şi illyrieni. Împăratul Teodosie cel Mare a convocat episcopatul răsăritean la Constantinopol, la începutul lunii mai, pentru a confirma învăţătura ortodoxă a Sinodului I Ecumenic şi a condamna erezia pnevmatomahă.

La 24 noiembrie 380, împăratul Teodosie cel Mare intra triumfal în Constantinopol, unde îşi stabilea reşedinţa imperială, iar la 27 noiembrie era întronizat ca episcop al capitalei Sfântul Grigorie de Nazianz. Păstorirea sa în eparhia constantinopolitană a fost una deosebit de grea, în special din cauza intrigilor unor ierarhi mânaţi de invidie. Aceste intrigi l-au făcut chiar să dorească să renunţe la scaunul arhieresc, însă a fost întors de popor, care, fascinat de cuvintele pline de înţelepciune ale vrednicului ierarh din amvonul Bisericii „Sfinţii Apostoli“, i-a spus: „Dacă pleci, iei cu tine Treimea!“.

Episcopul de Tomis - unul dintre ierarhii participanţi la Sinodul al II-lea Ecumenic

Dintre cei 150 de episcopi convocaţi, majoritatea erau răsăriteni, cu excepţia celor din dioceza Macedoniei, în frunte cu Ascholius al Tesalonicului. Acesta, aflându-se sub jurisdicţia Bisericii Romei, putea reprezenta în sinod pe papa Damasus. Ceilalţi episcopi illyrieni şi apuseni aveau să se întrunească în Sinodul de la Aquileea, în septembrie 381. Printre ierarhii reprezentativi prezenţi la Sinodul al II-lea Ecumenic au fost: Meletie al Antiohiei, Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Diodor de Tars, Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta (fraţii Sfântului Vasile cel Mare, †379), Amfilohie de Iconiu, Gerontius sau Terentius de Tomis - Constanţa în Sciţia Mică, Martyrius de Marcianopolis (Devna - Bulgaria).

În fruntea lor, Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului şi preşedinte al sinodului după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârşitul lunii mai. După retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz - probabil la 30 iunie - preşedinţia sinodului a revenit lui Nectarie, noul episcop de Constantinopol. Lor li s-au adăugat 36 de episcopi pnevmatomahi, în frunte cu Eleusis de Cizic şi Marcian de Lampsac, pe care împăratul Teodosie şi Sfântul Grigorie sperau să-i câştige pentru Ortodoxie, încercare sortită, însă, cu eşec.

Lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic

În şedinţele sinodului au continuat reacţiile episcopilor care contestau canonicitatea instalării Sfântului Grigorie de Nazianz în scaunul constantinopolitan. Discuţiile teologice erau tergiversate de dispute personale, unii dintre episcopi fiind împărţiţi în tabere ce vizau interese proprii. Victimă a căzut însuşi Sfântul Grigorie de Nazianz, care s-a sacrificat pe sine pentru binele Bisericii, depunându-şi demisia şi întorcându-se la liniştea cetăţii sale. În problemele de doctrină, însă, vocea sinodalilor a fost una, căzând întru totul de acord. În definiţia dogmatică a sinodului, mărturiseau deofiinţimea şi deosebirea Tatălui, şi a Fiului, şi a Duhului Sfânt, pentru a combate pe pnevmatomahi, dar şi Întruparea desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie. Simbolul de credinţă de la Niceea se încheia prin cuvintele „Credem şi în Duhul Sfânt.“ La acestea, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic au adăugat încă cinci articole de credinţă, stabilind învăţătura ortodoxă despre Sfântul Duh, despre Biserică, despre Sfânta Taină a Botezului, despre învierea morţilor şi viaţa veşnică.

Lucrările sinodului s-au încheiat la 9 iulie 381, recunoscut ca Sinodul al II-lea Ecumenic datorită importantelor decizii dogmatice formulate şi recunoscute unanim de întreaga Biserică.

Alexandru BRICIU 

Sursa:ziarullumina.ro