Viaţa şi pătimirea Sfintei Întîia Muceniţă Tecla,
cea întocmai cu apostolii
(24 septembrie)
Cînd Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propoveduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicînd: "Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat" (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultînd învăţătura lor şi văzînd semnele şi minunile care se făceau de dînşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvîntul lui Dumnezeu, aducînd pe popoare la calea cea mîntuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: "Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încît o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut... Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăz-neală în Domnul, Care da mărturie pentru cuvîntul harului Său, făcînd semne şi minuni prin mîinile lor" (Fapte 14,1,3).
În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, avînd optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tînăr din cei mai dintîi ai cetăţii, anu-me Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzînd minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereas-tră, şi, ascultînd, lua aminte cele grăite de dînşii. Şi a căzut sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu pe pămînt bun şi, cu lucrarea Sfîntului Duh, s-a înrădăcinat adînc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dînsul cu tot sufletul. Iar Pavel, povăţuindu-se de Dumnezeu, a întins cu-vînt pentru feciorie şi curăţenie, spunînd că fecioara care îşi păzeşte fecioria pentru dragostea lui Hristos, are parte cu îngerii şi este mireasă a lui Hristos, iar Hristos îi este Mire, ducînd-o pe ea în cămara cea cerească. Grăind Pavel mult de aceasta, a deşteptat pe Tecla spre păzirea fecioriei ei. Pentru că a spus Tecla în inima sa, ca din acel ceas să-şi lase logodnicul ei şi toate dulceţile lumii acesteia, şi să slujească lui Hristos în curăţie feciorească pînă la sfîrşitul vieţii ei. Aşa, înţeleapta fecioară, prin curăţia sa, s-a făcut mireasa cerescului Mire cel curat şi s-a însoţit cu El prin osîrdnica dragoste, cu care s-a aprins înăuntru cu foc de la Serafimi şi prin dorirea nestricăciosului său Mire se topea ca ceara, încît s-au împlinit întru dînsa cuvintele proorocului împărat David: "Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pîntecelui meu" (Psalm 21,15). Şi a şezut lîngă Pavel, ascultînd cuvîntul lui trei zile şi trei nopţi, ca şi cum se uitase pe sine, pentru că nu s-a dus nici la mîncare, nici la băutură, nici la odihnă, ci a stăruit ca şi oarecînd Maria, ceea ce şedea lîngă picioarele lui Iisus, întemeindu-şi toată mintea în Dumnezeu.
Cu singur cuvîntul Lui se hrănea, cum spune Mîntuitorul: "Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4,4). Iar Teoclia, înştiinţîndu-se de fiica sa Tecla că a crezut în Hristos şi se îndeletniceşte la auzirea cuvîn-tului lui Dumnezeu, mergînd, cu mînie a luat-o cu sila de la acea adunare folositoare de suflet, iar pe Sfinţii Apostoli propoveduitori i-a ocărît şi defăimîndu-i pe ei, trăgea cu de-a sila pe fiica sa, iar mai ales pe mieluşeaua lui Hristos de la turma Lui cea aleasă. Apoi, chemînd pe Famir, logodnicul ei, i-a zis lui: "De ce nu te în-grijeşti de mireasa ta căci s-a sălbăticit, că iată s-a amăgit de străi-nii aceia fermecători, care cu felurite cuvinte înşală pe oamenii cei nebuni, că şezînd lîngă dînşii de trei zile şi-a uitat de casa ei?".
Atunci Famir a început a o momi pe ea cu cuvinte bune, vorbind către dînsa cu dragoste; iar ea îşi întorcea faţa despre dîn-sul şi nu voia nu numai să vorbească ceva cu el, dar nici să se uite la dînsul, pentru că purta în inima sa pe alt Mire mai frumos cu podoaba decît fiii omeneşti, şi spre acesta privind cu ochii cei sufleteşti, în minte vorbea cu dînsul. Iar acel logodnic stricăcios şi vremelnic al ei s-a urît desăvîrşit de ea, care, văzîndu-se pe sine lepădat şi neiubit de Tecla, plîngea. Atunci mama ei, mîniindu-se, a apucat-o şi a început a o bate, trăgînd-o de împletiturile părului şi cu picioarele călcînd-o. Apoi a încuiat-o în cămară şi o chinuia cu foame; însă plecîndu-se spre dragoste, de căldura cea de maică biruindu-se, plîngea pentru dînsa. Apoi îmbrăţişînd-o şi sărutînd-o, o ruga pe ea cu lacrimi, să nu se depărteze de logodnicul ei cel frumos, bogat, de bun neam şi de toţi cinstit. Apoi a pus-o pe ea la masă împreună cu logodnicul; iar ea, întorcîndu-se despre dînsul, şedea, şi, căutînd în jos, tăcea, negustînd nimic, ci numai suspina adeseori din adîncul inimii spre Mirele Ceresc.
Cînd Famir, momind-o, voi cu sila să o cuprindă şi să o sărute, ea îl scuipă în ochi şi se smuci din mîinile lui şi zbură ca o pasăre din cursă. Iar maica, iarăşi schimbîndu-se în mînioasă, a început a o bate. Iar Famir, mîhnindu-se, s-a dus la mai marele, jeluindu-se asupra lui Pavel şi i-a zis: "Un străin a intrat în cetate, vrăjind şi ameţind pe oameni şi abătîndu-i de la cinstirea zeilor, urmînd oarecăruia Hristos, pe care evreii L-au răstignit. Acela a ameţit şi pe o fecioară, Tecla, fiind logodită cu mine, care mai întîi foarte mă iubea, iar acum nici nu vrea să se mai uite la mine, ci se îngreţoşează de mine ca de un lepros şi fuge de mine ca de o fiară; aşa a întors-o vrăjitorul acela de la dragostea mea, nu ştiu ce făcîndu-i ei". Mai marele, chemînd pe Pavel, l-a întrebat pe el, de unde este şi ce face aici în cetate. El, după obicei, deschizînd apos-tolească gura sa, a grăit cuvîntul lui Dumnezeu, propoveduind numele lui Iisus Hristos.
Deci, mutînd mai marele în altă vreme judecata, a poruncit ca, legînd pe Pavel, să-l bage în temniţă, pînă ce va avea vreme ca să-l cerceteze pe el mai cu de-adinsul. Iar Tecla, auzind că a pus în temniţă pe Pavel pentru dînsa, s-a sculat noaptea şi ieşind în taină din casă, a alergat la temniţă, unde, aflînd pe străjeri păzind uşa temniţei, a scos de la sine gherdanul şi un ban de aur, şi le-a dat temnicerului ca să-i deschidă uşa şi să-i dea voie să meargă la Pavel. De acest lucru pomeneşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, zicînd: "Ascultă pentru Sfînta Tecla: Aceea, ca să vadă pe Pavel, aurul său l-a dat străjerului temniţei; iar tu nici un ban nu vrei să dai, ca să vezi pe Hristos". Şi a făcut temnicerul după cererea ei, pentru că s-a bucurat de cel scump gherdan şi de moneda cea de aur şi a dus-o la Sfîntul Pavel.
Iar ea, căzînd înaintea lui cu lacrimi de bucurie, a sărutat le-găturile legatului lui Hristos. Iar Pavel, văzînd-o, s-a spăimîntat şi înştiinţîndu-se de la dînsa de toate cele ce a pătimit pentru cură-ţenie de la mama şi de la logodnicul ei, s-a bucurat foarte tare de bărbăţia tinerei fecioare şi i-a sărutat capul, binecuvîntînd-o şi lăudîndu-i credinţa ei şi fecioreasca curăţie, numind-o pe dînsa mireasa lui Hristos şi întîia fiică a sa, pe care prin bunăvestire a născut-o. Deci, şezînd Tecla cu Pavel ca fiica cu tatăl în temniţă, asculta părinteasca lui învăţătură şi pecetluia cuvintele lui în inima ei, ca pe o comoară de mult preţ. Iar el o învăţa pe ea din destul credinţa cea în Hristos Domnul, dragostea cea dumnezeiască şi paza curatei feciorii. Acolo mai desăvîrşit a învăţat-o, a întărit-o şi a făcut-o mireasă Fiului lui Dumnezeu, precum de aceasta scrie Sfîntul Grigorie de Nissa, zicînd: "Acest fel de mir (adică învă-ţătură) împreună cu crinul cel alb al curăţiei, Pavel a turnat din gura sa oarecînd în urechile sfintei fecioare. Adică Tecla era aceasta care, cu picăturile ce ies din crinii inimii, pe omul cel din afară l-a omorît şi toate gîndurile cele deşarte şi poftele le-a stins". Ase-menea şi Sfîntul Epifanie scrie: "Tecla a aflat pe Sfîntul Pavel, care avea un logodnic frumos, mai de frunte în cetate, prea bogat, prea cinstit şi luminos, de la a căruia logodire Pavel a întors-o şi s-a lepădat acea sfîntă fecioară de toate bunătăţile pămînteşti, ca să cîştige pe cele cereşti".
Căutîndu-se în casa Teocliei, nu s-a aflat Tecla şi se făcu ţipăt, plîngere şi strigare şi căutînd mult, mama se tînguia pentru fiică, Famir pentru logodnică, iar slugile pentru stăpîna lor. Şi au alergat slugile în toate părţile, căutînd-o, şi întrebînd pe uliţe şi prin case şi nu o aflară nicăieri. Iar mai pe urmă s-a înştiinţat că este în temniţă şi, alergînd, o aflară pe ea şezînd lîngă Pavel, fiind legată de dumnezeiasca dragoste a cuvintelor lui, şi, luînd-o pe ea, au scos-o afară. Apoi înştiinţară de acestea pe mai marele cetăţii. Acesta şezînd la judecată, a chemat pe Pavel din temniţă, pe care văzîndu-l poporul adus, strigară către mai marele: "Omul acesta este fermecător, judecătorule, pierde-l pe el!". Mai ales Famir stă-ruia ca Pavel să fie pierdut, jeluindu-se asupra lui că a întors de la dînsul pe logodnica lui.
Deci, chemară şi pe Tecla, către care a zis mai marele: "De ce te îngreţoşezi de logodnicul tău cel atît de frumos şi de bun neam. Pentru ce nu te însoţeşti cu dînsul?". Iar ea privea către Pa-vel, şi nimic nu răspundea, "ca o mieluşea fără de glas lîngă cela ce o tunde". Atunci mama, schimbîndu-şi obişnuinţa sa cea de maică şi uitîndu-şi fireasca sa dragoste către fiica sa, ca o leoaică cum-plită, sau ca o ursoaică mînioasă, a răcnit către judecătorul, zicînd: "Arde pe această rea roabă, vrednică este de o aşa moarte, aceasta nu este fiica mea, că nu mă ascultă pe mine, maica ei. Arde-o pe aceasta ca să fie pildă altora, ca văzînd toate fecioarele cele ce sînt în cetatea aceasta, să se teamă şi să nu îndrăznească a nu asculta pe mamele lor şi a li se împotrivi precum aceasta a mea prea înră-utăţită şi într-adevăr nesupusă. Nu este aceasta fiica mea, nici năs-cută de mine, ci ramură uscată şi blestemată odraslă; deci, arde-o pe aceasta". Şi stăruia mama ca să se ardă fiica ei; iar Famir silea ca pierdut să fie Pavel.
Deci, judecătorul, cercetînd mult pe Pavel, s-a încredinţat că nu avea vreo vină mai mare, decît că propoveduia pe Hristos, şi nu l-a osîndit pe el la moarte, ci, bătîndu-l, a poruncit să-l alunge afară din cetate, ca să nu sfătuiască şi pe alte fecioare la păzirea fecio-riei. Şi izgoniră pe Pavel cu Varnava, precum şi pe Onisifor şi cu fiii lui. Dar şi însuşi Pavel se sîrguia să iasă din cetate, nu numai pentru că era izgonit de boier, de Famir şi de Teoclia pentru Tecla, ci pentru că poporul îmbulzindu-se, voia să-l ucidă pentru cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Iisus Hristos. De acest lucru Sfîntul Luca aminteşte în Faptele Apostolilor, zicînd: "Necre-dincioşii iudei au ridicat şi au umplut de răutate sufletele neamu-rilor asupra fraţilor". Şi se împărţi mulţimea cetăţii, unii adică erau cu iudeii, iar alţii cu Apostolii. Şi cum s-a făcut pornirea neamu-rilor şi a iudeilor cu mai marii lor, ca să-i ocărască şi să-i ucidă cu pietre, apostolii, înştiinţîndu-se, au fugit în cetăţile Licaoniei, în Listra şi în Derbez, iar de acolo în Antiohia. Însă, deocamdată, s-au ascuns cîteva zile nu prea departe de cetatea Iconiei, într-un mormînt lîngă calea care merge la Dafne, vrînd să ştie despre Tecla ce se va întîmpla cu dînsa.
Postind ei, se rugau pentru dînsa cu tot dinadinsul să o întă-rească pe ea Domnul şi să facă minunată spre dînsa mila Sa, precum s-a şi făcut. De aceea, mult a silit-o pe ea mai marele cetă-ţii ca să se întoarcă cu dragostea ei cea mai dinainte către logodnicul ei. Dar neajungînd la nici un sfîrşit mulţumitor, în cele din urmă a osîndit-o pe Tecla la ardere după pofta mamei ei. Şi dacă aduseră mulţime multă de lemne uscate, fîn şi vreascuri, punîndu-le într-o grămadă mare, au luat slujitorii pe sfînta ca s-o ridice deasu-pra stogului aceluia. Iar ea, nemaiaşteptînd să o ducă ei, singură degrab a mers la acea grămadă de fîn, de lemn şi de vreascuri şi făcînd semnul Crucii peste acea mare grămadă, s-a suit şi sta deasupra, gata fiind să ardă nu atît de focul cel materialnic, pe cît de văpaia dumnezeieştii iubiri, ca un Fenix. Stînd ea acolo, deasupra, privea spre mulţimea de lume adunată aici, şi a văzut pe Domnul, în chipul lui Pavel, stînd şi poruncindu-i ei să îndrăz-nească. De aici Sfîntul Ciprian alcătuieşte o rugăciune ca aceasta către Dumnezeu, zicînd: "Să stai înaintea noastră precum ai stat de faţă în legături lui Pavel, şi în foc, Teclei".
Dacă au pus focul de jos şi au aprins stogul împrejur, împre-surînd-o pe ea văpaia, se înălţa foarte sus. Atunci, îndată a venit un nor plin de apă şi s-a vărsat ploaie cu grindină mare şi a stins tot focul. Iar mai marele şi tot poporul au fugit la casele lor de vărsa-rea ploii şi de grosimea grindinei celei mari. Tecla a ieşit nevătă-mată, că nu s-a atins de dînsa focul. După aceea, nu s-a mai dus la casa mamei sale, nici a zăbovit în Iconia, ci s-a dus din cetate ca să caute pe duhovnicescul său părinte Pavel. În cale a întîmpinat pe un tînăr dintre ucenicii lui Pavel, din casa lui Onisifor, mergînd la cetate să cumpere pîine, pe care, văzîndu-l, l-a cunoscut şi l-a întrebat: "Unde se află acum Pavel, Apostolul lui Iisus Hristos?" Iar el a dus-o pe ea la mormîntul în care Pavel cu ceilalţi se ascun-seseră şi, în post răbdînd, se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa.
Pe Tecla toţi văzînd-o vie şi sănătoasă, s-au bucurat cu bucu-rie foarte mare şi ridicîndu-şi ochii şi mîinile lor spre cer, au mul-ţumit lui Dumnezeu, Celui ce a păzit întreagă pe roaba Sa, şi, punînd înainte pîine, se întăriră. De acolo, sculîndu-se Pavel cu Varnava, au mers prin Listra şi prin Derbe, binevestind Evanghelia şi tămăduind pe cei neputincioşi. Şi le-a urmat lor şi Tecla pînă la Antiohia, unde, intrînd ei în cetate, s-a întîmplat că un oarecare Alexandru, mai mare în cetatea aceea, văzînd pe sfînta fecioară Tecla şi de frumuseţile ei cele mari minunîndu-se, s-a rănit asupra ei cu poftă neiertată. Că fiind tînăr şi cu îndestulare în desfătări petrecînd, se tăvălea în necurăţii, precum era obiceiul păgînilor. La început, părîndu-i-se că ar fi femeia lui Pavel, mai întîi pe Pavel cu mult aur îl silea, ca să nu-l oprească pe el de la dorinţa lui. Apoi, înştiinţîndu-se că nu-i femeie ci fecioară nemăritată, mai mult s-a aprins de ea, şi voia ca să şi-o ia lui de femeie pentru cele prea mari frumuseţi ale ei.
Deci, a început a momi pe Sfînta Tecla cu cuvinte spre dra-gostea sa, dar ea fugea de dînsul ca de un leu ce răcneşte, care căuta să înghită podoaba ei cea sufletească. Iar el, cu toate chipu-rile se îngrijea de dînsa, vrînd să o vîneze. Tot acesta, odinioară, în-tîmpinînd pe sfînta în cale, mergînd între oameni mulţi şi neputînd să mai rabde focul cel de desfrînare care ardea înăuntrul inimii lui, a lepădat ruşinea şi cu sila prinzînd-o, s-a apucat de grumajii ei. Iar ea striga cît putea, plîngînd şi zicînd: "Nu mă sili pe mine roaba lui Dumnezeu; de logodnic m-am lepădat şi oare cu tine m-aş învoi?" Acestea zicîndu-le, se zmucea tare din mîinile lui şi a rupt hainele de pe dînsul şi de ruşine mare l-a umplut pe el. Mîniindu-se Alexandru, încă şi creştină ştiind-o că este, a dus-o la judecată la mai marele. Apoi, întrebînd-o de ce se îngreţoşează de nuntă, ea a răspuns: "Eu am pe Mirele meu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu care m-am însoţit prin nunta cea duhovnicească".
Astfel, o silea pe ea mai marele ca să se lepede de Hristos şi să fie femeia unui bărbat. Iar după ce nu s-a supus, a osîndit-o să fie dată pradă fiarelor pentru aceste două pricini: Pentru buna-credinţă şi pentru curăţie. "De ce crede în Hristos şi pentru ce se leapădă de nuntă ?" o întrebă acela, fiind ea tînără şi frumoasă. Însă mai înainte de a fi dată pradă la fiare, că era amînată pentru a doua zi priveliştea aceea, a luat-o pe ea spre pază, în acea noapte în casa sa, oarecare femeie, anume Trifena, a cărei fiică Falconilla murise nu de mult, mai înainte de acea vreme.
Acea Trifena era de neam împărătesc, foarte cinstită, şi a cre-zut în Hristos după aceea, pe care o pomeneşte apostolul, scriind către Romani: "închinaţi-vă, zice, Trifenei şi Trifosei". Pe aceste două femei le pomeneşte martirologiul latin, în zece zile ale lui Noiembrie, astfel: "În Iconia Licaoniei sînt sfintele femei Trifena si Trifosia, care au sporit mult în creştineasca învăţătură, prin propo-veduirea Sfîntului Pavel şi pilda sfintei Tecla". Deci Trifena, luînd la sine pe Tecla, a petrecut cu dînsa toată noaptea aceea în duhov-nicească vorbă. Iar a doua zi s-a adunat mulţimea poporului care voia să vadă priveliştea, şi a venit mai marele cu toţi fruntaşii cetă-ţii şi au scos pe sfînta Tecla ca pe o mieluşa la junghiere şi a stat la locul ei unde era să fie mîncată de fiare.
Iar cînd au dat drumul fiarelor spre dînsa, toate umblau îm-prejurul ei şi nici una nu s-a atins de dînsa. Pentru că a încuiat Dumnezeu gurile fiarelor, precum oarecînd celor din groapa lui Daniil. Şi toţi cei ce se adunaseră la priveliştea aceea se mirau de această străină vedere, că fiarele îşi schimbaseră iuţimea lor în blîn-deţe de oi. Atunci unii din mulţime proslăveau pe Dumnezeu cel propoveduit de Tecla, iar alţii huleau, zicînd: "Are farmece în hai-nele ei şi pentru aceea nu se ating de dînsa fiarele". Aceeaşi ziceau şi mai marele cu fruntaşii cetăţii, că este fermecătoare şi a fermecat pe fiare ca să nu o vatăme pe ea. Apoi crezură de cuviinţă ca a doua zi s-o dea pe ea la mai multe şi la mai flămînde fiare. Şi o trimise iar la cinstita Trifena, care, primind pe Tecla de la prive-lişte sănătoasă, se bucura foarte, căci fiica ei ce murise i se arătase ei în vedenie, zicîndu-i: "Să ai pe Tecla în locul meu şi s-o rogi pe ea să se roage pentru mine la adevăratul Dumnezeu, ca să fiu mu-tată de aici la locul drepţilor". Pentru aceea Trifena a iubit foarte mult pe sfînta Tecla ca pe o fiică a sa şi cu toată inima s-a lipit de dînsa, văzînd-o pe ea că este roabă a lui Dumnezeu, cerîndu-i să se roage pentru fiica ei cea moartă, Falconilla.
Sfînta Tecla a început cu dinadinsul a se ruga cu lacrimi către înduratul Dumnezeu. Şi atît de mult au putut sfintele ei rugăciuni, încît Falconilla s-a mîntuit după moarte. Despre acest lucru mărtu-riseşte Sfîntul Ioan Damaschin, zicînd aşa: "Deci, au doar pe Falconilla nu a mîntuit-o întîia muceniţă după moarte? Dar, vei zice poate, că aceasta s-a petrecut după vrednicie, ca fiind întîia muce-niţă, şi se cădea să i se asculte rugăciunea. Însă eu la aceasta îţi zic: Bine, era întîia muceniţă. Dar gîndeşte-te pentru cine era rugăciu-nea! Nu pentru o păgînă şi slujitoare de idoli şi cu totul nesfinţită şi străină de Domnul?" Acelaşi Damaschin ne dă aceeaşi mărturie şi a doua oară, cînd istoriceşte pentru Traian împăratul, cel mîntuit după moarte prin rugăciunile Sfîntului Grigore Dialogul, adăugînd la povestirea aceea şi ceva de Falconilla, zicînd aşa: "Aceasta zic şi de Falconilla ce s-a zis mai sus, că ea nici de o răutate alta n-a fost vinovată. Iar acesta, adică Traian, a rînduit la mulţi mucenici amară moarte. Minunat eşti, Stăpîne şi minunate sînt lucrurile Tale, şi pe a Ta negrăită milostivire o slăvim!". După această vrednică de cre-dinţă mărturie a Sfîntului Damaschin ni se încredinţează că Falco-nilla s-a mîntuit după moarte prin rugăciunile sfintei celei dintîi muceniţe Tecla.
Petrecînd Tecla în casa Trifenei pînă a doua zi, a poruncit tiranul să nu dea mîncare fiarelor, ca, fiind flămînde, mai de grabă să se pornească a sfîşia pe Tecla. Şi fiind ziua a treia, aduseră pe Sfînta Tecla la privelişte, ca să fie dată spre mîncare fiarelor. În urma ei mergea şi Trifena, plîngînd că fecioara cea frumoasă şi sfîntă, fiind nevinovată, se dă la moarte. Deci, punînd-o pe ea la locul cel de privelişte, a poruncit acel fără de ruşine boier să dez-brace pe sfînta, zicînd: "Poate în hainele ei vor fi farmece, pentru care nu o mănîncă pe ea fiarele. Dezbrăcaţi dar pe fermecătoarea aceasta şi vom vedea de va rămînea întreagă". Şi aşa stătea sfînta fecioară în priveliştea a tot poporul goală, avîndu-şi acoperămînt numai singură ruşinea, şi grăind ca David: "Ruşinea feţii mele m-a acoperit". Dînd drumul asupra ei fiarelor celor flămînde şi întărîtate, lei şi urşi, care, ieşind din închisorile lor şi văzînd pe fecioară stînd goală, îşi plecau capetele la pămînt şi cu ochii căutau în jos, ca şi cum le era ruşine de goliciunea cea feciorească, şi se întorceau cu feţele lor de la dînsa. Şi era o minunată privelişte: fiarele cunoşteau ruşinea şi îşi întorceau ochii lor despre goliciunea feciorească, iar oamenii cu ochi neruşinaţi priveau la dînsa. Astfel, fiara necuvîntătoare era mustrătoare şi judecătoare oamenilor în priveliştea aceea. Că acelea, din fire fiind fiare, obiceiul omului curat l-au primit în sine, iar oamenii, înţelegători fiind, în orbiciunile cele de fiare s-au schimbat. Însă ce au sporit? Nimic, pentru că, vrînd ca prin golirea cea din privelişte să necinstească pe înţeleapta fecioară, cinste i-au adăugat.
Sfîntul Ioan Gură de Aur, pomenind de bine, despre golirea celor două feţe: a femeii lui Pentefri în cămară şi a Teclei în adu-narea a tot poporul, zice: "Ce a folosit pe femeia egipteancă cea pătimaşă că s-a dezgolit în cămară? Şi ce a vătămat-o pe întîia muceniţă Tecla, că în privelişte a fost golită? Pentru că Tecla n-a greşit fiind golită, precum a greşit acea egipteancă. Nici de necinste nu s-a umplut, ci s-a încununat sfînta. Şi goliciunea acesteia în pri-velişte s-a încununat, iar aceea în cămara cea încuiată s-a ruşinat".
Deci, stînd Sfînta Tecla aşa în privelişte, una din leoaice venind, s-a sculat înaintea ei şi îi lingea picioarele, ca şi cum ar da cinste curăţiei celei fecioreşti. De acest lucru pomeneşte Sfîntul Ambrozie, zicînd: "Puteai să vezi fiara zăcînd jos şi picioarele sfintei lingînd şi cu mare glas mărturisind, că pe sfîntul trup fecioresc nu poate să-l vatăme. Se închina fiara aceleia ce i se dăduse ei spre mîncare, şi firescul său nărav uitîndu-şi, se îmbrăca în obiceiul pe care oamenii l-au pierdut!".
Văzînd poporul că fiarele nimic nu vatămă pe sfînta, au stri-gat cu mare glas: "Mare este Dumnezeul pe care îl propoveduieşte Tecla!". Iar chinuitorul n-a cunoscut puterea lui Dumnezeu şi a gîndit alt lucru spre pierderea Sfintei Tecla: a săpat o groapă, şi cu felurite jivini umplînd-o, a aruncat în ea pe sfînta. Dar Cel ce a încuiat oarecînd gurile leilor, Acela limbile cele otrăvite ale şer-pilor le-a tîmpit, furia lor a îmblînzit-o şi otrava lor a pierdut-o. Şi a ieşit sfînta de acolo nevătămată, toţi minunîndu-se şi spăimîn-tîndu-se de această străină vedere.
Nepricepîndu-se chinuitorul ce să facă mai mult, a gîndit una ca aceasta, cea mai de pe urmă muncă: aducînd doi junci puternici, a poruncit să o lege pe Tecla cu un picior de unul şi cu un picior de altul şi cu bolduri înfierbîntate să împungă pe junci, ca fugind, să o rupă în două. Dar şi aceasta făcînd-o, sfînta s-a aflat întreagă, căci cînd o legară pe ea cu frînghii tari de juncii aceia şi cu înfo-cate fiare începură a-i îmboldi, îndată funiile ca nişte fire de păian-jeni s-au rupt, iar juncii au fugit şi sfînta a rămas pe loc, neavînd nici-o vătămare. Atunci mai marele, mirîndu-se de cele ce se fă-ceau, a început a cunoaşte dumnezeiasca putere care era cu fecioa-ra aceasta. Şi chemînd pe Tecla, i-a zis ei: "Cine eşti tu, şi ce fel de putere este cu tine, că nimeni nu poate să te vatăme pe tine?" Iar ea nimic nu răspundea, decît numai aceasta: "Sînt roabă a Dumnezeului celui viu".
Temîndu-se nelegiuitul de Dumnezeul Cel ce păzea de toată vătămarea pe Tecla, a poruncit să o îmbrace în haine de cinste, şi i-a dat drumul, dîndu-i o hotărîre ca aceasta: "Pe Tecla, roaba lui Dumnezeu, o las slobodă!". Şi a mers Tecla în casa Trifenei şi s-a făcut bucurie mare în casa aceea pentru eliberarea Teclei care, pe-trecînd cîtăva vreme la Trifena, propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu şi pe mulţi i-a învăţat acolo să creadă în Hristos. Apoi a dorit să vadă pe Pavel, părintele şi învăţătorul ei, pe care aflîndu-l, voia să-i urmeze lui. Iar el a oprit-o pe ea, zicînd: "Nimeni nu merge la răz-boi cu mireasa!" Luînd binecuvîntare de la Apostolul, s-a dus în Seleucia şi s-a sălăşluit la un loc pustiu, în oarecare munte aproape de Seleucia, şi acolo vieţuia în post, în rugăciune şi în dumnezeiasca gîndire, şi făcea minuni multe, tămăduind toate boalele, pentru că înştiinţîndu-se despre dînsa mulţimea credincioşilor, veneau aco-lo, aducîndu-şi neputincioşii lor, pe care îi tămăduia.
Apoi s-a întîmplat oarecînd, în acel loc unde petrecea sfînta, că mergea alături un jertfitor păgînesc din Seleucia călare pe cal, care, văzînd pe Sfînta Tecla adunîndu-şi verdeţuri de hrană şi vă-zînd-o pe ea foarte frumoasă la faţă, a poftit-o pe ea cu gînd necu-rat şi, lovindu-şi calul, s-a repezit spre dînsa, vrînd să-şi săvîrşească pofta lui; iar sfînta, cu puterea lui Dumnezeu întărindu-se, l-a apu-cat pe el şi l-a trîntit la pămînt, şi atît de tare l-a izbit de pămînt, încît trei zile a zăcut mut şi nemişcat. Iar oamenii cei ce treceau pe calea aceea, văzînd pe jertfitorul că zăcea ca un mort, nu se price-peau ce i s-a întîmplat. Apoi, a treia zi s-a făcut ştire de aceasta şi în cetate, de unde mulţime de oameni au mers la dînsul, vrînd să vadă întîmplarea şi să-l ia la casa lui. Dar el abia venindu-şi în sine şi ca din somn deşteptîndu-se, a stat pe picioarele sale şi a zis: "Pe o zeiţă oarecare am văzut şi de la aceea am pătimit primejdia aceasta".
Abia a putut să meargă la casa sa, fiind bolnav de lovirea ace-ea. Apoi chemînd un zugrav, i-a poruncit lui să închipuiască pe o scîndurică pe fecioara aceea ce era ca de optsprezece ani. Iar cînd zugravul a început a o închipui după rînduiala lui Dumnezeu, a nimerit foarte bine asemănarea Sfintei Tecla şi, ca pe o vie închi-puire, a dus-o la jertfitorul care, văzînd icoana cea cu totul aseme-nea Sfintei Tecla, a zis: "Cu adevărat, o fecioară ca aceasta am văzut eu".
Luînd icoana, a sărutat-o şi îndată desăvîrşit s-a însănătoşit. Şi sculîndu-se din pat, păzea cu cinste în casa sa acel chip al Sfintei Tecla. După aceasta a crezut în Hristos cu toată casa sa, prin pro-povăduirea Sfintei Tecla cea întocmai cu apostolii, care, în acel loc petrecînd ani îndestulaţi, pe mulţi i-a povăţuit la calea mîntuirii şi multora le-a ajutat în nevoi şi toate neputinţele a tămăduit. Apoi doctorii şi vrăjitorii cei ce erau în Seleucia, văzînd că toţi cei ce de orice boală erau cuprinşi, lăsîndu-i pe ei, se duceau la Tecla, cărora acum meşteşugul fiindu-le întru nimic şi lipsindu-se de cîştigul de mai înainte sărăciseră, s-au mîhnit foarte mult şi s-au mîniat asupra tămăduitoarei celei bune Tecla, care fără de plată tămăduia pe cei ce veneau la dînsa; şi de mare zavistie şi de mînie fiind porniţi, au rînduit să îndemne asupra ei pe nişte tineri fără de ruşine, ca să o spurce pe ea cu sila. Aceştia grăiau între ei zavistnicii zicînd: "Fecioara Tecla este curată şi pentru aceea este plăcută marii zeiţe Artemida, care îi ascultă cererile ei şi îi dă putere de tămăduiri neputincioşilor. Iar de va fi spurcată, se va întoarce de la dînsa Artemida şi se va lua de la dînsa puterea cea tămăduitoare şi se va mări iar meşteşugul nostru cel doftoricesc".
Aşa între ei sfătuindu-se, s-au sîrguit să găsească pe acei fără de ruşine, la un lucru ca acela, pe care îmbătîndu-i cu vin, i-au rugat să meargă şi să spurce pe Tecla. Şi le-a dat lor aur mult şi le-a făgăduit să le dea mai mult de ar face Teclei silă, pentru că fiind nebuni şi necredincioşi, nu ştiau aceasta, că Tecla, nu cu pu-terea Artemidei, ci cu darul lui Hristos tămăduieşte toată neputinţa şi toată boala. Iar tinerii cei fără de ruşine, îmbătîndu-se de vin, şi sfătuindu-se cu doctorii şi cu vrăjitorii, au mers la dînsa degrab, aprinşi fiind de poftă, plini de spurcate gînduri şi de scopul cel rău, pe care văzîndu-i Tecla, i-a întrebat: "Ce vreţi fiilor?" Iar ei au în-ceput a grăi cuvinte spurcate.
Deci, auzind acestea Sfînta Tecla şi cunoscînd gîndul lor cel rău, a fugit din mîinile lor; aceea care oarecînd de fiare nu se înfri-coşase, fugea acum de acei oameni neruşinaţi. Iar ei, ca vînătorii pe oaie, o izgoneau pe dînsa prin pustie. Cînd era aproape să o ajun-gă, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mîinile acelor neruşinaţi. Şi îndată, un munte de piatră, care se afla acolo, s-a desfăcut din porunca lui Dumnezeu, primind pe sfînta înlăuntrul său.
Astfel i s-a apărat fecioria ei şi mormînt cinstitului ei trup s-a arătat pentru acea piatră, că acolo şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. Ea era de nouăzeci de ani, iar acum petrece în viaţa cea nesfîrşită, mărind pe dătătorul de viaţă Hristos Dumnezeu, Cel îm-preună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh mărit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
De vreme ce în viaţa sfintei acesteia, după întîmplare s-a pomenit Traian Împăratul Romanilor, care după moartea sa s-a mîntuit prin rugăciunile Sfîntului Grigorie, papă al Romei († 604), socotesc că este de trebuinţă ca şi povestirea cea despre dînsul a Sfîntului Ioan Damaschin aici să o pomenim. În cuvîntul său de la Sîmbăta lăsatului de carne scrie aşa: "Grigorie Dialogul, episcopul vechii Rome, bărbatul, precum îl ştiu toţi, vestit în sfinţenie şi în înţelegere, de care se spune că la Sfînta Liturghie slujea cu dînsul şi dumnezeiescul înger; acesta oarecînd, pe o cale pietroasă mer-gînd, a stat cu osîrdie la rugăciune tare către iubitorul de suflete Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor lui Traian împăratul. Îndată a auzit un glas de la Dumnezeu zicînd: "Rugăciunea ta am auzit-o şi îi dau iertare lui Traian, dar tu să nu mai adaugi încă să-mi mai aduci Mie rugăciuni pentru cei necuraţi!".
În această zi mai facem pomenirea cuviosului părintelui nostru Coprie, cel ce s-a postit în locaşul marelui Theodosie din Palestina. Încă se află şi alţi cuvioşi Coprii, pe care îi găsim la 9 iulie.
Viețile Sfinților pe luna Septembrie
