Sfântul Cuvios Iosif, scriitorul de cântări și prietenul Sfântului Grigorie Decapolitul, care s-a nevoit la Tesalonic în Grecia (+883)

 

Viaţa Cuviosului Iosif, scriitorul de cîntări şi făcătorul de canoane

(4 aprilie)

Patria Sfîntului Iosif a fost Sicilia, născut din părinţi dreptcredincioşi şi îmbunătăţiţi, anume Plotin şi Agatia, cărora, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, le-a făcut parte să nască un rod ca acesta, care a fost la toată Sfînta Biserică de bună trebuinţă şi care a fost mai pe urmă scriitor de cîntări, împodobind Biserica cu cîntări şi canoane.

Acest copil a fost crescut în buna învăţătură a cărţii şi povăţuit la obiceiul cel bun; încît chiar în obiceiurile lui copilăreşti se puteau vedea obiceiurile bărbatului îmbunătăţit, ce avea să fie desăvîrşit. Pentru că era blînd şi smerit, înstrăinîndu-se de jocurile copilăreşti, iubind postirea şi înfrînarea din copilărie; că nu căuta bucate dulci, ci numai cu pîine şi cu apă se hrănea şi acelea seara. Apoi a sporit foarte mult în învăţătura dumnezeieştilor Scripturi.

Aşa crescînd pruncul acela cu trupul şi cu duhul, au năvălit barbarii asupra unei părţi a Siciliei şi au fost nevoiţi părinţii lui să fugă din patria lor în alte părţi. Deci a mers Iosif cu dînşii în Peloponis mai întîi, apoi, lăsîndu-şi părinţii pentru Dumnezeu, s-a dus în Tesalonic, Mitropolia Macedoniei. Aici, intrînd într-o mănăstire, s-a tuns în rînduiala monahicească, unde se deprindea bine în ostenelile pustniceşti, trecînd prin tot felul de nevoinţe ale vieţii călugăreşti, împlinind fără lenevire toată fapta bună, încît s-a făcut bărbat desăvîrşit şi monah iscusit.

Patul lui îi era pămîntul acoperit cu o piele, îmbrăcăminte avea o vechitură netrebnică, postirea îi era aspră, hrana, o bucată mică de pîine şi apă cu măsură. Priveghea toată noaptea, se pleca în genunchi totdeauna, cînta din gură de-a pururea şi lucra mereu. Apoi se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor cărţi, umplîndu-se de înţelepciune şi de înţelegere duhovnicească. El era între fraţi ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind prin chipul cinstitei şi sfintei sale vieţi, ale cărui fapte bune şi multele nevoinţe nu se pot spune cu de-amănuntul. Astfel fericitul Iosif, cu bună plăcere slujind lui Dumnezeu mai mult decît alţii, a fost silit de egumen şi de fraţi să ia rînduiala preoţiei şi a fost hirotonit preot de episcopul Tesalonicului. În această sfinţită rînduială se sîrguia spre mai mari nevoinţe şi osteneli, săvîrşind adeseori dumnezeieştile Taine, rugîndu-se cu lacrimi pentru el şi pentru toată lumea. Ducîndu-se în mănăstirea aceea Cuviosul Grigorie Decapolitul şi văzînd pe Cuviosul Iosif, a cunoscut că este un bărbat sfînt; deci l-a iubit foarte şi l-a făcut prieten şi împreună vieţuitor.

După cîtăva vreme, ducîndu-se în Bizanţ pentru întărirea credincioşilor care erau tulburaţi de eretici în acea vreme, a rugat pe egumen şi pe fraţi să-i dea ajutor pe Iosif, pentru că nu voia să se despartă de el. Dar fraţii şi egumenul nu voiau să se despartă de un împreună vieţuitor ca acela, care era rob adevărat al lui Dumnezeu. Însă, netrecînd rugămintea marelui stareţ, socotind şi trebuinţa Bisericii care se învăluia de furtuna ereticilor, au lăsat pe fericitul Iosif să plece cu Sfîntul Grigorie Decapolitul la Bizanţ. Mergînd ei acolo, locuiau la biserica Sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah şi se oboseau prin aspra viaţă, rîvnind unul altuia, dar mai ales Fericitul Iosif urmînd celui mai bătrîn nevoitor, marelui Părinte Grigorie. Pe acela avîndu-l pildă, punea în inima sa în toate zilele multe nevoinţe spre săvîrşirea faptei bune. Şi se osteneau amîndoi cu dinadinsul, învăţînd pe cei binecredincioşi să se ferească de vătămarea ereticilor, să nu se tulbure nici să se îndoiască de dogmele dreptei credinţe, ci să fie tari în mărturisirea adevărului. Căci într-acea vreme, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, înnoind blestematul eres al luptării de icoane, ridicase asupra Bisericii mare prigonire, lepădînd sfintele icoane din bisericile lui Dumnezeu şi călcîndu-le cu picioarele, fără de cinste. Pe dreptcredincioşii păstori, izgonindu-i de pe scaunele lor îi muncea în multe feluri şi-i pierdea, iar în locul lor punea pe ereticii cei de un gînd cu el.

Atunci Sfîntul Grigorie, împreună cu Sfîntul Iosif, îmbră-cîndu-se în platoşa credinţei, umblau pe uliţele cetăţii, prin tîrg şi prin casele credincioşilor, sfătuindu-i, îndemnîndu-i şi rugîndu-i, să nu se amăgească de vicleşugul ereticilor. Şi erau cuvintele lor ca roua cea de dimineaţă, care învia florile şi iarba ţarinii cea veştejită de zăduful zilei, pentru că înviau inimile omeneşti cele ce se mîhneau şi se îndoiau, ca şi cum se veştejeau de zăduful învăţăturilor ereticeşti.

După aceea, Cuviosul Grigorie a fost rugat de mulţimea monahilor să trimită pe fericitul Iosif în Roma cea veche, ca pe un iscusit în cuvinte şi ca pe cel ce, cu puterea trupească, putea suferi osteneala căii celei lungi, la dreptcredinciosul Papă, care era atunci Leon al treilea, şi la toţi de acolo să le spună despre prigonirea ce se făcea în Constantinopol asupra Sfintei Biserici, doar cumva dreptcredincioşii de acolo vor putea să le ajute, fiind asupriţi şi să le surpe dogmele ereticeşti cele nedrepte, să astupe gura lor cea hulitoare.

Deci, Cuviosul Grigorie a sfătuit pe fericitul Iosif, zicîndu-i: "Acum, o, fiule, este vremea să-ţi arăţi osîrdia dragostei tale către Dumnezeu şi rîvna pentru dreapta credinţă. Mergi la Roma cea veche, vesteşte acolo păstorului celui blînd şi tuturor celor de la Apus credinţa cea dreaptă, şi cîte primejdii a adus asupra Sfintei Biserici cel cu numele de fiară, răucredinciosul împărat la Răsărit. Cum a scuipat şi călcat icoana lui Hristos şi a Preacuratei Maicii Lui, şi cum a luat podoaba Bisericii şi a izgonit cu nedreptate pe păstorii cei buni, iar pe mincinoşii păstori, pe năimiţi şi pe ai lui lupi răpitori, i-a trimis în turma lui Hristos, încît oile lui sînt răpite şi risipite. Spune cum, în toate zilele, Biserica lui Hristos este învăluită de mincinoasa furtună a stăpînitorului, şi cum cumplitul Leon, care a venit din Armenia, răcneşte cu îngrozire şi înghite pe mulţi cu vicleşugul său cel ereticesc. Vesteşte, îndeamnă şi roagă ca să scoată sabia cuvîntului lui Dumnezeu şi să stea împotriva celor ce ne prigonesc!"

Unele şi altele ca acestea grăind Sfîntul Grigorie, iar fericitul Iosif, care din tinereţe se deprinsese bine la ascultare, nimic împotrivă n-a grăit, ci cu smerenie plecîndu-şi capul, rugăciunile părintelui şi binecuvîntare cerîndu-i de drum, s-a suit în corabie şi a plecat. Dar judecata lui Dumnezeu cea neştiută, într-alt chip a voit. Pentru că Dumnezeu, Cel ce pe toate le rînduieşte spre folos, prin cele ce nu se văd nouă a fi potrivite şi nesilnice, face uneori lucruri minunate şi preaslăvite mai presus de nădejde, spre pomenirea numelui Său Cel Sfînt. Deci şi calea spre Roma a lui Iosif, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a întîmplat într-acest chip: Cei de un gînd cu împăratul Leon Armeanul pentru eresul acela, slujitorii şi ajutătorii tiraniei lui. Înştiinţîndu-se că mulţi din cetatea împărătească se duc în alte ţări, fugind de luptătorii de icoane, au rînduit în taină pe drumurile cele de pe apă şi de pe uscat, pîndiri tîlhăreşti, ca, prinzîndu-i pe cei ce fugeau, să-i întoarcă în mîinile luptătorilor de icoane. De aceea nu s-a tăinuit nici plecarea Cuviosului Iosif, trimis de monahii cei dreptcredincioşi spre Apus, adică la Roma.

Deci, i-au ieşit înainte tîlharii, care pentru aceea erau rînduiţi pe mare, şi a căzut Cuviosul în mîinile potrivnicilor, care, jefuind corabia aceea şi prinzînd pe toţi cei ce erau cu Cuviosul Iosif, i-au trimis în Creta la prigonitorii de icoane. Acolo Cuviosul, fiind pus în lanţuri grele, a fost aruncat în temniţă, unde mai erau o mulţime de legaţi, pătimind împreună cu dînsul pentru dreapta credinţă. Pe toţi cei legaţi Sfîntul Iosif îi mîngîia ziua şi noaptea cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, singur veselindu-se pentru Domnul său, şi zicea către ceilalţi:

"Ce poate să fie mai dulce şi mai de bucurie decît lanţurile acestea, cu care, pentru dragostea lui Hristos şi pentru icoana cea sfîntă a Lui, sîntem legaţi! Deşi îndurăm nevoi în legăturile cele de puţin timp, totuşi ni se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru pătimirea aceasta, avînd pildă vie pe Sfîntul Pavel, care, socotind lanţurile ca pe nişte podoabe de aur, negrăit se bucura, că s-a învrednicit pentru numele lui Iisus Hristos a pătimi unele ca acestea. Dar mai ales singur Hristos a pătimit pentru noi, lăsîndu-ne pildă ca să urmăm Lui, Care n-a făcut păcat, şi ocări împotrivă n-a rostit şi, pătimind, nu s-a înfricoşat, precum zice Sfîntul Apostol Petru. Este cu adevărat oarecare necaz din simţitele dureri ale trupului, dar este cu neputinţă a se numi cineva purtător al jugului lui Hristos, de nu-I va urma Lui.

Răbdînd aceleaşi pătimiri pe care El pentru noi Le-a răbdat, Dumnezeu fiind Atotputernic, Care putea şi în alt oarecare chip să mîntuiască pe om, însă bine a voit, ca din osteneli şi bucurii să se nască acea putere a faptei bune, care poate să deschidă uşa cerului, care de mult a fost încuiată. Deci nu altă cale ne-a arătat nouă spre mîntuire, ci numai aceea prin osteneli şi prin necazuri. Pentru ce dar să ne tulburăm, punîndu-ne sănătatea noastră în pătimire pentru Sfînta Icoană a Mîntuitorului şi a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu? Căci aşa împotrivindu-ne poruncii împăratului celui răucredincios, vom cîştiga darul lui Dumnezeu şi ajutorul cel în vreme bună".

Cu aceste cuvinte şi cu altele asemenea acestora, Cuviosul Iosif mîngîia şi întărea pe cei împreună cu dînsul legaţi, care, pentru cinstea icoanelor, erau închişi în temniţă. S-a întîmplat de era aruncat acolo cu dînşii un oarecare dreptcredincios episcop, care era prigonit de asemenea pentru cinstirea sfintelor icoane. Acela, neputînd suferi nevoile temniţei, se tulbura de gînduri ca un om şi, ca o corabie învăluindu-se foarte, era aproape de înecare. Pentru că acum începea a se învoi la erezia prigonirii icoanelor, ca să se libereze din legăturile şi din primejdiile în care se afla.

Acea tulburare a lui înţelegînd-o Cuviosul Iosif, cîte cuvinte n-a grăit către dînsul, cîte lacrimi n-a vărsat, rugîndu-l şi sfătuindu-l, ca pentru icoana lui Hristos, ca şi pentru însuşi Hristos să nu se îndoiască a muri. Şi nu în deşert i-au fost aceluia cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Pentru că atît de mult s-a întărit prin el episcopul acela, încît şi în muncile cele cumplite nu s-a lepădat de buna sa credinţă, ci cu bărbăţie şi cu mărime de suflet a răbdat pînă la sfîrşit. Căci atunci cînd l-a scos la judecată şi a văzut pe muncitori şi uneltele cele de muncă, nu s-a înfricoşat cîtuşi de puţin, ci singur desbrăcîndu-şi hainele de pe dînsul, se dădea de bună voie la bătăi, dorind de o mie de ori moartea, de ar fi cu putinţă să rabde pentru Hristos Dumnezeul Cel ce S-a întrupat, Care este închipuit prin zugrăvirea icoanelor. Deci, fiind spînzurat gol la munci şi cu săgeţi însăgetat, iar la sfîrşit fiind lovit cu o piatră mare în cap şi-a dat duhul său Domnului.

Fericitul Iosif, înştiinţîndu-se de mucenicescul sfîrşit al episcopului, s-a bucurat foarte mult de a lui neînduplecată bărbăţie şi mulţumea lui Hristos, Cel ce a întărit la o nevoinţă ca aceea pe alesul Său ostaş, care, deşi alunecase puţin, însă, bine îndreptîndu-se, a biruit pe vrăjmaş. Încă şi pe mulţi alţii, Sfîntul Iosif, de asemenea, i-a izbăvit din sufleteasca pierzare şi la Hristos înainte i-a trimis, învăţîndu-i neîncetat spre calea mîntuirii. Şi singur el de Dumnezeu se păzea de moarte, ca spre folosul celor mai mulţi, viaţa lui să se lungească.

Pătimind Sfîntul în temniţa aceea şase ani, a sosit cumplitul sfîrşit al răucredinciosului împărat Leon Armeanul. Că sosind noaptea praznicului Naşterii lui Hristos, a fost ucis de ostaşii săi în biserică, la cîntarea Utreniei. Şi în acelaşi ceas Cuviosul Iosif a fost înştiinţat de pierderea acelui tiran în temniţa Critului şi a fost liberat cu minune din legături, prin arătarea către dînsul a Sfîntului Ierarh Nicolae. Pentru că toată noaptea aceea petrecînd-o fără somn, Sfîntul Iosif, cîntările praznicului cîntîndu-le şi rugîndu-se, la cîntarea cocoşilor a strălucit o lumină în temniţă şi a stat înaintea lui un bărbat cu sfinţită cuviinţă şi cinstit, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, cărunt la păr, cu faţa luminoasă, grăind către dînsul: "De la Mira Lichiei am venit la tine, fiind trimis de Dumnezeu, ca degrabă să-ţi aduc veste de bucurie; pentru că vrăjmaşul cel ce a tulburat Biserica şi a risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă, fiind chemat la judecata lui Dumnezeu. Deci, acum ţi se cade să te întorci la Constantinopol şi cu darul Sfîntului Duh care locuieşte în tine, pe mulţi să-i întăreşti". Spunîndu-i aceasta, i-a dat o hîrtie şi i-a zis: "Primeşte această hîrtie şi o mănîncă". Iar scrisoarea era aceasta: "Grăbeşte, Îndurate, şi Te sîrguieşte ca un Milostiv spre ajutorul nostru, că poţi, dacă voieşti".

Iosif, luînd acea hîrtie şi citind-o, a înghiţit-o cu bucurie şi a zis: "Cît sînt de dulci gîtlejului meu cuvintele acestea". Şi i-a poruncit cel ce i se arătase ca să şi cînte acele cuvinte şi, cîntîndu-le cu bucurie, îndată a văzut lanţurile şi obezile sale dezlegate şi căzute de pe grumaz, de la mîini şi de la picioare şi a auzit pe Sfîntul Ierarh Nicolae, grăindu-i: "Scoală-te şi urmează-mă". Şi, sculîndu-se, a ieşit din temniţă, deschizîndu-se uşile singure de la sine, iar străjerii temniţei nu ştiau nimic de aceasta. Apoi s-a văzut că era dus prin văzduh de o putere dumnezeiască nevăzută şi în puţin timp s-a aflat la Constantinopol, pe calea cea mare care duce în cetate, slăvind pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea preaslă-vită.

După ce Sfîntul Iosif a intrat în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfîntul Grigorie Decapolitul, pentru că se dusese către Domnul. Dar a văzut numai pe Ioan ucenicul lui şi a plîns mult după părintele său Grigorie, că nu s-a învrednicit să-l vadă iarăşi viu; şi a stat lîngă mormîntul lui împreună cu părintele Ioan. Apoi după multă vreme s-a dus şi Ioan către Domnul şi l-a îngropat aproape de Sfîntul Grigorie. După aceea Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc deosebit şi liniştit, afară din cetate, nu departe de biserica Sfîntului Ioan Gură de Aur. Acolo sălăşluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae şi a adus acolo moaştele la amîndoi părinţii, ale Sfîntului Grigorie Decapolitul şi ale lui Ioan. Apoi a întemeiat acolo mănăstire şi a adunat fraţi şi venea la dînsul totdeauna mulţime de oameni duhovniceşti şi mireneşti, ca să-i asculte învăţăturile lui cele însuflate de Dumnezeu; pentru că darul Sfîntului Duh izvora ca un rîu din gura lui, prin cuvintele cele grăite cu dulceaţă.

Cuviosul Iosif, ducîndu-se o dată în Tesalia, a cîştigat o bună parte din moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu, pe care le-a pus cu cinste în mănăstire. Şi se învrednicea adesea a-l vedea în vedenia visului, căci avea către dînsul mare dragoste şi credinţă, dorind să împodobească prăznuirea acelui sfînt apostol cu cîntări de laude, dar nu îndrăznea, îndoindu-se de va fi plăcut sfîntului apostol acel lucru, sau nu. El se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi apostolului Lui, ca să i se dea înştiinţare despre aceasta şi înţelepciune să i se dăruiască de sus, ca să poată scrie bine stihirile de cîntare.

Deci, rugîndu-se el pentru aceasta patruzeci de zile, cu post şi cu lacrimi şi apropiindu-se ziua pomenirii acelui apostol, la Vecernia praznicului a văzut pe Sfîntul Apostol Vartolomeu, arătîndu-se în altar îmbrăcat în haine albe, perdeaua altarului fiind ridicată şi îl chema la dînsul. Ducîndu-se Iosif mai aproape, Sfîntul Apostol a luat de pe dumnezeiasca masă cartea Sfintei Evanghelii şi a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicîndu-i: "Să te binecuvînteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu şi să izvorască de pe limba ta cereşti ape ale înţelepciunii, facă-se inima ta scaun al Sfîntului Duh, iar de cîntările tale să se îndulcească toată lumea".

Zicînd aceasta, Sfîntul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut; iar Cuviosul Iosif, cuprinzîndu-se de negrăită bucurie şi darul înţelepciunii simţindu-l în sine, s-a umplut cu totul de mulţumire. Şi din acel ceas a început să scrie cîntări bisericeşti şi pesne de canoane, împodobind nu numai praznicul Sfîntului Apostol Vartolomeu, dar şi pe ale multor sfinţi. Dar mai ales pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea şi pe Sfîntul Ierarh Nicolae, şi a umplut Sfînta Biserică de cîntările lui cele frumoase, de unde şi-a cîştigat şi numirea de scriitor de cîntări.

După aceea, împărăţind Teofil, s-a ridicat iarăşi viforul prigonirii de icoane asupra Bisericii şi mulţi erau prigoniţi şi munciţi. Atunci şi Cuviosul Părintele nostru Iosif, scriitorul de cîntări, pentru arătata mustrare cea cu îndrăzneală a eresului, a fost izgonit în Herson, unde a petrecut în legături şi chinuri, pînă la moartea lui Teofil. Apoi, după moartea acestuia, a fost chemat la Constantinopol de împărăteasa Teodora, care împărăţea împreună cu fiul ei Mihail şi avusese dreapta credinţă împreună cu preasfinţitul patriarh Metodie. Iar după mutarea Sfîntului Metodie, luînd scaunul Sfîntul Ignatie, în acea vreme Cuviosul Iosif a fost pus de dînsul păzitor de vase al dumnezeieştii Biserici celei mari a cetăţii împărăteşti. Şi era foarte iubit de preasfinţitul patriarh, asemenea şi de toată rînduiala duhovnicească şi mirenească, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru învăţăturile cele preaînţelepte şi de suflet folositoare care ieşeau din limba lui, prin care pe mulţi îi povăţuia la calea mîntuirii. Însă după cîţiva ani a pătimit iarăşi izgonire de la Barda, fratele împărătesei, care a fost întîi stăpînitor după împăratul, pentru mustrarea fărădelegii. Căci, izgonind de la el fără vină pe soţia sa cea după lege, a luat ca soţie pe o altă femeie, rudenia sa, silind legile bisericeşti şi netemîndu-se de Dumnezeu, nici de oameni ruşinîndu-se. Pe acela îl mustra Cuviosul Iosif, precum odată Sfîntul Ioan Mergătorul Înainte mustra pe Irod. Pentru acest lucru a fost izgonit şi chinuit de dînsul, precum şi preasfinţitul patriarh Ignatie, căci şi el a răbdat izgonire şi primejdii multe de la Barda cel fărădelege.

Apoi, după ce Barda a fost ucis de slugile împărăteşti, pierind cu sunet, iar după dînsul şi împăratul Mihail fiind asemenea lipsit de viaţă de către ai săi, a luat împărăţia Vasile Macedon. Atunci s-au întors în Constantinopol şi Sfîntul Ignatie cu Sfîntul Iosif. Deci, Ignatie şi-a luat iarăşi scaunul său şi Iosif iarăşi cea mai dinainte cinste a păzirii de vase. Şi nu numai preasfinţitului Ignatie, dar şi lui Fotie, care a fost după dînsul la patriarhie, Sfîntul Iosif, scriitorul de cîntări, le era iubit şi cinstit. Pentru că acel patriarh toată rînduiala bisericească o încredinţase Cuviosului şi-l numea pe el om al lui Dumnezeu şi înger în trup şi părinte al părinţilor. Deci a poruncit la tot clerul său, ca pe Cuviosul Iosif să-l aibă ca părinte duhovnicesc, descoperindu-i conştiinţele lor şi mărturisind greşelile lor. Cuviosul era şi înainte văzător, văzînd mai înainte greşelile cele tăinute. Însă nu mustra pe cel greşit, ci cu cuvinte îndemnătoare îl învăţa, pînă ce, umilindu-se cel ce se mărturisea, îşi spunea singur fărădelegea tăinuită; pentru că era puternic în cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, cu înlesnire putînd să întoarcă pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Iar după ce a petrecut ani mulţi şi a ajuns la adînci bătrîneţi, a slăbit cu trupul de ostenelile cele multe, în care a fost din tinereţe, pe de o parte nevoindu-se pustniceşte, iar pe de alta răbdînd pentru dreptate surghiun, legături şi temniţe. Apoi, ţinînd rînduiala bisericească şi împodobind cu cîntări praznicele şi pomenirile sfinţilor, s-a îngrijit mult şi pentru mîntuirea sufletelor omeneşti. Deci, aproape de moarte, a căzut în boală, cînd se sfîrşeau zilele Sfîntului Post de patruzeci de zile, avînd înştiinţare în somn de la Dumnezeu pentru moartea cea grabnică.

Deci, în Sfînta Vineri cea Mare a Patimilor celor de voie ale lui Hristos, scriind toate vasele şi lucrurile bisericii cele încredinţate lui, le-a trimis la preasfinţitul patriarh Fotie şi se pregătea de ieşire, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeul meu, că în umbra aripilor Tale m-ai păzit în toate zilele vieţii mele. Şi acum pînă în sfîrşit păzeşte-mi duhul meu şi dă-mi parte ca fără vătămare să scap de diavolii întunericului şi de înfricoşările cele din văzduh; ca nu cîndva să se bucure de mine vrăjmaşul meu, pentru neştiinţa mea şi pentru greşelile ce am făcut în viaţa mea.

Păzeşte turma Ta, o, Cuvinte al Tatălui şi toate ale Tale zidite cu dreapta Ta, apără-le pînă la sfîrşitul veacului. Fii ajutător fiilor celor iubiţi ai Bisericii Tale. Dă miresei Tale - Sfintei Biserici - pace veşnică şi alinare neînviforată. Pe împărăteasca sfinţenie, cu ale Tale daruri lumineaz-o. Pe mîndrul Veliar supune-l sub picioarele celor ce apără credinţa cea dreaptă şi pe toate eresurile cele vătămătoare de suflet izgoneşte-le de la Biserica Ta, iar sufletului meu dăruieşte-i, ca în pace şi cu blîndeţe să se despartă de trupul acesta. Deşi nu sînt din numărul sfinţilor şi plăcuţilor Tăi în care a petrecut Duhul Sfînt, pentru că mă ştiu că sînt păcătos înaintea Ta, însă Tu, fiind bunătatea cea nemăsurată, nu căuta la greşalele mele, ci fă-mă vrednic părţii fiilor Tăi. Amin".

Astfel rugîndu-se Cuviosul Iosif, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine şi tuturor celor ce erau lîngă dînsul dîndu-le binecuvîntare, şi-a ridicat mîinile spre cer, cu faţa luminoasă şi veselă şi şi-a dat lui Dumnezeu Sfîntul lui suflet. Şi îndată s-a adunat de pretutindeni mulţime de monahi şi mireni, dintre care mulţi plîngeau, numindu-l unii părinte al lor, unii hrănitor, alţii făcător de bine, alţii mîngîietor, iar alţii învăţător, povăţuitor şi ocîrmuitor al mîntuirii lor şi l-au îngropat cu cinste şi cu laude în mormînt.

Dar mai cinstită şi mai slăvită i-a fost petrecerea sfîntului său suflet în curţile cereşti, de către duhurile cele fără de moarte. Acest lucru s-a învrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care nu era depărtat cu locul, fiind bărbat drept şi plăcut lui Dumnezeu. Pentru că în acel ceas, cînd iubitul lui suflet, despărţindu-se de trup, mergea spre ceruri la Dumnezeu, a auzit bărbatul acela un glas de sus, zicîndu-i: "Ieşi din casă şi vezi tainele cele minunate ale lui Dumnezeu!" Iar el ieşind şi privind în sus, a văzut crugul ceresc despărţindu-se în două şi ieşeau de acolo cetele sfinţilor. Mai întîi mergea ceata Apostolilor; după aceea a Mucenicilor, apoi a proorocilor şi după aceasta a arhiereilor.

Nişte lucruri ca acestea minunate văzîndu-le bărbatul acela, se minuna cu spaimă şi nu pricepea ce era aceasta. Apoi iarăşi a auzit glas: "Priveşte şi ia aminte, că toate cele văzute de tine îţi vor fi arătate!" Şi îndată a văzut patru tineri unii mai luminoşi decît alţii, iar între ei mergea o Fecioară cu negrăită slavă şi cinste. Aceea era Preacurata şi binecuvîntata Fecioară Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru. Ea mergînd, poruncea cetelor sfinţilor bărbaţi să primească pe acel sfînt suflet, care le-a lăudat ale lor fapte şi pomeniri şi cu viaţă le-a urmat. Atunci putea să-i vadă pe toţi cu negrăită bucurie şi sîrguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstită faţă ca aceasta, ce se suia la cer.

Văzînd unele ca acestea acel bărbat, gîndea în sine, zicînd: "Cine este acesta pe care îl învrednicesc cu atîta cinste cetele vieţuitorilor cereşti?" Apoi a auzit glasul îngerilor ce duceau pe acel sfînt suflet şi cu mare glas grăiau: "Acesta este Iosif scriitorul de cîntări, împodobitorul a toată Biserica, care, învrednicindu-se de darul Sfîntului Duh, a urmat vieţii apostolilor şi mucenicilor şi faptele lor le-a dat în scris; drept aceea acum de la aceiaşi sfinţi primeşte cinste şi laudă".

Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cîntări, s-a dus la cele cereşti cu dănţuire. Iar bărbatul care a văzut aceasta, s-a umplut de nespusă bucurie, într-o slăvită vedenie ca aceea. Însă de jale mare se cuprindea, căci nu s-a învrednicit să vadă mai mult slava aceea, cum acel binecuvîntat suflet a intrat înlăuntru în cele de sus cum înaintea luminii celei prealuminoase a lui Dumnezeu în Treime a stat şi s-a închinat.

Încă şi altă înştiinţare pentru această petrecere spre cer a Cuviosului Iosif, s-a făcut în acest fel. Era în Constantinopol o biserică a Sfîntului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adică arătător, căci lucrurile cele furate sau tăinuite sau pierdute, le arăta celor ce alergau la el cu rugăciune. Fugind de la un om, un rob foarte trebuitor, şi de a cărui fugire mîhnindu-se omul acela, a mers la biserica Sfîntului Teodor Fanerot şi rugăciunile îşi săvîrşea, rugînd pe mucenicul lui Hristos, ca să-i arate pe robul său. Şi petrecînd trei zile şi trei nopţi lîngă biserică şi nimic întîmplîndu-se, s-a mîhnit şi voia să se ducă. Deci era vremea Utreniei şi un cuvînt folositor de suflet se citea în biserică; iar omul acela, în vremea citirii dormind puţin, a văzut pe sfîntul arătîndu-se lui şi zicîndu-i: "De ce te mîhneşti, omule? Iosif, făcătorul de cîntări, despărţindu-se de trup, am fost pe lîngă dînsul; şi murind acela în această noapte, sufletul lui care ne-a cinstit cu canoane şi cu cîntări, a fost petrecut spre ceruri de noi toţi şi înaintea feţei lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am zăbovit de nu m-am arătat ţie. Iar acum iată sînt aici, ascultînd cererea ta. Deci du-te în cutare loc - spunîndu-i numele locului - şi acolo îl vei afla pe robul tău, pe care-l cauţi".

Amîndouă aceste înştiinţări ne adeveresc ce fel de slavă a cîştigat Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale şi de la sfinţii lui Dumnezeu cinste şi laudă în cereştile locaşuri, unde acum, stînd înaintea scaunului lui Dumnezeu, cîntă cîntări îngereşti, slăvind şi lăudînd pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, în veci. Amin.

Notă - Acest Cuvios Iosif, scriitor de cîntări a trăit în vremea împărăţiei lui Nichifor, a lui Mihail Curopalatul, a lui Leon Armeanul, a lui Mihail Valvos, a lui Teofil şi a lui Mihail fiul său, care, împreună cu maica sa Teodora au împărăţit şi s-a săvîrşit pe vremea împărăţiei lui Vasile Macedon, în anul de la facerea lumii 6391, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 883, în a patra zi a lunii Aprilie, în săptămîna luminată a Învierii lui Hristos, în noaptea Miercurii luminate, spre Joia cea luminată. Şi atunci era slova Pascaliei, Paştele lui Hristos.

Se cade a şti şi aceasta, că se află doi sfinţi cu numele Iosif, scriitori de cîntări. Cel dintîi, Iosif, episcopului Tesalonicului, frate bun al Cuviosului Teodor Studitul, a cărui pomenire este în 26 Ianuarie; iar alt Iosif este Cuviosul acesta, care a fost păzitor de vase al Bisericii celei Mari. Iar canoanele cele făcute de dînşii se cunosc în acel fel. Unde la începutul canonului este scris "Facerea lui chir Iosif", să cunoşti că este Sfîntul Iosif cel dintîi, fratele Studitului, episcopul Tesalonicului, pentru că acel cuvînt "chir", este semn de mare cinste şi stăpînire, precum este episcopia. Iar unde este scris fără adăugirea "chir", să înţelegi că este cel de al doilea, Cuviosul Iosif, care n-a fost episcop, fără numai ieromonah şi egumen, păzitor de vase al Bisericii celei Mari a Constantinopolului.

Viețile Sfinților Aprilie 

LECȚIA DE ISTORIE - 2 aprilie: Plebiscitul privind aducerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României

 

LECȚIA DE ISTORIE - 2 aprilie: Plebiscitul privind aducerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României

La data de 2 aprilie 1866 a avut loc plebiscitul prin care populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al ţării, a unui prinţ străin în persoana lui Carol de Hohenzollern, ce va fi proclamat ca domnitor al României la 10 mai 1866. În ziua când a avut loc consultarea populară, s-au prezentat la vot 84,6% din cei peste 680.000 de electori români, care au făcut să se consfinţească prin votul lor alegerea unui principe străin pe tronul ţării şi păstrarea unităţii naţionale înfăptuite prin Unirea Principatelor Române din anul 1859. Rezultatul plebiscitului va arata că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării, a lui Carol de Hohenzollern, mai ales că Franța susținea această inițiativă, însuși Napoleon al III-lea fiind acela care-i recomandase lui Ion Brătianu pe principele Carol. Desigur că desfășurarea plebiscitului pentru aducerea pe tronul României a unui principe străin, a fost marcată şi de acțiuni ale opoziției, în special a unei părți a boierimii conservatoare din Moldova, ce nu agrea ideea ca Bucureștiul să fie capitala țării și nici ca domn să fie un principe străin. Astfel, opoziția moldoveană de la Iași găsește candidatul perfect pentru tronul Moldovei, separată de Ţara Românească, în persoana lui Nicolae Rosetti-Roznovanu, care anunţă că nu se putea conta pe acceptarea unui principe străin şi se pronunţă definitiv pentru separarea Moldovei. Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat și prin reclamarea respectării unui articol din Convenția semnată în 1859, care cerea ca deputații moldoveni și valahi să decidă în unanimitate atunci când aleg conducătorul. Însă mișcarea separatistă din Moldova nu a avut sorţi de izbândă deoarece această acțiune separatistă s-a limitat doar la câteva manifestări în centrul Iașilor. Rezultatele plebiscitului nu au întârziat însă să apară și astfel, cu o majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența și au fost puse bazele statului național modern.

Lecția de Istorie

Cuviosul Nichita Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii Midichiei (+824)

sfinteleicoane.ro 

Cuviosul Nichita Mărturisitorul, egumenul mănăstirii Midichia

(3 aprilie)

Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind născut din părinţi dreptcredincioşi. Tatăl lui se numea Filaret şi s-a tuns în călugărie, cînd soţia sa după lege s-a mutat la Domnul, într-a opta zi după naşterea pruncului Nichita, pruncul fiind hrănit de maica tatălui său, care pe atunci era între cei vii.

După ce a crescut şi a învăţat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai întîi făcea slujba paracliseriei în biserică, îndeletnicindu-se la citirea dumnezeieştilor cărţi. După aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Ştefan, bărbat îmbunătăţit, de la care, după ce a luat povăţuire din destul, a fost trimis la Mănăstirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor şi a fost egumen într-însa. A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, văzînd de mai înainte într-însul darul cel dumnezeiesc şi l-a tuns în rînduiala monahi-cească. Iar fericitul Nichita atît de mult a sporit cu pustniceştile nevoinţe, cu smerenia, cu ascultarea şi cu toate lucrurile cele bune, încît pe toţi monahii cei ce erau acolo i-a covîrşit, neîmplinind încă şapte ani în mănăstire. Apoi a fost silit de egumen să ia rînduiala preoţească, sfinţindu-l preasfinţitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.

După primirea preoţiei, îndată i s-a încredinţat toată rîndu-iala mănăstirii începută de Cuviosul Nichifor, care acum slăbise de bătrîneţe. El îndreptă bine mănăstirea în locul părintelui său Nichifor, păscînd cuvîntătoarea turmă cu grijă, înmulţind-o prin chipul îmbunătăţitei sale vieţi. Deci mulţi, auzind de viaţa lui plăcută lui Dumnezeu, veneau într-acel locaş, lepădîndu-se de lume şi dorind a se povîţui de dînsul pe calea mîntuirii, acolo voiau să petreacă. În puţini ani, ca la o sută de fraţi s-au înmulţit cu darul lui Hristos, între care era şi fericitul Atanasie, bărbat cu adevărat cinstit şi minunat, a cărui faptă bună nu este cu putinţă a o arăta prin scurte cuvinte şi a spune dragostea lui cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o la început lepădîndu-se de lume, încît şi îngerii puteau să se minuneze de aceea. Căci, defăimînd lumea aceasta şi poftele, pentru Dumnezeu, a ieşit în taină din casa părintească şi, intrînd într-o mănăstire oarecare, voia a începe nevo-inţele monahiceşti.

Înştiinţîndu-se tatăl lui cel trupesc, a alergat cu mînie în mănăstirea aceea şi luînd pe fiul său, pe care îl iubea foarte mult, a lepădat de pe dînsul monahiceasca îmbrăcăminte, pe care o purta în viaţa cea nouă şi l-a îmbrăcat în haine luminoase de mare preţ şi cu sila l-a dus în casa sa. Iar copilul a zis către dînsul: "O, tată, oare socoteşti că hainele acestea de mare preţ mă vor împiedica de la scopul meu? Toată lumea aceasta îmi este urîtă, pentru că ce folos este omului, de va cîştiga toată lumea şi îşi va pierde sufletul său?" Tatăl său l-a închis într-o cameră deosebită şi se sîrguia în tot chipul ca să-i întoarcă gîndul către dragostea lu-mească. Iar el, cu dragostea lui Dumnezeu biruind dragostea tatălui şi iubirea cea deşartă a lumii, dezbrăcîndu-se de acele haine mireneşti cu care era îmbrăcat, le-a rupt în mici bucăţi. Aflînd tatăl său, l-a îmbrăcat în altele mai scumpe, pentru că era bogat, cinstit şi slăvit. Iar el a făcut cu hainele acestea ca şi cu cele dintîi. De acest lucru pornindu-se tatăl său cu mînie mare, l-a bătut fără milă, încît trupul lui s-a zdrobit de răni şi s-au învineţit spatele şi umerii de bătăile cele cumplite, încît era nevoie ca doctorii să-l tămăduiască şi trupul cel rănit să-l cureţe. Iar copilul zicea: "Chiar şi în bucăţi de m-ar zdrobi tatăl meu, nicidecum nu mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu, nici nu mă va întoarce de la scopul meu".

După aceea, umilindu-se tatăl său şi multe lacrimi vărsînd, a zis lui Atanasie: "Mergi, fiul meu, pe calea cea bună pe care ai ales-o şi Hristos să-ţi fie ţie ajutor, izbăvindu-te de toate cursele vrăjmaşului". Iar el, ducîndu-se în mănăstirea în care fusese mai înainte, a luat pe dînsul desăvîrşit haina monahicească. Şi atît de mult s-a smerit, încît nimic lumesc nu se mai vedea într-însul; nici cuvînt, nici obicei, nici cîştigare de oarecare lucruri. Ci, obiceiul îi era blînd, cuvîntul lin şi smerit, hainele rupte şi mai proaste decît ale tuturor; toată viaţa lui era aspră şi fără de măsură, deşi crescuse în moliciuni lumeşti, fiind fiu de oameni bogaţi.

Pe un bărbat îmbunătăţit ca acesta, care a petrecut ani destui în ostenelile monahiceşti, dragostea părintelui nostru Nichita şi slava vieţii lui cea asemenea cu a îngerilor, l-au atras la dînşii în Mănăstirea Midichiei şi s-a făcut împreună vorbitor şi vieţuitor iubit cu amîndoi cuvioşii - adică cu Nichifor şi cu Nichita -, de la care Atanasie, fiind rugat după cîtva timp, a luat în mănăstire slujba de iconom. Şi a fost fericitul Atanasie împreună cu Nichita, pentru îndreptarea mănăstirii aceleia, ca un suflet şi o înţelegere în două trupuri, îndreptînd pe toţi fraţii cu cuvîntul şi cu lucrul spre toată fapta bună şi desăvîrşită, spre plăcerea lui Dumnezeu. Astfel, sădeau întru dînşii dragostea, îi învăţau smerenie, erau slujitori ai curăţiei lor trupeşti şi sufleteşti, sprijinind pe cei neputincioşi şi împuţinaţi la suflet, pe cei ce erau tari întărindu-i şi mai mult, iar pe cei ce cădeau ridicîndu-i cu învăţături şi cu sfaturi în multe chipuri; căci dacă unul dintre dînşii se făcea învăţător mai aspru, atunci celălalt se făcea sfătuitor mai blînd şi mai milostiv; şi amîndoi erau iubiţi de toţi, iar cuvîntul lor era ca şi cum ar fi ieşit din gura lui Dumnezeu; astfel se primea între fraţi.

Dar nu pînă în sfîrşit a petrecut împreună o doime ca aceasta a povăţuitorilor celor îmbunătăţiţi, pentru că după cîţiva ani Cuviosul Atanasie s-a mutat la Domnul, în 26 de zile ale lunii octombrie. Mutîndu-se el, cel mai de pe urmă cuvînt grăit către fraţi a fost: "După sfîrşitul meu, cu adevărat veţi şti despre mine, de voi afla ceva dar la Dumnezeu". Iar după ce s-a îngropat Cuviosul Atanasie, a crescut un copac de chiparos, din porunca Domnului, deasupra mormîntului lui, chiar din pieptul aceluia, ale cărui frunze tămăduiau desăvîrşit toate neputinţele. După aceea şi Cuviosul Nichifor, ziditorul Mănăstirii Midichiei şi întîiul egumen într-însa, după multe osteneli şi dureri trupeşti, s-a dus către Domnul, în patru zile ale lunii mai. Şi a rămas Cuviosul Nichita lipsit de Sfîntul Nichifor, duhovnicescul lui părinte, şi de iubitul prieten Atanasie Cuviosul şi nu puţin se mîhnea după amîndoi, din multă dragoste ce avea pentru dînşii. Însă îşi mîngîia mîhnirea prin încredinţarea cea neîndoită pentru dînşii, căci au cîştigat darul şi fericita viaţă la Stăpînul Hristos, Căruia, din tinereţe slujindu-i, bine i-au plăcut.

Iar după mutarea fericitului părinte Nichifor, toţi fraţii au rugat pe Cuviosul Nichita ca să primească rînduiala şi dregătoria egumeniei; dar Sfîntul Nichita nu primea cinstea şi dregătoria egumenească, deşi rînduia desăvîrşit mănăstirea în locul Sfîntului Nichifor, părintele său, cînd acesta slăbise de bătrîneţile cele de mulţi ani. Deci, fiind rugat de fraţi şi mai ales de alţi mulţi părinţi fiind silit, a primit dregătoria aceea şi s-a binecuvîntat de preasfinţitul patriarh al Constantinopolului, Nichifor, care se alesese după Tarasie. Şi adăuga osteneli peste osteneli, singur acum cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptînd mănăstirea şi îngrijindu-se pentru mîntuirea sufletelor celor încredinţate lui.

Binecuvîntînd Dumnezeu pe plăcutul Său, i-a dat dar de a tămădui boli şi a izgoni diavolii, căci pe un prunc ce era mut din naştere, cu însemnarea crucii l-a făcut a grăi, pe un frate ce îşi ieşise din minţi, prin ungerea cu sfîntul untdelemn l-a tămăduit, pe unul din cei noi începători, care se îndrăcise, cu rugăciunea l-a izbăvit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefăcuse într-un înfricoşat balaur l-a izgonit. Pe altul îndrăcit, l-a izbăvit de duhul cel viclean. Şi multe boli trupeşti, friguri, lingoare şi alte multe feluri, le tămăduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era în el. Aşa cu dumnezeiască plăcere vieţuind, a ajuns la anii bătrîneţilor sale şi a sosit la vremea mărturisirii şi a pătimirii celei vitejeşti, pe care a răbdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai înainte de sfîrşitul vieţii sale.

Într-acele vremi eresul luptării de icoane încă nu încetase, deşi acum era blestemat de al şaptelea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi. Însă iarăşi se înnoise, avînd ajutor de la stăpînirea împărătească, căci şi începutul lui era de la împăraţii greceşti. Mai întîi de la împăratul Leon, care era al treilea cu acelaşi nume, cu porecla Isaurul, acel eres păgîn s-a întărit şi ca o boală vătămă-toare s-a înmulţit. Pentru că acela mai întîi a dat poruncă de lepădare a icoanelor şi cu stăpînire împărătească pe mulţi la a sa nedreaptă socoteală i-a plecat. Apoi, izgonind pe Sfîntul şi dreptcredinciosul patriarh Gherman, a ridicat la scaun pe Atanasie, ereticul cel de un gînd cu el. Iar după moartea acelui păgîn împărat, a venit Constantin Copronim, fiul lui, mai groaznic prigonitor asupra Bisericii lui Dumnezeu, care nu numai că lepăda sfintele icoane, ci a oprit şi ca sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu să fie numiţi sfinţi, iar moaştele sfinţilor întru nimic le socotea.

În scurt, zicem că numai pe dinafară împăratul acela se arăta a fi creştin, iar pe dinăuntru era cu totul jidov necredincios. Căci şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, pe cea mai înaltă decît toată zidirea şi numele ei cel preasfînt împreună cu icoana, a îndrăznit ticălosul acela a le lepăda; iar folosirile ei cele către Dumnezeu, prin care toate se întemeiază, a poruncit ca nici să le pomenească. Iar spre ocara ei, arăta un săculeţ plin cu galbeni şi întreba pe cei ce stăteau înaintea lui: "Ce ziceţi, de mult preţ este săculeţul acesta?" Iar cei ce stăteau înaintea lui îi răspundeau: "Atît este de mult preţ, cît aur se află într-însul". Iar Copronim, vărsînd din săculeţ aurul, iarăşi întreba: "Acum săculeţul fără de aur mai este de mult preţ?" Aceia îi răspundeau: "Întru nimic nu este de mult preţ, fiind deşert. Pentru că ce folos este, cînd nu are în el aur?" După aceasta zicea Copronim: "Astfel este Maria, pînă ce a avut în pîntecele său pe Hristos, pînă atunci a fost cinstită, iar după ce l-a născut pe Acela, s-a lipsit de cinstea aceea şi întru nimic nu se deosebeşte de celelalte femei". O, preanecurată gură şi limbă! Ce fel de hulire grăieşti asupra celei mai cinstite decît toate puterile cereşti şi asupra celei mai sfîntă decît toţi sfinţii, Maica Ziditorului? Au doar Împărăteasa, după ce a născut pe împărătescul Fiu, nu este vrednică de cinstea împărătească? Au doar numai pînă atunci Maica Împăratului avea să fie cinstită, cît l-a purtat în pîntece pe Împărat?

O, amar de ticălosul acela hulitor, care cu nimic nu s-a deosebit de hulitorii jidovi, cei urîţi de Dumnezeu, că nu numai într-acest chip era hulitor, ci şi pe ceilalţi pe toţi îi atrăgea spre aceeaşi păgînească hulire, cu îmbunări înşelătoare şi cu certuri îngrozitoare; iar pe cei ce nu se învoiau cu dînsul şi i se împotriveau îi pedepsea cu felurite munci, cu legături şi cu foamea mult timp îi chinuia, rănindu-i cu cumplite bătăi, cu sabia tăindu-i, întru adîncul mării înecîndu-i şi prin toate chinurile nesuferitelor şi amarelor munci cu moarte pierzînd pe credincioşii şi adevăraţii robi ai lui Hristos. El singur şi-a lepădat ticălosul lui suflet cu cea mai cumplită moarte, pentru că, suflînd cu amar, striga, zicînd: "De viu sînt dat focului celui nestins". Şi cel ce hulea mai întîi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, acela atunci poruncea cu cîntări şi laude să o cinstească pe ea. Dar acum nu a aflat nici o uşurare, acel om înstrăinat de la mila lui Dumnezeu.

Astfel pierind muncitorul acela cu sunet, s-a suit pe tron fiul său, Leon, cel al patrulea cu acelaşi nume, tot eretic şi luptător împotriva icoanelor, semănînd tatălui său. Dar şi acela degrabă murind, a luat împărăţia Irina, femeia lui, împreună cu fiul său cel mai mic Constantin. Aceea a adus pacea Sfintei Biserici, a adunat Sinodul al şaptelea din toată lumea, spre blestemarea eresului iconoclast. Şi s-a bucurat toată Biserica lui Hristos, luîndu-şi iar cea dintîi a sa înfrumuseţare de icoane şi pe dreptcredincioşii împăraţi şi arhierei punîndu-i pe scaune.

După Irina a împărăţit Nichifor, iar după dînsul Mihail, împăraţi dreptcredincioşi. După aceea, a venit Leon al cincilea cu acelaşi nume, care se numea - Armeanul. Acela, urmînd celui mai dinainte de un nume cu el, răucredinciosului împărat Leon Isaurul, a început iarăşi a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi pe sfinţi, înnoind şi pornind iarăşi blestematul eres iconoclast. Şi căutîndu-şi ajutor de un gînd, dascăli ai răutăţii, a găsit pe puţini din boieri, între care erau doi mai răi: Ioan, care se numea Specta şi Evtihian. Iar din sfinţita rînduială a aflat pe Ioan, care se chema Grămatic, noul Tertil, care era vas ales al diavolului şi pe oarecare Antonie Silea. Iar din rînduiala monahicească a găsit pe Leontie şi pe Zosima, care, nu după multă vreme fiind prinşi în fapte necurate, au suferit tăierea nasului şi au murit cu ruşine, lăsînd după dînşii rea pomenire.

Cu aceştia împăratul învăţa păgînătatea aceea, ascultînd sfatul lor, se îndemna spre războiul pe care începuse a-l ridica asupra Bisericii. Apoi aducînd din stăpînirea sa în Constantinopol pe toţi arhiereii şi toată rînduiala duhovnicească, a chemat în palatele sale pe sfinţitul Patriarh Nichifor, împreună cu tot sfinţitul sobor, voind ca înaintea feţei lui şi înaintea a toată suita să aibă dovadă, cu cei mai sus-zişi eretici de un gînd cu dînsul, pe care îi avea ascunşi la el. Deci, mai întîi a vorbit singur către cei drept-credincioşi, făcîndu-se a fi dreptcredincios şi scoţînd din sîn icoana răstignirii lui Hristos, pe care o avea la gît, căreia i s-a şi închinat cu făţărnicie. Plecînd capul la icoană, a zis către Sfinţii Părinţi:

"Nici eu nu mă deosebesc întru nimic de voi, pentru că cinstesc sfînta icoană, precum vedeţi singuri. Dar s-au sculat alţii care învaţă într-alt chip şi zic că este dreaptă calea pe care o ţin ei. Deci să vină aici înaintea voastră şi prin întrebări şi răspunsuri să caute înţelegerea cea dreaptă despre icoane. Dacă ei se vor arăta a fi biruitori în cuvinte, arătîndu-şi lămurit adevărul lor şi biruindu-vă pe voi, atunci să nu opriţi nici voi lucrul cel bun şi mai ales singuri să nu-i lăsaţi. Iar dacă aceia se vor dovedi de către voi şi se va vădi deşarta lor cuvîntare, apoi să înceteze a mai semăna acea pierzătoare învăţătură şi să se ţină dreapta credinţă ca mai înainte. Iar eu voi fi ascultător şi judecător al întrebărilor voastre, din amîndouă părţile; că dacă pentru orice lucru cît de mic se cade să judec, cu atît mai vîrtos nu voi fi nebăgător de seamă pentru îndreptarea Bisericii. Vă ascult pe voi, însă sînt dator să ascult şi alte părţi şi la care voi cunoaşte care este adevărata dreptate, acelora vom urma".

Dar preasfinţitul Patriarh Nichifor şi toţi arhiereii cei împreu-nă cu dînsul nu se învoiau nicidecum la aceasta şi nu doreau să aibă dovedire, dar nici nu voiau să vadă pe acei eretici cu rea socoteală, nici a-i lăsa să vină înaintea feţii lor, zicînd că nu este trebuinţă a socoti ceva mai mult despre acel eres, blestemat de Sinodul al şaptelea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, şi a-l înnoi în Biserică, pentru că este cu totul lepădat.

Dar Sfinţii Părinţi văzînd pe împăratul foarte plecat spre credinţa cea rea şi dînd ajutor ereticilor, Sfîntul Emilian, episcopul Cizicului, a zis către dînsul cu îndrăzneală: "Dacă întrebarea aceasta, pentru care ne-ai chemat, o, împărate, este întrebare bisericească despre dreapta credinţă, apoi se cade ca să fie aceea cercetată, după obicei, în Sfînta Biserică, iar nu în palatele împărăteşti!" Împăratul zise: "Dar şi eu sînt fiu al Bisericii şi vă ascult ca un mijlocitor şi împăciuitor, ca, socotind cele grăite din amîndouă părţile, să cunosc adevărul". La aceasta i-a răspuns Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului: "Dacă eşti mijlocitor şi împăciuitor, atunci de ce nu faci ceea ce se cuvine mijlocitorului şi împăciuitorului? Căci aduni pe potrivnicii Bisericii şi îi ţii în palatele tale, dîndu-le îndrăzneală, ca fără de frică să înveţe pe toţi a ţine dogmele relei credinţe; iar cei ce sînt dreptcredincioşi, aceia nici prin unghere nu îndrăznesc să grăiască ceva despre dreapta credinţă, fiind înfricoşaţi de cumplitele tale îngroziri. Aceasta nu este semn de mijlocire şi de împăcare, ci de prigonire şi de tiranie".

Împăratul zise: "Dar n-am zis eu că sînt cu voi la un gînd? Însă de vreme ce acel lucru despre cinstirea icoanelor a ajuns cu îndoire pînă la mine, nu mi se cade a tăcea despre dînsul, ci a ispiti cu dinadinsul despre adevăr. Dar care este pricina, de nu voiţi să vorbiţi cu acei ce vă sînt potrivnici? Atunci vă arătaţi că sînteţi proşti şi nu aveţi mărturii din dumnezeieştile Scripturi, cu care aţi putea să vă apăraţi înţelegerea voastră". Sfîntul Teofilact, episcopul Nicomidiei, răspunse: "Martor ne este Hristos, a cărui sfîntă icoană o ai înaintea ochilor, o, împărate, că avem mărturii fără de număr ale dreptei noastre credinţe, care întăresc drapta cinstire a sfintelor icoane; dar nu este nimeni ca să asculte şi nu putem să sporim deloc, luptîndu-ne cu mîna cea puternică, care ne ameninţă cu puterea".

Apoi Sfîntul Petru, episcopul Nicomidiei, a zis către împărat: "Cum grăieşti să avem cu aceia luptă, cărora tu le ajuţi şi cu care singur te osteneşti asupra noastră? Nu ştii oare că şi pe manihei de i-ai fi adus aici şi ai fi voit să-i ajuţi, apoi şi ei ne-ar fi biruit cu uşurinţă, avînd ajutor de la tine?"

După aceasta Sfîntul Eftimie, episcopul Sardichiei, a început a grăi cu mai multă îndrăzneală: "Ascultă, o, împărate! De cînd s-a pogorît pe pămînt Hristos, Domnul nostru, acum sînt opt sute de ani şi mai bine, pretutindeni Acelaşi se închipuieşte în biserici, prin zugrăvirea icoanelor şi în acelaşi fel se cinsteşte. Şi cine este atît de trufaş, care să îndrăznească să mişte sau să strice predania care se ţine de atîţia ani în biserici de la Sfinţii Apostoli, de la mucenici şi de la părinţii cei de Dumnezeu insuflaţi, care au ajuns şi pînă la noi? Căci grăieşte Apostolul: Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile prin care v-aţi învăţat, ori prin cuvînt, ori prin scrisoarea noastră. Şi iarăşi: Chiar şi înger din cer de vă va propovădui mai mult decît ceea ce v-am propovăduit vouă, anatema să fie! Pentru aceea împotriva celora ce aflaseră acel eres luptător de icoane s-a adunat Sinodul cel din toată lumea, pe vremea dreptcredincioasei împărăţii a Irinei şi a lui Constantin, şi singur Fiul lui Dumnezeu a însemnat cu degetul său acel Sinod. Deci, de va îndrăzni cineva să strice sau să şteargă ceva din Sinodul acela, să fie blestemat".

Auzind împăratul acestea, deşi se mînia înăuntru cu iuţime, asculta cu răbdare cele ce se grăiau, prefăcîndu-şi blîndeţea cu făţărnicie. Dar Sfîntul Teodor învăţătorul Bisericii, cel fierbinte rîvnitor, egumenul mănăstirii Studiţilor, fără de frică a îndrăznit a zice: "Nu strica, o, împărate, rînduiala cea bine aşezată a Bisericii, pentru că Sfîntul Apostol Pavel zice: Dumnezeu a dat în Biserică pe unii apostoli şi pe alţii prooroci, iar pe alţii păstori şi învăţători, spre săvîrşirea sfinţilor, însă n-a adăugat acolo Apostolul şi pe împăraţi. Deci ţie, o, împărate, ţi s-a încredinţat ca să îndreptezi cele mireneşti, lucrurile cetăţilor şi puterile oştilor. Pentru acelea să te îngrijeşti tu, iar bisericeştile îndreptări să le laşi păstorilor şi învăţătorilor, după învăţătura Apostolului. Iar de nu, apoi să ştii că, chiar îngerul din cer de ar aduce vreo învăţătură potrivnică credinţei noastre celei drepte, nu-l vom asculta; cu atît mai mult pe tine nu te vom asculta, care eşti un om de lut!"

Atunci împăratul s-a mîniat foarte, socotind cuvintele acelor sfinţi părinţi ca hulă şi ocară lui, deşi mînia cea dinăuntrul lui o ascundea sub blîndeţe. Apoi la arătare scoţînd-o, cu necinste şi cu ocări a gonit din palat tot sfinţitul sobor şi a scos de pe scaun pe păstorul cel drept, pe preasfinţitul Patriarh Nichifor. Aceeaşi a făcut şi celorlalţi dreptcredincioşi arhierei. Pe toţi i-a trimis la închisori, în diferite ţări şi locuri, asemenea şi pe Cuviosul Teodor Studitul. Iar la scaunul patriarhiei din Constantinopol a ridicat pe unul din sfetnicii săi, care era din rînduiala mirenească, anume Teodot, cu porecla Casiter, cu credinţa eretic şi cu viaţa necurat; căci avea o slujnică, doctoriţă cu meşteşugul, pe care o ţinea pentru tămăduirea bolii sale, pentru că el zicea că boleşte de pîntece, iar cu lucrul o avea pentru a sa necurăţie.

Asemenea şi la celelalte scaune, după izgonirea episcopilor dreptcredincioşi, împăratul a pus pe ai săi răucredincioşi şi mincinoşi episcopi şi a lepădat sfintele icoane din sfintele biserici, încît era iarăşi asupra credincioşilor pentru cinstirea icoanelor acest fel de prigonire, cum a fost şi înainte, pe vremea lui Leon Isaurul şi a lui Copronim, fiul său. Apoi a adunat acel răucredincios împărat, Leon Armeanul, împreună cu falsul patriarh Teodot, o adunare fărădelege în Constantinopol, care a blestemat pe cei dreptcredincioşi, dumnezeieşti şi binecuvîntaţi Sfinţi Părinţi, fiind ei singuri blestemaţi; iar pe cei ce nu se învoiau cu acea nedreaptă adunare a lor, îi munceau în multe feluri şi-i pierdeau.

După săvîrşirea adunării celei păgîneşti, a chemat la sine împăratul pe egumenii mănăstirilor celor mai vestite, între care era şi dumnezeiescul părintele nostru Nichita, pentru care ne este cuvîntul. Deci, mai întîi îi amăgea cu îmbunări spre a sa credinţă. Apoi, nevăzîndu-i plecaţi la voia lui, i-a închis în diferite temniţe pe fiecare deosebit şi gîndea ce încă le-ar mai face? Cuviosul Nichita a fost ţinut mai multe zile într-o temniţă foarte rea şi însăşi acea închisoare îi era sfîntului mare chinuire. Dar pe lîngă aceasta, în toate zilele mergeau la el nişte oameni fără orînduială şi fără de ruşine cu obiceiul şi cu cuvîntul, care nici de numele omenesc nu erau vrednici.

Aceia huleau şi ocărau pe sfîntul cu cuvinte de hulă şi de ruşine, făcînd ocară mare bătrînului, pentru că erau într-adins rînduiţi de eretici, între care unul cu numele Nicolae a fost mai rău. Acela şi mai mult necăjea cu nebunia sa pe cuviosul, bîrfind asupra lui cuvinte necurate, pînă ce lui Nicolae acela i s-a arătat tatăl său în vis, care murise demult, zicîndu-i: "Depărtează-te de robul lui Dumnezeu!" Deci, într-acel ceas a încetat Nicolae cu vorbele sale deşarte şi nu numai că nu supăra pe sfîntul, ci şi pe alţii care îl supărau, îi oprea.

Iar după ce cuviosul a pătimit multe zile în temniţă, împăratul a poruncit să-l ducă în surghiun spre partea Răsăritului, într-o cetate ce se numea Masaleon; aceea era în vreme de iarnă cea mai cumplită, şi multă nevoie pătimea bătrînul de ger, de zăpadă şi de vînturi, avînd haine proaste. Chiar şi armaşul cel care-l ducea în izgonire, era foarte cumplit şi nemilostiv şi chinuia pe bătrîn în călătoria aceea, mînîndu-l repede, grăbindu-se ca în puţine zile să facă acel drum. Acelaşi lucru a făcut împăratul şi celorlalţi cinstiţi egumeni, pe fiecare trimiţîndu-i deosebit în surghiun. După aceea, socotind în sine că nimic nu va spori ţinîndu-i în surghiun, căci sînt mai presus de tot necazul şi mai ales mai osîrduitori îi va face la ţinerea şi la păzirea dogmelor ortodoxe, şi-a schimbat gîndul său, ca unul ce era nestatornic la minte şi abia cinci zile petrecînd Cuviosul Nichita în izgonire în cetatea amintită mai sus, împăratul i-a poruncit lui, precum şi celorlalţi egumeni, ca să se întoarcă degrabă în Bizanţ, şi a întors pe sfîntul cu mai grabnică alergare decît cea dintîi, încît abia rămăsese viu, pe deoparte, de supărarea cea mai mare, iar pe de alta, de călătoria cea grabnică pe cale. Şi după ce au fost aduşi toţi egumenii aceia în Bizanţ, împăratul a poruncit să-i lase în cetate, pînă ce va socoti în ce chip ar putea să-i atragă la un gînd cu el.

Trecînd iarna şi Sfîntul şi Marele Post de patruzeci de zile, după prealuminatul praznic al Sfintelor Paşti, i-a dat pe ei celui mai sus pomenit Ioan gramaticul, ca celui ce avea gură de orator ca a diavolului, ca să-i muncească precum va voi. Iar acest tiran, închizînd pe fiecare deosebit, în diferite temniţe îi muncea, nu mai puţin de cum munceau păgînii pe sfinţii mucenici. Pentru că temniţele erau strîmte, întunecoase, rele şi pline de toate nevoile cele grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire şi li se da printr-o ferestruică mică pîine necurată şi umedă, ca la cîini, şi aceea cîte o unghie pe zi, ca numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure şi necurată, căci socotea acel muncitor, Ioan, căci cu o nevoie ca aceea o să-i biruiască pe acei părinţi şi să-i silească la credinţa lor cea rea, ori să-i omoare. Şi încă, spre cea mai mare mîhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tînăr, anume Teoctist, prinzîndu-l înrăutăţitul acela Ioan şi asemenea închizîndu-l cu sila în temniţă, cu foamea şi cu setea îl muncea. După aceea, acei eretici răucredincioşi, văzînd pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decît să se depărteze de credinţa lor cea deaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicîndu-le: "Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decît numai împreună cu Teodot, patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decît aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră".

Cu acel vicleşug ereticesc amăgindu-se părinţii, ca şi cum se învoiau într-acea vreme la eresul lor, dar pe urmă, cunoscînd amăgirea aceea, se căiau foarte mult şi s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberaţi fiecare dintru a sa închisoare şi din legături, au mers la Cuviosul Părinte Nichita, sfătuindu-l şi rugîndu-l ca, învoindu-se şi el cu împărtăşirea lui Teodot, să iasă din temniţă. Dar nevrînd Sfîntul Nichita să lase închisoarea pe care o răbda pentru Hristos şi nesuferind de loc să-i asculte pe dînşii, îi stăteau împotrivă părinţii, zicîndu-i: "Nu se poate să ieşim noi de aici şi pe tine să te lăsăm. Puţin este lucrul pe care-l cer ei de la noi, adică numai să ne împărtăşim cu Teodot, iar credinţa noastră să ne-o ţinem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sînt deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înşine, ca nu cu totul să ne pierdem".

Astfel ei cu supărare stîndu-i împotrivă şi mult timp silindu-l, a ieşit Cuviosul Nichita chiar nevrînd, nu de pătimirea cea rea fugind, nici de munci temîndu-se, ci ascultînd cu dinadinsul rugă-mintea părinţilor acelora şi cărunteţile lor văzîndu-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără voia sa. Căci, fiindu-le înainte viaţa şi moartea, cu voie îi era lui ca pentru dreapta credinţă să-şi aleagă mai bine moartea decît viaţa. Însă nu s-a lepădat într-acea vreme de cinstita însoţire a părinţilor, cărora le ştia şi credinţa cea dreaptă şi îmbunătăţita viaţă. Deci au mers cu toţii la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vîneze cu mai multă uşurinţă spre a lui împărtăşire, i-a dus la un oarecare loc de rugăciune, care într-adins era împodobit cu icoane, ca, văzînd părinţii sfintele icoane, să socotească că patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtăşirea din mîinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia nişte cuvinte ca acestea: "De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!" Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mîntuitorului, ci făţărnicindu-se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăşi cu dînsul.

După aceasta, plecînd fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu făţarnicul înşelător s-a împărtăşit; că şi pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfîntul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el. Deci, a socotit să fugă într-altă parte şi acolo să se pocăiască de greşeala sa. Şi intrînd într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greşeala, acolo se cade să-i fie şi pocăinţa, s-a întors iarăşi în Bizanţ şi, umblînd prin cetate, învăţa fără frică pe popor ca să se ţină de dogmele cele drepte, care la al şaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinţii Părinţi.

Înştiinţîndu-se împăratul de aceea, a chemat la dînsul pe sfînt şi i-a zis lui: "Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus şi ceilalţi egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblînd după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socoteşti întru nimic stăpînirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră şi te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine". Iar sfîntul cu glas lin a răspuns, zicînd: "Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credinţa mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec şi voi petrece, în care şi părinţii mei, sfinţii episcopi cei dreptcredincioşi, au petrecut; care au pătimit izgonire şi închisori cu nedreptate de la tine şi la multe primejdii s-au dat, apărînd Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi să ştiţi de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viaţa aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrînilor m-am supus nevrînd, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început. De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine".

Văzînd împăratul voinţa aceea neschimbată, l-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele împărăteşti, care se numea "Mangan", ca să-l ţină sub strajă, pînă va hotărî în privinţa lui. Iar Zaharia, fiind om bun şi dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrîn, dar şi cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Muceniţe Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaşte. O biserică şi mănăstire era zidită în numele ei, care era încredinţată de stăpînirea ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău, vrăjitor, urîtor de cele sfinte, rău-meşteşugar, vrăjmaş viclean, mîndru şi nemilostiv, pentru a lui sălbăticie şi rău nărav, locuitorii de acolo îl numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci rînduielile mănăstirilor, ca nu întărindu-se stăpînirea mirenească, să răstoarne toate din voia lor.

Acela, luînd pe sfîntul trimis la dînsul, îl chinuia cu dinadinsul. Pentru că, închizîndu-l într-o temniţă foarte strîmtă, totdeauna muncea pe plăcutul lui Dumnezeu, nelăsîndu-l să privească afară din temniţă, singur purtînd cheia temniţei şi poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puţină mîncare. Căci lui Antim îi era făgăduită o mai mare cinste de la începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotinţa lor. De aceea şi mai mult îl supăra pe sfîntul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate spre înţelegerea ereticeas-că, iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru dreapta credinţă; Dumnezeu însă cu darul Său cel minunat ce se lucra într-însul, îl adeverea pe el că este drept, sfînt, făcător de minuni şi ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.

Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuinţele poporului în părţile Traciei, i s-a întîmplat a cădea în mîinile barbarilor şi l-au dus pe el în robie. De acest lucru aflînd Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniţă pentru dreapta credinţă, a trimis la Cuviosul Nichita, spunîndu-i lui: "Zaharia, prietenul cel de obşte, în ţara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dînsul, că poţi să-l izbăveşti pe el". Sfîntul, luînd o înştiinţare ca aceea, s-a mîhnit foarte mult şi toată ziua aceea nu a gustat hrană. Iar după ce a înserat, luînd o lumînare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o şi toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugînd bunătatea lui Dumnezeu să-l elibereze din mîinile barbarilor. Şi a luat înştiinţare de la Dumnezeu, că într-adevăr Zaharia va fi liber.

A doua zi mergînd Filip, a aflat pe părintele cu faţa veselă, bucurîndu-se cu duhul şi l-a întrebat, zicînd: "Aseară m-am dus de la tine şi erai tare mîhnit şi necăjit, iar acum te văd pe tine, părinte, vesel. Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbării tale din mîhnire în bucurie?" Răspuns-a sfîntul: "Pentru Zaharia, prietenul nostru, mă bucur, că degrab îl vom vedea aici". Şi aşa a fost. Căci nu după multe zile, a făcut pace împăratul grecesc cu barbarii şi se liberau robii în schimb din amîndouă părţile. Însă n-a pomenit împăratul de Zaharia, trimiţînd spre schimbarea celor robiţi, pentru că ştia de dînsul, că de dogmele Sinodului al şaptelea se ţine şi celor dreptcredincioşi le ajută. Pentru aceea îl lăsa în mîinile barbarilor, ca să piară acolo.

Deci, liberîndu-se de barbari mulţi greci robiţi, boierul barbarilor a zis către Zaharia, cel ce rămăsese: "Oare voieşti să te duci întru ale tale?" Iar el a răspuns: "Foarte mult aş fi voit, însă n-a voit împăratul nostru să mă izbăvească din robia aceasta". Zis-a boierul: "Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi". Iar Zaharia, văzînd o milostivire ca aceasta neaşteptată a stăpînitorului barbarilor, a cunoscut că aceea este rînduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dînsul prin Sfinţii Părinţi, cărora oarecînd le făcea bine. Şi, luînd îndrăznire, a zis către boierul acela: "Dacă ai voit tu să mă laşi liber, apoi dăruieşte-mi şi pe celălalt care a fost cu mine între legături robit, pe cel de un nume cu mine şi de o străinătate". Iar boierul a zis: "Ia-l şi pe acela şi mergeţi cu pace la locul vostru".

Astfel, liberîndu-se Zaharia, a mers cu prietenul său în insula aceia la Cuviosul Nichita, dîndu-i mulţumire pentru sfintele lui rugăciuni, pentru care l-a izbăvit Dumnezeu din robia barbarilor. Încă şi altă minune preaslăvită a făcut acest sfînt părinte. Pe trei bărbaţi fraţi după trup, care navigau într-un caic, de valurile ce se ridicaseră fără de veste la miezul nopţii şi de înecare i-a izbăvit, prin a sa rugăciune către Dumnezeu, şi la uscat i-a scos sănătoşi. Astfel, fiind singur în legături ca un robit şi în primejdii, i-a izbăvit din legături şi din primejdii. Şi a petrecut Cuviosul într-acea pătimire a temniţei şase ani, pînă la pieirea împăratului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a fost ucis de ostaşii săi fără de veste. Apoi s-a suit pe tron după dînsul Mihail cel din Amoreea, ce se chema "Travlos" sau "Valvos", şi se liberau Sfinţii Părinţi din legături şi din surghiun. Atunci şi Cuviosul Părinte Nichita, egumenul Mănăstirii Midichiei, liberîndu-se, a ieşit. Dar mucenicul cel fără de sînge, mărturisitorul credinţei cel neclintit, ostaşul lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus într-a sa mănăstire. Ci la linişte vrînd să locuiască, s-a sălăşluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizanţ, în partea dinspre miază-noapte.

Acolo petrecînd puţină vreme după cumplita pătimire şi la mulţi făcînd bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfîrşitul său. Şi după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, într-o zi de sîmbătă. Iar Duminică, cînd se lumina de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie. Şi îndată s-a auzit despre sfînta lui adormire în împărăteasca cetate şi primprejur. Şi s-a adunat degrabă din cetate şi de pretutindeni mulţime de popor din amîndouă părţile şi din amîndouă rînduielile, adică şi duhovnicească şi mirenească, precum şi fraţii de la Mănăstirea Midichiei şi de la celelalte mănăstiri. Au mers şi doi episcopi, Sfîntul Teofil al Efesului şi Sfîntul Iosif Tesaloniceanul, şi îngrijind după obicei cinstitul trup al sfîntului părinte, în raclă punîndu-l, l-au pus în corabie şi l-au dus la mănăstirea lui din Midichia.

Şi i-au întîmpinat la ţărm fericitul Pavel, episcopul Plusiadei, cu mulţime de monahi şi de mireni şi, luîndu-l pe umeri, l-au dus la mănăstire, făcîndu-se nu puţine minuni pe cale. Pentru că neputincioşii dobîndeau tămăduiri şi duhurile cele viclene din oameni se izgoneau. Apoi o femeie oarecare, avînd curgeri de sînge de mult timp, numai cît s-a atins de sfintele moaşte ale Cuviosului Nichita şi îndată a dobîndit tămăduire.

Deci, tot soborul cîntînd psalmi şi cîntări cuviincioase, au pus pe cuviosul în mormîntul celui mai-nainte odihnit, al sfîntului părinte Nichifor, întîiul egumen al locaşului aceluia, în partea stîngă a pridvorului. Şi multe minuni, chiar şi după îngroparea lui, se săvîrşeau şi tămăduiri se dădeau celor ce cu credinţă se apropiau, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinţii Săi. Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, să-I fie de la toţi cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Aprilie

Preotul misionar de caritate , un Simon din Cirene așezat de Dumnezeu în drumul bolnavului !

 

Preotul misionar de caritate , un Simon din Cirene așezat de Dumnezeu în drumul bolnavului !

Ca preot misionar în spital înconjurat zilnic de durere, la căpătâiul celor suferinzi, am realizat că Dumnezeu m-a chemat la această slujire, pentru a deveni „cirineul” trimis în drumul bolnavului, pentru a-i ridica crucea. Și asta am încercat să fac cu toată responsabilitatea.

Văzând cât de multe și grele sunt crucile lor, am realizat cât de ușoară este crucea mea. Aici am înțeles faptul că suferința este un instrument pedagogic pe care Dumnezeu îl folosește întotdeauna pentru binele omului, pentru izbăvirea lui din capcane sau din captivitatea unei existențe autonome, egoiste, suficiente sieși. Am înțeles că Dumnezeu ne șoptește prin intermediul bucuriilor, ne vorbește prin intermediul conștiinței și strigă prin intermediul durerii. Am înțeles că suferința, oricât ar fi de grea și de chinuitoare, este un semn al prezenței și al lucrării lui Dumnezeu, un semn al atenționării și al iubirii concrete a Lui față de om.

Dar acum, în aceste momente de grea încercare pentru noi toți, înțeleg mai bine că durerea este „megafonul prin care Dumnezeu se adresează unei lumi surde”, cum spunea scriitorul C.S. Lewis. Înțeleg că paradigmele sunt inversate și că experiențele proprii pălesc în fața realității. Acum înțeleg mai bine ce putere are suferința. Și cred că acum înțelegem cu toții că „Dumnezeu îți dă ca să te bucuri și îți ia ca să vezi”. Acum văd cum oamenii care suferă împreună capătă legături sufletești între ei mult mai puternice decât oamenii care se bucură împreună. Acum văd o lume care trăiește sub semnul terorii dezlănțuite de un dușman nevăzut, al fricii și al amenințărilor mediatice de tot felul. Într-un creuzet al angoaselor de tot felul, oamenii au început să privească mai mult în sus și mai puțin la lucrurile efemere. Abia acum omul sincer cu el însuși, își vede limitele și simte că este imperios necesar „să se convertească din nou la Hristos, fără de care nu putem face nimic”.

Spitalul a devenit un front de luptă și cei care lucrează aici au o misiune grea și dificilă. Dintotdeauna i-am apreciat pe medici, pe asistenți, pe infirmieri și pe toți aceia care se jertfesc pentru cei aflați pe patul de suferință. Acum, mai mult ca niciodată, acești oameni au nevoie de rugăciunile și de sprijinul nostru. Inimă de la inimă, am văzut zilele acestea, că se pot face multe lucruri frumoase. Am văzut lacrimi sincere de bucurie și de speranță, pentru o rugăciune, pentru un cuvânt de îmbărbătare, pentru o masă caldă, sau pentru echipamentele de protecție (măști, manuși, ochelari, viziere, dezinfectanți, etc.) primite de la oameni cu suflet mare, care au înțeles că iubirea milostivă se vede cel mai bine în fapta concretă și de cele mai multe ori anonimă. Activitatea misionară a preotului în spital este limitată din cauza noilor realități, însă preotul poate deveni „brațele iubirii milostive a lui Dumnezeu” prin opera filantropică îndreptată acum mai mult ca niciodată spre cei bolnavi și spre cei care se află în linia I-a a frontului din acest război.

Biserica - spațiu eclesial, a fost, este și va rămâne până la sfârșitul veacurilor „corabia mântuirii” și „spital duhovnicesc” în care lucrează și vindecă Doctorul Hristos. În această perioadă de restriște, chiar dacă în timpul Sfintei Liturghii, capela spitalului este goală din punct de vedere fizic, ea este mult mai plină în miridele euharistice, acolo unde ne întâlnim cu toții, fie vii sau adormiți, fie clerici sau mireni, fie medici sau bolnavi, fie asistenți, infirmieri sau voluntari în lupta cu acest virus. Cu toții simțim în aceste clipe, mai mult ca niciodată, nevoia de rugăciune, de empatie, de cordialitate euharistică și socială, de comuniune și nu de izolare, de strigăt sincer după ajutor divin. Suntem izolați fizic, dar în rugăciune suntem mai uniți ca niciodată, privind spre același „steag de biruință” - Crucea lui Hristos, la umbra căreia se află și „Bucuria Învierii”, având conștiința că „in hoc signo vinces”!

pr. Nicolae Burăș, preot misionar la Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț

FRICA de moarte - opusul nădejdii în Hristos, armă a diavolilor, ușă a secularizării și a apostaziei!…

 

FRICA de moarte - opusul nădejdii în Hristos, armă a diavolilor, ușă a secularizării și a apostaziei!…

Ce nu a reușit comunismul a reușit corporatismul, care este un revers al primului, adică „urăciunea pustiiriiˮ a intrat în „locul cel sfântˮ al Bisericii, cea care este „stâlpul și temelia adevăruluiˮ, învățând-o cum să împărtășească pe membrii ei, cum să stea în fața lui Dumnezeu și cum să se închine la sfinții din icoane. Apropo de miile de sfinți, a văzut cineva pe vreunul în icoane purtând vreo mască, ascunzându-şi chipul cel oglinditor al personalității? Deși și dintre ei, au întâmpinat la vremea lor epidemii și molime sau au legat rănile la mulți ciumaţi! De secole întregi icoanele se ating şi se sărută, chiar şi pe timp de molimă, de milenii Sf. Împărtăşanie se acordă colectiv, cu aceeaşi linguriţă. Sfinţenia este și ea „contaminantă”, dar cu viață veșnică şi impune o neîncetată utilizare. Ceea ce este ȋnsă cu totul nou ȋn această criză este preocuparea igienică şi raţională cu privire la caracterul posibil contaminant (!) al gestului ȋn sine, inducând în mentalul colectiv maxima lui „de-sacralizareˮ. Acum, prin contestare violentă, cu argumente ştiinţifice, sacrul nemafiind sacru, ci o „banală” sursă de contaminare ca oricare alta, frontiera dintre cele două lumi a devenit mobilă, relativă. Nimic nu mai este sacru ȋn sine, totul a devenit inteligibil şi predictibil cu mijloace raţionale. Modernitatea a ȋnvins!…În crize majore de felul celei care o traversăm, Biserica era invocată, adulată, chemată să ajute, „spiritualul” fiind la fel de important ca şi „materialul” aruncat ȋn luptă. Acum, din soluţie, Biserica şi principiile religioase pe care le reprezintă, au devenit una dintre „cauzeleˮ crizei. Biserica trebuie să facă ce ştie ea mai bine, cu mijloacele ce-i stau la dispoziţie de veacuri, doar că omul modern nu le mai ȋnţelege, nu mai poate accepta ideea că şi sacrul şi simbolurile sale pot contribui la rezolvarea crizei, fie şi prin reconfortul spiritual pe care-l oferă unei părţi dintre semenii noştri. Mai mult, astfel de gesturi se ȋntorc ca un bumerang asupra Bisericii, pentru că ele sunt interpretate diferit de contestatari, ca radical antimoderne, complet defazate, învechite!…

Nu poți să fii un lider de opinie, mai ales unul al lui Dumnezeu, și să te lași dez-„informatˮ de un cezar hoț și mincinos, când de fapt, masca te apără de „carcalaciˮ precum gardul te apără de polen! Aceasta arată o închinare grabnică, fără argumente solide, în fața idolului știință (degenerat în pseudo-știință) și dezertare din armata lui Hristos, ale cărui arme sunt infinit mai tari decât moartea. Iar dacă unii vor spune că „peștele de la cap se împuteˮ, să ia seama că proverbul spune mai departe: „dar de la coadă se curăţăˮ!…Iar pe de altă parte, un alt proverb spune și el: „capul ce se pleacă sabia nu-l taie, dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie”. Cei mai mulți și-au plecat capul de frica morții sau pentru interese vremelnice, și-au lăsat chipul feţei îmbotniţat dar nu văd încă cum lanțul obedienței îi încovoaie, îi apleacă până ajung să mănânce iarbă! Biserica nu este numai cler, ci și popor drept-credincios, adunați toți la un loc în același duh și Adevăr. Clerul nu este o entitate deasupra poporului, ci toate „mădulareleˮ Bisericii sunt egale în fața lui Dumnezeu, diferența fiind doar de slujire, după cum spune Scriptura: „şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşteˮ. Deci, dacă unii sunt capul peștelui, restul, până în vârful cozii suntem noi toți cei botezați, iar proverbul spune: „peștele de la cap se împute, dar de la coadă se curăţăˮ! Transferul responsabilităţilor şi, deci, a eventualelor vinovăţii, exclusiv asupra celor care conduc precum şi elogiul adus supravieţuirii prin laşitate, poate fi uşor detectată în afirmaţii de genul „poporul e minunat, dar conducătorii îi sunt mizerabili”. De parcă acei conducători (bisericești sau lumești) ar fi fost teleportaţi aici dintr-o lume celestă şi n-ar proveni din rândurile poporului, care se mișcă într-o lume tot mai murdară, incompetentă şi coruptă, dar vicleană până-n prăsele. Asistăm astăzi, la cea mai evidentă şi directă confruntare din istorie dintre adepţii raţionalităţii ştiinţifice şi susţinătorii religiei. Modernitatea este un proces de răspândire treptată a raţiunii ştiinţifice şi tehnice, care ȋn cele din urmă decredibilizează şi aruncă ȋn derizoriu orice formă de acţiune, de gândire şi acţiune justificată religios. Care este soluția? Este aceeași dintotdeauna: „curățareaˮ peștelui dinspre coadă, adică tot poporul, începând de jos, să se curețe de păcate și atunci vom avea și conducători vii și lucizi!

Creștinii din primele veacuri au înfruntat epidemiile stând alături, îngrijindu-se unii pe alții, nu abandonând pe cei bolnavi. Însă este important de știut ce-i mâna, ce-i anima să se comporte astfel. Ce face ca un credincios să se deosebească atât de radical față de un păgân, atunci când înfruntă moartea? Un răspuns îl găsim în scrierile Sf. Ciprian al Cartaginei. Dar pentru cei din epoca lui impactul era cu totul diferit. Aceasta deoarece credința era trăită altfel. Amenințarea și amintirea vie a prigoanelor, iminența morții prin mucenicie era o realitate cotidiană. Dar, bineînțeles, viața în Hristos era o prezență mult mai vie, Duhul lui Dumnezeu însuflețea mult mai de aproape comunitatea Bisericii. Cei care cârteau și slăbeau cu duhul în fața bolii și suferinței erau în minoritate și aveau exemple puternice lângă ei, acuma este invers! Trebuiau doar întăriți și însuflețiți. Sf. Ciprian a fost un părinte providențial, care a apărat Biserica de mai multe deviații, erezii și greșeli, așa cum și astăzi ar trebui să fie păstorii Bisericii. Printre altele, se număra și atitudinea în fața amenințării ciumei. Cu totul altfel stau lucrurile în zilele noastre. Acum predomină grija exagerată de trup, de sănătate, de lumea aceasta, nu de suflet și de judecata lui. Realitatea care ne izbește este cea prezentată la televizor, adică panica în fața virusului, nu frica și înfruntarea morții veșnice, nu grija pentru răspunsul în fața lui Dumnezeu-Judecătorul. Deși cunoaștem ca și creștini că ne așteaptă viața veșnică, presiunea lumii ne pervertește pentru că nu avem ancoră tare în Hristos. Poate că provocările „pandemiei de coronavirusˮ sunt mai degrabă legate de manipulări și distorsionări ale realității, de inducere a unei gândiri sociale și sanitare dominante, dar baza de la care trebuie să plecăm în înfruntarea oricărei boli, oricât de infecțioasă sau puțin periculoasă ar fi, este curajul în fața morții, căutarea vieții adevărate, de dincolo. Sfânta Scriptură ne îndeamnă și ea să fim foarte prudenţi, căci spune: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepţilorˮ (Psalmul 13, 5). Iar Apocalipsa, ne avertizează: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Meaˮ (Apocalipsa 13, 15-16)…

Pictorul Vasile Neguş

PRIN CEI CARE AU TRĂDAT ORTODOXIA NU POATE FI ÎNVIERE! DOAR ÎNTRU HRISTOS...!!!

 

PRIN CEI CARE AU TRĂDAT ORTODOXIA NU POATE FI ÎNVIERE! DOAR ÎNTRU HRISTOS...!!!

,,Cine nu înțelege că balaurul a reuşit să încolăcească întreaga lume cu vicleniile lui pentru că nu am ales a rămâne întru Hristos, ascultând cuvântul Lui, trăind viața Lui? Cine nu înțelege că Dumnezeu - Tatăl într-o clipită în Trupul lui Hristos - Biserica poate transforma pământul în Rai şi în inimile noastre putem trăi împărăția cerurilor? Dar vrem noi aceasta? Vrem noi să lăsăm vicleşugurile ca să fim vii? De ne-am învinui pe noi înşine fiecare, întru Credința Ortodoxă, de ne-am pocăi (schimba mintea) cu adevărat, zidul vicleniei, îndreptățirii în rău, Dumnezeu ne poate ajuta.

Iată acum multe le aranjează diavolul, cum vrea, prin robii lui. Prin ei aduce hausul şi vai de cei care se amăgesc că prin cei din afara Bisericii şi prin cei care au trădat Ortodoxia poate veni ceva bun. Ei au planul duhurilor din ei de a ne goli de Hristos. De a ne aduce în starea de a protesta noi în iubire de sine ca să îndreptățască măsurile lor, să ne omoare, să murim fără a ne putea mântui. Iată, de toate s-a îngrijit diavolul prin slugile lui ca să ne îndreptățim a ne lupta unii împotriva altora şi să ne pierdem sufleteşte şi trupeşte. Ce folos să fie bisericile deschise de Învierea Domnului şi în ele trădători ai Ortodoxiei Bisericii care nu mai pot învia? Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de toată înşelarea şi dezbinarea şi să ne mântuiască cu mila Sa pe noi, pe toţi!".

Monahul Iachint

Sfinții Mucenici și fraţi buni: Amfian şi Edesie din Cezareea (+306)

 Pătimirea Sfîntului Mucenic Amfian şi a fratelui său Edesie

(2 aprilie)

Sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au fost fraţi după trup, născuţi dintr-un tată în păgînătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Patara din ţara Lichiei. De acolo au fost trimişi de părinţii lor la Virit (Beirut), pentru învăţătura înţelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blîndeţe şi cu toată înţelepciunea petrecînd zilele lor din tinereţe, erau în mirarea tuturor, pentru viaţa lor cea fără de prihană. Căci, lepădînd năravurile cele obişnuite ale tinerilor, se asemănau bătrînilor celor cinstiţi, avînd drept cărunteţe, înţelepciunea - după Scriptură - şi în loc de vîrsta bătrîneţilor, viaţa cea curată.

Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoştinţei adevărului şi au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli şi a cunoaşte calea cea dreaptă a bunei credinţe celei creştineşti. Apoi, doreau ca mai desăvîrşit să ştie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu şi să se facă robi ai Aceluia. Întorcîndu-se de la Virit acasă, au găsit pe tatăl lor avînd boierie în Patara, dar păgînătatea elinească nu o lăsase; asemenea şi pe toate rudeniile, care nu voiau să se deştepte din întunericul închinării idoleşti. Deci, nesuferind să se împărtăşească cu păgînii şi să petreacă în loca-şurile păcătoşilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsîndu-şi părinţii, casa, averile şi desfătarea vieţii pentru Hristos.

Purtîndu-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Pamfil, prezbiterul creştinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos şi s-au încredinţat lui spre învăţătura duhovniceştii înţelepciuni. De la el învăţînd sfînta credinţă şi deprinzînd toate creştineştile taine, s-au luminat cu Sfîntul Botez şi vieţuiau împreună cu dascălul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea cărţilor şi în legea Domnului învăţau ziua şi noaptea.

Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu acelaşi nume, a luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind foarte cumplit asupra creştinilor. Pentru că, arătîndu-şi păgînătatea după neamul său şi ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decît împăraţii care au fost înaintea lui. Şi a fost tulburare mare în toate părţile Răsăritului, pretutindeni fiind ucişi robii lui Hristos. Mulţi, sîrguindu-se să scape de primejdiile ce veneau asupra lor, îşi lăsau casele şi cetăţile şi fugeau, ascunzîndu-se de frica muncitorilor; iar mulţi se dădeau în mîinile păgînilor şi în nevoinţa pătimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.

Unul ca acesta a fost Sfîntul Amfian, viteazul tînăr cu vîrsta trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu înţelegerea şi cu mărirea de suflet. Cînd în toată Cezareea, precum şi prin celelalte cetăţi şi ţări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetăţeni la diavoleştile locaşuri, prin porunca boierilor, şi toţi creştinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind scopul său, a ieşit din acel loc în care se ascundeau creştinii, tăinuit de toţi, şi s-a dus la necurata capişte idolească, în care Urban ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă şi cu îndrăzneală, cu mare glas, printr-o dumnezeiască stăpînire îl sfătuia ca să înceteze de la o rătăcire ca aceea, iar pe diavolii şi idolii cei făcuţi de mîini omeneşti să nu-i socotească zei, defăimînd pe Unul adevăratul Dumnezeu.

Acea îndrăzneală a lui pe mulţi creştini i-a întărit în credinţă, iar pe necredincioşi şi mai ales pe însăşi ighemonul, l-a pornit spre mînie şi urgie. Şi îndată ostaşii care erau cu ighemonul s-au năpustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste faţă şi peste tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pămînt şi călcîndu-l cu picioarele, l-au aruncat în temniţă şi l-au înfăşurat în legături.

Iar a doua zi l-au scos la judecată şi l-a silit ighemonul la jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus şi nebiruit ostaşul lui Hristos. Fiind spînzurat şi cu unelte ascuţite de fier strunjit peste tot trupul, pînă la oase, bătut cu vergi de plumb peste faţă, peste grumaji şi peste coaste, nu i se vedea faţa de răni, încît nici de cei cunoscuţi nu se cunoştea, iar coastele lui erau sfărîmate şi zdrobite. Dar el n-a încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l şi legîndu-i picioarele, l-au aprins cu foc şi, arzînd pătimitorul, se topea ca ceara. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai ales umplîndu-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas, preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o şi ocărînd-o. Apoi, l-au aruncat în temniţă, iar în a treia zi, fiind abia viu, iarăşi muncitorii îl întrebau cu munci şi în aceeaşi mărturisire petrecînd neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adîncul mării.

Ducînd pe mucenicul în mijlocul noianului şi legîndu-i o piatră de dînsul l-au aruncat în mare. Şi îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pămîntul, cetatea s-a clătinat şi toţi erau cuprinşi de frică mare. Valurile mării, înălţîndu-se, au scos trupul mucenicului afară pe pămînt, înaintea porţilor cetăţii. Astfel a fost pătimirea şi sfîrşitul Sfîntului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinşi şi ceilalţi creştini, precum şi Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciţi în multe feluri, iar alţii s-au osîndit la tăiere, prin unelte de aramă, în Palestina, unde au şi fost trimişi, printre care şi Edesie.

După cîtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, văzînd pe Ieroclei voievodul şezînd la judecată, mai presus de măsură iuţindu-se asupra creştinilor, iar pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu şi pe femeile creştine foarte înţelepte dîndu-le spre batjocură desfrînaţilor celor fără de ruşine, sfîntul s-a umplut de rîvnă pentru Hristos şi înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, l-a lovit peste obraz şi, trîntindu-l la pămînt, îl bătea cu mîna, iar cu cuvîntul îl ocăra pe acel păgîn judecător, pentru judecăţile cele nedrepte.

Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat şi l-au muncit asemenea ca pe Sfîntul Amfian, fratele său, şi astfel şi-a cîştigat sfîrşitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luînd Sfîntul Edesie cununa biruinţei împreună cu Sfîntul Amfian, de la Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Pomenirea Cuviosului Tit, făcătorul de minuni
(2 aprilie)

Fericitul şi Sfîntul Părintele nostru Tit a iubit din tinereţe pe Hristos şi, plecînd din lume, s-a dus într-o viaţă de obşte. Luîndu-şi asupra sa îngerescul chip, mergea pe calea cea strîmtă şi anevoioasă a vieţii monahiceşti, cu multă răbdare pentru Dumnezeu. Şi avea atîta smerenie şi ascultare, încît nu numai pe fraţi, ci şi pe toţi oamenii i-a covîrşit cu acele fapte bune.

După aceasta a fost pus păstor al oilor cele cuvîntătoare ale lui Hristos. Şi avea atîta blîndeţe, dragoste şi milă către toţi, încît într-acea vreme nu se afla între acei bărbaţi altcineva de acest fel. Păzindu-se curat cu trupul şi cu sufletul din tînără vîrstă, era ca un înger al Domnului. Drept aceea a fost şi făcător de minuni, stîlp însufleţit şi nemişcat s-a arătat Sfintei Biserici, care era tulburată de eresul luptării de icoane. Şi lăsînd ucenicilor săi exemplu de viaţă pustnicească, s-a dus către Domnul.

Viețile Sfinților Aprilie