ATENȚIE! Lupta care se dă în aceste vremuri de apostazie

 

ATENȚIE! Lupta care se dă în aceste vremuri de apostazie nu este doar pentru ca stăpânii întunericului să piardă trupurile (depopulare), ci mai ales pentru a pierde sufletele prin lepădare de Hristos, Biserică, Euharistie!

Satana vrea să silească omenirea ca de bunăvoie să accepte lepădarea de Hristos prin sistemul antihristic care se configurează prin p(l)andemia declanșată de artizanii întunericului!

,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena" (Matei 10, 28).

marturisireaortodoxa.ro

Arhimandrit Ilie Cleopa - Predică la Duminica a II-a a Sfîntului şi Marelui Post ( a Sfîntului Grigorie Palama ) Despre puterea credinţei celor mulţi

Predică la Duminica a II-a a Sfîntului şi Marelui Post

( a Sfîntului Grigorie Palama )
Despre puterea credinţei celor mulţi

Şi văzînd Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! (Marcu 2, 5)

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este plin de nemărginite învăţături. În predica de azi vom vorbi despre puterea rugăciunii făcută cu credinţă de mai mulţi. Căci, precum cînd se aprind mai multe lumînări într-o cameră întunecată, mai mare lumină se face şi precum cînd se adună mai mulţi cărbuni la un loc mai multă căldură dau, aşa şi credinţa mai multora, mai mare trecere are înaintea lui Dumnezeu.

Acest adevăr se vede din multe mărturii ale Sfintei Scripturi, dar şi din învăţătura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi. Să luăm, de pildă, cuvîntul pe care l-a zis Domnul: Şi văzînd Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Vedeţi, fraţii mei, că nu a zis Domnul "văzînd credinţa slăbănogului", ci "a lor", adică a acelora care purtau pe pat pe acel slăbănog. Cu adevărat, dacă cei patru care purtau pe slăbănog nu ar fi avut mare credinţă, nu ar fi făcut atîta osteneală cu cel bolnav ca să-l aducă în faţa Mîntuitorului. Căci ei, văzînd mare mulţime de oameni care înconjurau pe Mîntuitorul, şi neputînd să străbată cu slăbănogul pînă în faţa Domnului, au aflat alt chip de a-l apropia de Hristos. Au descoperit casa unde era Domnul şi au coborît patul cu bolnavul, cu mare greutate şi osteneală reuşind să-l aşeze în faţa Mîntuitorului, avînd mare credinţă că dacă-l va vedea Hristos va face milă cu el şi-l va vindeca de boala lui.

După credinţa lor tare şi neîndoielnică au dobîndit cele ce aşteptau. Căci văzînd Mîntuitorul nostru cel Preasfînt şi Milostiv credinţa şi osteneala lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Apoi a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată sănătos, luîndu-şi patul, a ieşit înaintea tuturor încît erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Asemenea lucruri nu am văzut niciodată (Marcu 2, 5-12). Vedeţi, fraţii mei, minune preaslăvită făcută de Domnul pentru "credinţa lor", adică a slăbănogului şi a celor care-l purtau pe El!

Dar oare numai atunci a făcut Mîntuitorul minuni preaslăvite pentru credinţa celor mulţi? Nu, cu adevărat nu. Domnul Dumnezeul şi Mîntuiorul nostru Iisus Hristos este Acelaşi din veac şi pînă la sfîrşitul veacurilor, preabun, milostiv, şi preaîndurat faţă de toţi care cred în El întru adevăr (Psalm 144, 18). Căci vedem zilnic mii şi mii de creştini, care şi astăzi aleargă la El cu credinţă şi cu inimă zdrobită, fără îndoială, şi îndată cunosc mila şi ajutorul Lui în toate nevoile şi necazurile lor.

Zice Preasfîntul Duh în Psalmi: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi care nădăjduiesc spre Dînsul (Psalm 33, 21). Cine ar putea să spună sau să scrie cîte nenumărate minuni face Prea Înduratul Dumnezeu cu toţi cei ce-L iubesc pe El şi aleargă la Dînsul cu credinţă neîndoielnică şi statornică? Noi stînd aici în slujba binecredincioşilor creştini vedem şi auzim de la mulţi mulţumirea pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Unul mulţumeşte că prin slujbele făcute la Sfînta Biserică s-a făcut sănătos de boala de care suferea; altul mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a reuşit copilul la şcoală; altul că a reuşit la servici sau în căsătorie; altul, că l-a izbăvit Dumnezeu de pagube, de vrăjmaşi, de primejdia care-l ameninţa.

Acelaşi Preabun şi Preaîndurat Mîntuitor care a vindecat pe slăbănogul din Evanghelia de azi pentru credinţa lui şi a celor care-l purtau, Acelaşi face minuni nenumărate cu toţi bunii credincioşi care aleargă la El cu credinţă dreaptă şi rugăciune fierbinte şi statornică. Iar în ce fel credinţa unora ajută altora, de atîta ori am auzit în Sfînta Evanghelie cu femeia cananeeancă, cu sluga sutaşului, cu fiul văduvei din Nain şi cu mulţi alţii, de care nu este locul aici a-i pomeni.

Citiţi în faptele Sfinţilor Apostoli şi veţi vedea cît de mult poate rugăciunea celor mulţi, care se roagă în Biserică pentru cei din primejdii. Vedem că Marele Apostol Petru, pentru mărturisirea adevărului, a fost prins, legat şi dus la temniţă, unde era păzit de patru străji cu cîte patru ostaşi. Deci Petru era păzit în temniţă şi se făceau rugăciuni neîncetat pentru el de către Biserică. Şi iată îngerul l-a deşteptat, zicînd: Scoală-te degrab! şi lanţurile i-au căzut de pe mîini. Şi a zis îngerul către el: Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele, şi el a făcut aşa. Şi i-a zis: Îmbracă-te şi vino după mine. Şi ieşind, mergea după înger, dar nu ştia că fapta îngerului este adevărată, ci i se părea o vedenie.

Şi trecînd de straja întîi şi de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce în cetate şi poarta s-a deschis singură şi, ieşind, a trecut o uliţă şi îndată îngerul Domnului s-a depărtat de el. Iar Petru venindu-şi în sine, a zis: Acum ştiu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scos din mîna lui Irod şi din toată aşteptarea poporului iudeilor (Fapte 12, 4-11). Aţi auzit iubiţi credincioşi ce mare şi preaslăvită minune a făcut Preabunul Dumnezeu cu Apostolul Petru. Dar pentru ce? Pentru că mulţimea credincioşilor în Biserică făceau neîncetat rugăciune către Dumnezeu pentru el.

Iubiţi credincioşi,

Aşadar să ţinem minte că unde sunt doi sau trei credincioşi adunaţi în numele Domnului, El este între ei (Matei 18, 20). Şi cu atît mai mult Hristos este acolo unde sunt mai mulţi credincioşi care se roagă pentru cel ce este în primejdie sau are vreo cerere către Dumnezeu. Nicăieri nu se pot ruga creştinii mai mulţi laolaltă ca în sfintele biserici, unde rugăciunile lor şi ale preoţilor se unesc şi ca tămîia se înalţă la Dumnezeu, de unde le vine tuturor milă şi ajutor celor ce au nevoie de mila Lui. Acolo preotul mijloceşte în Sfîntul Altar către Dumnezeu şi pentru toţi binecredincioşii creştini de pretutindeni.

Cele mai importante rugăciuni comune care se fac în bisericile noastre pentru credincioşi sunt mai ales două: Sfînta Liturghie şi Taina Sfîntului Maslu. Oare cîte minuni nu s-au făcut şi se fac astăzi prin Sfînta Liturghie? În timpul ei, mai ales în sărbători, se adună cei mai mulţi credincioşi. Astfel rugăciunile lor comune, săvîrşite cu multă credinţă, se unesc cu rugăciunile preoţilor din sfintele altare şi contribuie cel mai mult la împlinirea cererilor lor.

Rugăciunile cu credinţă ale preoţilor, unite cu ale credincioşilor, săvîrşesc cea mai mare minune ce are loc pe pămînt de la Hristos pînă astăzi. Această minune negrăită este prefacerea pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, fără Sfînta Liturghie nu avem Sfînta Împărtăşanie, iar fără aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertaţi şi deci mîntuiţi, că zice Domnul: De nu veţi mînca Trupul Meu şi de nu veţi putea bea Sîngele Meu, nu veţi avea Viaţa întru voi.

Vedeţi cît de mare este puterea şi rolul Sfintei Liturghii? Vedeţi că Sfînta Liturghie este a noastră şi stă la temelia mîntuirii noastre, pentru că ne ţine direct şi permanent în legătură cu Hristos, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt?

Altă minune a Sfintei Liturghii, ca rod al credinţei şi al rugăciunii în comun, este că ea contribuie cel mai mult, pe lîngă celelalte slujbe, la păstrarea credinţei ortodoxe în lume. Ce s-ar întîmpla cu credinţa noastră dacă n-am face-o vie, lucrătoare şi mîntuitoare prin Sfînta Liturghie? Numai de aceea unii creştini se duc la secte pentru că nu merg regulat la Sfînta Liturghie şi nu simt puterea ei. Tot Sfînta Liturghie, ca o cunună a celor şapte Laude, contribuie mult şi la unitatea, la împăcarea, la apropierea şi înfrăţirea creştinilor ortodocşi, ca fii ai Bisericii lui Hristos. De-a lungul celor două milenii singură Biserica şi slujbele făcute în Sfintele lăcaşuri au adunat pe creştini în jurul preoţilor şi altarelor, i-au unit prin rugăciune în aceeaşi credinţă, le-au vindecat bolile, i-au dezlegat de păcate prin Sfînta Spovedanie, i-au unit cu Hristos prin rugăciune şi Sfintele Taine şi i-au călăuzit în viaţă pe calea mîntuirii prin învăţătura Sfintei Evanghelii.

Prin slujbe, prin cărţile de cult, prin Sfînta Liturghie, prin predică şi prin cîntarea în comun, Biserica Ortodoxă a păstrat, pe lîngă unitatea de credinţă şi de simţire, şi unitatea limbii, a culturii religioase vechi, şi a întregii Tradiţii ortodoxe milenare. Or, toate acestea le considerăm minuni şi roduri ale credinţei şi rugăciunii celor mulţi.

Tot în cadrul Sfintei Liturghii Biserica face rugăciuni şi scoate părticele (miride) pentru adormiţi, iar prin puterea jertfei lui Hristos izbăveşte din iad multe suflete ale celor morţi. Oare nu ne rugăm cu toţii la biserică pentru cei repausaţi ai noştri şi împreună cu preoţii le cîntăm "veşnica pomenire" şi zicem: "Dumnezeu să-i ierte?" Numai Dumnezeu ştie cîte suflete sunt scoase din chinurile iadului, prin jertfa liturgică şi prin parastase ca rod al harului preoţiei şi al rugăciunii comune.

Iată deci, că rugîndu-ne împreună cu preoţii la biserică, contribuim la minunea iertării şi izbăvirii din iad a multor suflete ale fraţilor noştri care au murit nepregătiţi. Vedeţi cîte minuni se săvîrşesc la Sfînta Liturghie ca rezultat al rugăciunii în comun? De aceea mare plată de la Dumnezeu au cei care merg regulat la biserică şi se roagă pentru ei, pentru bolnavi, pentru binefăcători şi răufăcători şi pentru cei răposaţi. Mai ales pentru ei, că sufletele celor ce au murit nepregătiţi aşteaptă slobozire din osînda iadului prin rugăciunile Bisericii şi ale noastre.

Alte minuni ale credinţei şi rugăciunii creştinilor în comun se fac prin taina Sfîntului Maslu. Aceasta este cea mai puternică rugăciune şi slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru cei bolnavi. De aceea creştinii sunt datori să ceară această taină de la preoţi ori de cîte ori au bolnavi în familie şi să participe la Sfîntul Maslu cît mai mulţi dintre ei, pentru că, rugăciunea credinţei va tămădui pe cei bolnavi şi de vor fi făcut păcate li se vor ierta" (Iacob 5, 15). Mulţi dintre dumneavoastră cred că aţi văzut bolnavi vindecaţi, sau în parte uşuraţi, prin Taina Sfîntului Maslu şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Alţii aţi mers, poate, pe la sfintele moaşte şi pe la icoanele miraculoase din ţară şi aţi văzut sau aţi auzit de bolnavi vindecaţi acolo în chip miraculos prin rugăciunea celor din jur şi prin moliftele Sfîntului Vasile cel Mare, citite de preot, cu post şi credinţă.

Iată doar cîteva din minunile săvîrşite la biserică prin puterea credinţei şi rugăciunile celor mulţi.

Iubiţi credincioşi,

Au trecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, două săptămîni din Sfîntul şi Marele Post al Paştelui. Să ne cercetăm acum conştinţele şi să ne întrebăm: Ne-am împăcat cu semenii noştri prin iertare şi cu Dumnezeu prin spovedanie la preot în aceste 14 zile de post? Am mers mai des la Sfînta Liturghie în aceste Duminici şi ne-am învrednicit să primim Trupul şi Sîngele lui Hristos? Am postit de mîncare de dulce, de mînie, de beţie şi de tot păcatul de cînd am intrat în Sfîntul Post? Am făcut milostenie la săraci şi suntem hotărîţi să postim şi să ne rugăm lui Dumnezeu pînă la Sfintele Paşti? Avem grijă de cei dragi adormiţi din neamul nostru şi ne rugăm pentru iertarea lor?

Cei care aţi făcut acestea, continuaţi să vă rugaţi, mergeţi la biserică şi vă vindecaţi slăbănogirea sufletului prin rugăciune, prin milostenie şi prin pocăinţă. Iar cei care n-aţi făcut nimic pentru suflet în aceste zile sfinte de pocăinţă, nu amînaţi, ci începeţi de acum a lucra mîntuirea dumneavoastră, pînă încă avem timp.

Vă amintesc că astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfîntului Ierarh Grigorie Palama, mitropolitul Tesalonicului în secolul al XIV-lea, ca sfînt şi dascăl al rugăciunii. El a fost dascăl, lucrător şi apărător al neîncetatei rugăciuni a lui Hristos. Cereţi-i ajutorul şi urmaţi după putere pe urmele rugăciunii lui.

De vom face aşa vom avea mare folos sufletesc din toate, vom trece curgerea postului cu lucrare duhovnicească şi ne vom învrednici de slăvita Înviere a lui Hristos Dumnezeu. Amin.

Arhimandrit Ilie Cleopa

 

Cuviosul Ilarion, Noul Mărturisitor, Egumenul Mănăstirii Palechitului din Olimpul Bitiniei (754)

Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ilarion,
noul mărturisitor, egumenul mînăstirii Pelichit
(28 martie)

 Cuviosul Ilarie a fost stareţul mînăstirii Pelekit din Helespont. Plin fiind de Duhul Sfint, el a strălucit ca un soare printre oameni, vindecîndu-i pe ei de boli şi curăţindu-i de duhurile cele necurate. Acest bărbat dumnezeiesc a luat mai apoi mucenicia în timpul lui Leon Armeanul care pornise din nou prigonirile contra apărătorilor sfintelor icoane, împreună cu alţi patruzeci de monahi Cuviosul Ilarie a fost alungat în surghiun la Efes, şi acolo a pierit în temniţă, strămutîndu-se la locaşurile cereşti din împărăţia lui Hristos la anul 754 de la întrupare.

***

Sfântul Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Palechitului şi-a pus viaţa în slujba Domnului de la o vârstă fragedă şi a petrecut mulţi ani ca pustnic. Pentru viaţa sa sfântă, fără cusur, a fost hirotonit preot şi mai apoi egumen al Mănăstirii Palechitului, de lângă Dardanele. Sf. Ilarion a primit de la Dumnezeu darul înaintevederii şi a facerii de minuni. 

Prin rugăciune a adus ploaia în timpul unei secete şi asemeni profetului Elisei a despărţit apele unui râu, a izgonit fiarele rele de pe holde, le-a umplut mrejele pescarilor cu peşte atunci când nu puteau pescui nimic şi a făcut multe alte minuni. Mai mult de atât, el vindeca bolnavii şi izgonea demonii.

Sfântul Ilarion a pătimit în Joia cea Mare şi Sfântă în anul 754, când comandantul de armată Lakhanodrakon a atacat pe neaşteptate mănăstirea Palechitului în căutarea închinătorilor la icoane intrând cu forţa în biserică şi în timpul slujbei care se ţinea a aruncat Sfintele Daruri pe jos. Atunci au fost arestaţi patruzeci şi doi de călugări, puşi în lanţuri, trimişi la Edessa şi ucişi. Cei rămaşi au fost oribil mutilaţi bătuţi, arşi, mânjiţi pe faţă cu smoală şi unora li s-a tăiat nasul. Sf. Ilarion a murit în timpul acestei persecuţii pentru că a cinstit sfintele icoane. 

Sfântul Ilarion a lăsat moştenire lucrări spirituale cu îndrumări morale pentru o viaţă duhovnicească.

***

Cuviosul Ilarion din tinereţe s-a călugărit, purtîndu-şi crucea şi urmînd lui Hristos Cel răstignit, patimile trupeşti supunîndu-şi cu înfrînare. El pe toţi monahii i-a covîrşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizîndu-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea. Pentru aceea şi de rînduiala preoţească s-a învrednicit şi a fost egumen al mînăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. Şi a făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvîntul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pămîntul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea rîului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mîna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.

    Despre dînsul scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cîntări, în a opta pesnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mîntuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic. Pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvîntare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme cînd voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mînăstirii ce se numea Pelichit, în sfînta şi marea joi a mîntuitoarelor Patimi, cînd se săvîrşea dumnezeiasca Liturghie. Şi, intrînd în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cîntarea şi a răsturnat la pămînt Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos. După aceea, prinzînd pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungîndu-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mînăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.

    Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, avînd rînduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.

Viețile Sfinților Martie

Sfântul Cuvios Mucenic Evstratie Postitorul de la Pecerska (în Peșterile Apropiate) (1097)

 

Viaţa şi pătimirea Cuviosului Evstratie,

pustnicul şi mucenicul Pecerscăi

(28 martie)

Bunul ostaş Evstratie, precum s-a arătat cu numele, aşa s-a arătat şi cu fapta sub semnul Crucii, pentru că bine s-a asemănat lui Hristos, pentru Care a răbdat cu bărbăţie acelaşi fel de rele pătimiri de la aceiaşi prigonitori, de acelaşi neam şi la aceeaşi vîrstă, putînd cu adevărat a se lăuda ca şi Sfîntul Apostol Pavel: Eu rănile Domnului meu Iisus Hristos le port pe trupul meu, după mărturia fericitului episcop Simeon.

Acest bun ostaş al lui Hristos, Evstratie, era de neam din Kiev. Apoi, dorind să se îmbrace în armele lui Dumnezeu, pe care le cuprinde chipul monahicesc, şi ştiind că nimeni, fiind ostaş, nu se leagă cu lucruri lumeşti ca să fie plăcut împăratului, şi-a împărţit averea la săraci, iar o parte a lăsat-o rudeniilor, ca după dînsul s-o împartă. Şi astfel s-a făcut monah în Mînăstirea Pecersca. Şi a început cu plăcere a se oşti cu puterea Crucii lui Hristos, Care a sărăcit pentru noi, biruind cu sabia cea duhovnicească, adică cu rugăciunea, cu postul şi înfrînarea cea mare, nu numai trupul său, ci şi pe vrăjmaşii cei fără de trupuri, smerindu-i şi robindu-i prin smerenia sa şi prin ascultare. Pentru că, urmînd lui Hristos, dătătorul de nevoinţă, Care S-a rugat mult, a postit patruzeci de zile, S-a smerit şi S-a făcut ascultător Tatălui ceresc, la fel şi el, cu aceleaşi fapte bune s-a înarmat, dar mai ales cu postul, ştiind că omul cel dintîi a fost biruit pentru neînfrînare. De aceea sfîntul sporea în înfrînare şi în postirea cea grea, pentru care a fost numit pustnic.

Iar, după voia lui Dumnezeu, a venit odată răucredinciosul Boniac, cu mulţime de polovţi, şi a prădat pămîntul Rusiei; şi, intrînd păgîni şi în mînăstirea Pecersca, pe mulţi i-a tăiat cu săbiile. Atunci a fost luat în robie şi acest fericit împreună cu alţii, fiind vîndut pe pămîntul grecesc, în cetatea Corsun, unui iudeu, împreună cu mulţi alţi creştini, în număr de cincizeci, slujitori mînăstireşti fiind treizeci, iar din Kiev, douăzeci. Acel iudeu, potrivnic lui Dumnezeu, a început a sili pe robiţii săi să se lepede de Hristos, lăudîndu-se că va chinui cu foamea şi cu legături pe cei ce se vor împotrivi. Dar viteazul monah Evstratie, învăţîndu-i şi rugîndu-i pe toţi, îi întărea şi le zicea: "Fraţilor, cîţi v-aţi botezat şi aţi crezut în Hristos, să nu vă lepădaţi de făgăduinţa voastră ce aţi făcut-o la Botez; Hristos ne-a născut prin apă şi prin Duh, Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu sîngele Său şi ne-a făcut moştenitori Împărăţiei Sale. Deci, de vom trăi, Domnului să trăim, sau de vom muri, Domnului să murim şi prin moartea cea vremelnică viaţa veşnică s-o dobîndim. Următori să fim Celui ce a zis: Mie a vieţui îmi este Hristos, iar a muri este dobîndă."

Cei robiţi, fiind bine întăriţi de fericitul, toţi au voit ca mai bine să moară de lipsa mîncării şi a băuturii vremelnice, decît să se despartă de Hristos, Care este pîinea şi izvorul vieţii veşnice. Şi astfel, nu după multă vreme, topindu-se de nemîncare şi de sete, au murit toţi acei cincizeci, unii după trei zile, alţii după patru, alţii după şapte, iar cei mai tari după zece zile. Numai singur Evstratie a rămas viu, fiind paisprezece zile chinuit de foame, dar a rămas nevătămat, pentru că din tinereţile sale se deprinsese bine cu postul.

Văzînd acel ticălos iudeu că monahul a fost pricina pierzării aurului său dat pentru cei robiţi, pe care aştepta să-i aducă la credinţa sa cea rea, a gîndit să se răzbune asupra lui. Deci, sosind ziua Învierii lui Hristos, a început a prăznui paştele său, chinuind pe Sfîntul Evstratie, precum şi ucigaşii de Dumnezeu, strămoşii lui, au făcut Domnului nostru Iisus Hristos, după cum se scrie în Evanghelie. Şi, precum pe Hristos mai înainte L-au răstignit, astfel şi acest fericit a fost pironit pe cruce de acel ticălos iudeu şi de tovarăşii lui. Dar, fiind viu, mulţumea sfîntul lui Dumnezeu, că fără hrană şi băutură a trăit cincisprezece zile.

Iar iudeul acela şi ceilalţi prieteni ai lui ocărau pe cel răstignit şi ziceau: "Satură-te acum, nebunule, de legiuita pască, ca să fii viu şi să scapi de blestem; căci Moise, luînd de la Dumnezeu Legea, ne-a dat-o nouă şi a zis aceasta în cărţile sale: Blestemat este tot cel ce se spînzură pe lemn".

Răspuns-a fericitul Evstratie: "De mare dar m-a învrednicit Domnul astăzi, căci a binevoit să pătimesc pentru numele Său pe Cruce, la fel ca El, şi aştept ca şi mie să-mi zică, precum altădată tîlharului: Astăzi vei fi cu Mine în Rai. Nu-mi trebuie pasca voastră, nici nu mă tem de blestem, căci Paştele nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit, şi a stricat blestemul cel de pe lemn şi a adus binecuvîntarea vieţii prin lemnul Crucii, pe care a fost spînzurat. Hristos este viaţa tuturor, precum şi Moise a proorocit, zicînd: Veţi vedea viaţa voastră spînzurată înaintea ochilor voştri. Iar pentru praznicul Paştilor, David grăieşte: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dînsa. Dar tu, cel ce m-ai răstignit, şi iudeii cei ce sînt cu tine, veţi plînge şi vă veţi tîngui, căci va veni asupra voastră răsplata sîngelui meu şi a celorlalţi creştini cumpăraţi şi ucişi de voi. Domnul urăşte sîmbetele voastre şi va schimba praznicile voastre în tînguire; pentru că acum a sosit uciderea începătorului fărădelegilor voastre".

Acestea auzindu-le iudeul, s-a aprins de mînie şi, luînd o suliţă, a împuns pe cel pironit; şi astfel bunul ostaş al lui Hristos, Evstratie, a primit fericitul sfîrşit, cel potrivit unor astfel de ostaşi. Şi a fost văzută o căruţă cu cai de foc, în care sufletul acelui luptător de biruinţă s-a dus dănţuind la cer şi glas s-a auzit, zicînd acestea: "Iată bunul locuitor al cetăţii cereşti". Iar trupul lui cel sfînt, acel împietrit la inimă iudeu, pogorîndu-l de pe cruce, l-a aruncat în mare, unde s-au făcut mulţime de minuni. Deci credincioşii au căutat acolo cu dinadinsul moaştele acelea făcătoare de minuni şi nu le-au găsit. Dar, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au găsit într-o peşteră, unde şi pînă acum stau nestricate. Iar proorocia sfîntului pătimitor, pentru izbîndirea sîngelui său, s-a împlinit îndată, chiar atunci cînd a pătimit. Căci în aceeaşi zi a venit poruncă de la împăratul grec să izgonească din stăpînirea lui pe toţi iudeii, luînd şi averile lor, iar pe mai marii lor să-i ucidă, pentru muncirea creştinilor.

Deci mai întîi pe eparhul, începătorul a toată răutatea cea iudaicească l-a ucis, după cuvîntul Sfîntului Evstratie. Pentru că s-a întîmplat un lucru ca acesta: Un iudeu, fiind bogat şi slăvit, s-a botezat şi pentru aceasta l-a cinstit împăratul şi după puţine zile l-a făcut eparh; iar el, cîştigînd acea dregătorie, în taină s-a lepădat de Hristos şi de a Lui credinţă şi a dat îndrăznire iudeilor în toată stăpînirea împărăţiei greceşti, să cumpere creştini şi să-i robească.

Deci a fost vădit atunci acel necurat eparh pentru meşteşugul său cel rău şi a poruncit împăratul să-l ucidă, iar pe iudei pe toţi să-i izgonească din stăpînirea sa. Şi în acea vreme, cînd se pierdeau în cetatea grecească Corsun locuitorii iudei, şi pe acest ticălos iudeu, de care Cuviosul Evstratie a fost ucis, îl spînzurară pe lemn. Şi astfel s-a întors durerea cuviosului la capul evreului şi a luat partea sugrumării lui Iuda. Iar ceilalţi iudei, văzînd acele înfricoşate munci ale cuviosului,după sfîrşirea lui cu adevărat au crezut şi s-au botezat. cu care cel ce i-a robit lui Hristos după moartea sa, bunul ostaş şi purtătorul de biruinţă, Sfîntul Evstratie, s-a învrednicit să cînte cu cei fără de moarte ostaşi cereşti cîntarea de biruinţă singur Biruitorului morţii, Hristos, cu Care asemenea s-a ostăşit şi a împărăţit, lăudîndu-L şi mulţumindu-I, împreună şi Celui fără de început al lui Părinte şi Duhului Celui făcător de viaţă, întru nesfîrşiţii veci. Amin.

Viețile Sfinților Martie

 

Povestire despre ostaşul Taxiot, care a înviat din morţi
(28 martie)

În Cartagina, cetatea Africii, a fost un bărbat cu numele Taxiot, iar cu rînduiala ostaş. Acela în mari păcate îşi petrecea viaţa sa. Dar fiind în Cartagina multe întîmplări de morţi, a venit în frică şi în simţire Taxiot şi s-a pocăit de faptele sale. Apoi, ieşind din cetate cu femeia sa, a şezut la un sat în linişte. Iar după cîtăva vreme, din lucrarea diavolească, a căzut în desfrînare cu femeia plugarului său care era cu dînsul în sat. Şi trecînd nu multe zile după păcatul acela, l-a muşcat un şarpe şi a murit. Şi era o mînăstire, ca de o stadie de departe de satul acela, şi, alergînd acolo femeia lui Taxiot, a rugat pe monahi ca să ia trupul mortului şi să-l îngroape la biserică. Deci l-au îngropat întru al treilea ceas din zi. Iar cînd a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormînt strigare, zicînd: "Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!"

Apropiindu-se de mormînt şi glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat şi, aflînd pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Şi l-au întrebat pe acela, vrînd să ştie, ce i s-a întîmplat lui şi cum a înviat? Iar acela, neputînd să le spună de multă plîngere şi tînguire, îi ruga pe dînşii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; şi-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Şi abia a patra zi a putut grăi.

Deci, cu multe lacrimi, a spus aceasta: Eu, pe cînd muream, am văzut nişte arapi stînd înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoşată şi, văzîndu-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoşi şi a mers sufletul meu în mîinile lor şi, îndată zburînd de la pămînt, ca şi cum ne suiam în văzduh, spre înălţime, am aflat vămile cele ce străjuiesc suirile şi opresc pe tot sufletul omenesc. Şi la fiecare vamă pentru deosebit păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mîndrie; şi fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Şi am văzut într-un sicriaş, ce se ţinea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune şi, luînd din acelea îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele şi astfel am trecut vămile. Iar cînd ne-am apropiat de porţile cereşti, am sosit la vama desfrînaţilor şi m-au oprit acolo străjerii şi-mi scoteau toate trupeştile mele lucruri cele de des-frînare, pe care le-am făcut din copilăria mea şi pînă acum.

Şi mi-au zis îngerii cei ce mă duceau: "Pe toate păcatele cele trupeşti ce în cetate le-ai făcut, ţi le-a iertat Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea". Şi mi-au zis potrivnicii mei: "Tu, după ieşirea din cetate, la satul acela ai păcătuit cu femeia plugarului tău". Şi auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere din păcatul acela şi, lăsîndu-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucîndu-mă viclenele duhuri şi vătămîndu-mă, m-au pogorît jos şi, desfăcîndu-se pămîntul, m-am pogorît, fiind purtat prin nişte intrări înguste şi prin oarecare crăpături strîmte şi necurate, pînă la cele mai dedesubt temniţe ale iadului, unde sufletele păcătoşilor sînt încuiate în întunericul cel veşnic şi unde nu este viaţă oamenilor, ci muncă veşnică şi plîns nemîngîiat şi nespusă scrîşnire a dinţilor.

Acolo totdeauna strigă cu glas mare, zicînd: "Amar nouă, amar! Vai, vai!" Şi nu este cu putinţă a spune primejdiile celor ce sînt acolo, nici nu se pot povesti muncile şi durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă şi nimeni nu se milostiveşte spre dînşii, plîng şi nu este cine să-i mîngîie, se roagă şi nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Şi eu am fost închis cu dînşii în locurile acelea întunecoase şi în strîmtoare m-au pus, plîngînd şi tînguindu-mă cu amar, fiind ţinut de la al treilea ceas pînă la al nouălea.

După aceea am văzut puţină strălucire şi doi îngeri care veniseră acolo şi am început a-i ruga cu dinadinsul să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Şi mi-au zis îngerii: "Fără vreme te rogi, pentru că nimeni de aici nu iese, pînă cînd va fi învierea tuturor". Iar eu cerînd şi rugîndu-mă şi făgăduind a mă pocăi, a grăit un înger către celălalt: "Făgăduieşti pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată inima?" Şi a zis celălalt: "Mă făgăduiesc". Şi am văzut că acela i-a dat mîna. Atunci, apucîndu-mă, m-a scos de acolo pe pămînt şi m-a adus la trupul meu. Şi mi-a zis: "Intră de unde te-ai despărţit". Eu am văzut sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca nişte tină neagră şi mă îngreţoşam să intru în el. Şi mi-au zis îngerii: "Nu se poate să te pocăieşti, decît numai cu trupul cu care ai greşit". Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci îngerii mi-au zis: "Intră, iar de nu, apoi iarăşi te vom duce acolo de unde te-am luat!"

Atunci am intrat şi am înviat şi am început a striga: "Miluiţi-mă!" Deci i-a zis sfinţitul Tarasie: "Gustă bucate". Şi nu voia să guste, ci, umblînd din biserică în biserică, cădea cu faţa în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri păcatele sale şi zicea către toţi: "Vai celor ce greşesc, căci munca cea veşnică îi aşteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, pînă ce au vreme! Vai celor ce-şi spurcă trupul lor!"

Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile şi, curăţindu-se prin pocăinţă, şi-a cunoscut ceasul sfîrşitului său mai înainte cu trei zile şi s-a dus către Dumnezeul Cel preamilostiv şi iubitor de oameni, Care pogoară în iad şi ridică şi tuturor le dăruieşte mîntuire, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Viețile Sfinților Martie

17 martie 1944: Începerea tratativelor pentru armistiţiu purtate de România cu Aliaţii, la Cairo

 

Din vara anului 1943, până în primăvara următoare, pe frontul estic armatele germane au fost împinse mereu înapoi, spre frontierele României. Măcinarea inutilă a trupelor româneşti a făcut ca tot mai mulţi oameni politici din România să se gândească la acţiuni de scoatere a ţării din război. Figura-cheie era Iuliu Maniu, liderul opoziţiei democratice.

La sfârşitul lui 1943, Aliaţii occidentali acceptaseră propunerea lui Maniu să fie trimis un reprezentant pentru negocieri. Acesta îl propusese pe prinţul Barbu Ştirbei, care, în februarie 1944, a fost expediat la Cairo, acolo unde se afla sediul Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu. Avea să fie urmat, în mai, de diplomatul Constantin Vişoianu. Plecarea prinţului se făcea cu încuviinţarea lui Ion Antonescu, cu care discutase înainte de călătorie.

În prima zi a tratativelor de la Cairo, 17 martie 1944, prinţul Stirbey a declarat că regele, opoziţia şi guvernul României doreau să treacă de partea Aliaţilor. Cerea, în schimb, respectarea independenţei ţării şi a drepturilor sale teritoriale, precum şi recunoaşterea statutului de cobeligerant. Întrebat ce înţelegea prin “drepturi teritoriale”, Barbu Ştirbei a specificat retrocedarea nordului Transilvaniei şi stabilirea viitorului Basarabiei prin plebiscit. Cei trei aliaţi, S.U.A., Marea Britanie şi URSS nu şi-au luat nici un fel de angajament, dar au precizat că prima condiţie pentru orice înţelegere era capitularea necondiţionată.

Viaceslav Molotov a acordat puţină importanţă declaraţiilor lui Ştirbei: se îndoia că Maniu i se opunea cu adevărat lui Ion Antonescu. Diplomaţii americani şi britanici erau înclinaţi să dea curs unei înţelegeri ca cea propusă de reprezentantul român şi chiar să asigure independenţa ţării şi să examineze cu grijă problema graniţelor postbelice ale României.

Negocierile erau menite să se desfăşoare în secret. Totuşi, anglo-americanii au făcut indiscreţii voite, lăsând să apară în presă informaţii despre misiunea prinţului Ştirbei. Aceasta pentru planul lor de intoxicare strategică a germanilor.

Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii păstrează documente sonore de o mare valoare despre misiunea Ştirbei-Vişoianu la Cairo. Două dintre acestea – mărturia lui Constantin Vişoianu şi a lui George Duca – au fost oferite de postul de radio Vocea Americii, din emisiuni difuzate în 1975. Din acelaşi an datează înregistrarea cu generalul Constantin Vasiliu Răşcanu, realizată de Eleonora Cofas, muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti.

Constantin Vişoianu, diplomat, ministru de externe în 1944-1945

“Eu am sosit la Cairo la 10 mai 1944, unde am găsit pe Barbu Ştirbei sosit mai înaintea mea cu două luni. Eu am fost trimis de opoziţia naţională formată din cele trei partide democratice, sub conducerea efectivă a lui Maniu, având alături de el pe Brătianu, şeful Partidului Liberal şi pe Titel Petrescu, şeful Partidului Socialist. Acţiunea toată a fost dusă sub conducerea efectivă a lui Maniu şi în cunoştinţa şi cu autorizarea regelui.

Dar din punct de vedere oficial, politic, nu exista o cunoştinţă a acestor tratative, a acestor demersuri care se făceau prin dumneavoastră şi prin Ştirbei? Guvernul nu avea cunoştinţă de aceste lucruri? Guvernul Antonescu avea cunoştinţă şi el autorizase plecarea din ţară a lui Ştirbei. Ei n-au autorizat plecarea mea din ţară, încât eu am plecat clandestin (...).

Eu am sosit la Cairo aducând cu mine un plan al loviturii militare care era făcut de grupul de generali sub conducerea lui Maniu. A doua zi după sosirea mea la Cairo, am fost convocat de cei trei ambasadori ai Marii Britanii, ai Americii şi ai Rusiei Sovietice pentru ca să le aduc la cunoştinţă planul militar. Le-am adus la cunoştinţă planul militar, le-am spus că noi suntem gata, românii, să facem lovitura militară în momentul când Aliaţii ne comunică că sunt de acord. A doua zi, reprezentantul englez şi reprezentantul american, cei doi ambasadori ne-au comunicat că guvernele lor sunt de acord cu lovitura militară şi cu participarea lor în această lovitură, însă trebuie să aşteptăm răspunsul Rusiei Sovietice.

Răspunsul Rusiei Sovietice a fost amânat zi după zi, săptămâni după săptămâni. Mergeam din trei în trei zile la ambasadorul Marii Britanii şi la american şi le ceream să obţină cât mai curând răspunsul, pentru că în aceeaşi vreme România era bombardată de Aliaţi. Ei ne răspundeam: `Noi facem toate intervenţiile, atât aici cât şi la Moscova, însă ruşii amână, amână şi nu vor să ne dea răspunsul`. În aşa fel încât ştiind, având informaţii acolo şi de la englezi şi de la americani că ruşii pregătesc ofensiva militară în România, că se găseau asupra Iaşiului, pătrunseseră în partea de nord-est a ţării, erau gata să înceapă aceasta fără armistiţiu, pentru că ei erau siguri că reuşesc lovitura militară şi că intră în România fără nici o obligaţie.

Mi-aduc aminte că într-o zi am fost cu Lord Moyne la ambasadorul sovietic. Lord Moyne mi-a spus: `Noi facem tot felul de intervenţii... n-avem răspuns! Hai cu mine încă o dată la ambasadorul sovietic`. Am mers la ambasadorul sovietic. Şi Lord Moyne i-a spus: `Domnule ambasador, aşteptăm răspunsul. Trebuie să vie cât mai curând, pentru că e în interesul nostru ca România să facă armistiţiu`. El a răspuns: `N-am până acum nici un răspuns de la Moscova`. Atunci Lord Moyne a spus: `Nu poţi să ceri încă o dată? Dă, te rog, o telegramă şi cere răspunsul!`. La care ambasadorul sovietic a răspuns: `Dar dumneata crezi că un ambasador sovietic poate să puie această întrebare guvernului său?` Şi până la urmă n-am avut răspunsul!

Fiindu-ne frică că începe ofensiva militară sovietică fără răspuns, am dat telegramă lui Maniu să facă lovitura militară fără a avea răspunsul sovietic. Şi aşa s-a întâmplat: noi am făcut lovitura militară şi am făcut armistiţiul, fără să fi avut răspunsul sovietic. După ce-am făcut lovitura militară, a venit ambasadorul sovietic la mine şi mi-a spus că ei sunt de acord - dar după ce-o făcusem! - şi că acceptă şi cele patru modificări în textul armistiţiului pe care eu le cerusem, dar pe care mai târziu nu le-au respectat.

Dumneavoastră vă referiţi la actul armistiţiului. În fond, vă rog să spuneţi, să precizaţi despre ce este vorba şi care este data la care vă referiţi.

Noi am încheiat forma de armistiţiu oarecum inoficial la Cairo. Textul ni s-a dat mai înainte, eu am cerut câteva modificări pe care nu le-am obţinut tot din cauza ruşilor care pe urmă, cum spusei, au spus că le acceptă dar nu le-au respectat niciodată şi cu acest text - pentru că nu putea să fie oficială negocierea mea, că eu reprezentam opoziţia nu guvernul - cu acest text am mers pe urmă la Moscova şi acolo am început aşa-zisele negocieri cu reprezentanţii celor trei puteri sub preşedinţia lui Molotov.”

George Duca, fiul lui I.G. Duca, diplomat, însărcinat cu afaceri la Stockholm

“Cei din ţară ne înştiinţau în linii generale de ceea ce se petrecea la Ankara şi pe urmă la Cairo, evident cu băgare de seamă, cu atât mai vârtos că ar fi fost un text sau texte mult prea lungi de comunicat. Totuşi, pe de-o parte, prin telegrame, pe cât le era posibil îmi comunicau ceea ce doreau ei ca eu să ştiu spre comunicare mai departe anglo-americanilor şi apoi ruşilor, iar pe de altă parte, de câte ori era câte un curier din viu grai curierul - care întotdeauna era unul din băieţii de la cifru -, ne spunea despre ceea ce era vorba. Ori, atunci erau scrisori care-mi comunicau, cifrate sau necifrate, mai pe îndelete spre ştiinţa mea.

Evident că era ceea ce noi numeam `opoziţie democrată unită`, din care evident că comuniştii, în ciuda a ceea ce ei spun, nu făceau parte, că nu au luat parte decât în ultimele luni, mi se pare, înainte de 23 august. Nu sunt ei aceia care au făcut 23 august, au făcut-o numai Maiestatea Sa regele, împreună cu mâna de tineri care erau împrejurul lui şi evident, mai cu seamă sub egida domnului Iuliu Maniu care a fost persoana principală în a hotărî şi în a da direcţiunile cuvenite de la început, de prin ‘42. Este desigur un fenomen interesant că în momentele acestea atât de grele şi de care depindea viitorul întreg al poporului românesc, o mână de oameni să fi hotărât - din care nu făceau parte comuniştii, decât numai la urmă! - să îndeplinească ceea ce au îndeplinit cu succesul pe care-l cunoaşteţi.”

Constantin Vasiliu Răşcanu, general, ministru de război, 1945-1946

“Conform înştiinţării primite în dimineaţa de 27 iulie, la orele 22:00 am ajuns la casa de pe strada Kiseleff nr. 33 unde se ţinea a treia şedinţă a Comitetului Politic. La sosirea mea acolo, în salonul în care se ţinea nu am găsit decât pe Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Niculescu Buzeşti care discutau împreună. Intru şi eu încet şi încep să sosească colonelul Dămăceanu, apoi generalul Sănătescu.

Şedinţa se deschide şi generalul Sănătescu dă cuvântul lui Niculescu Buzeşti, să spună dacă au lut legătură cu Stârcea. La răspunsul său că încă nu poate să spună nimic, se trece la chestiunea armistiţiului, unde şi cui să se ceară armistiţiul. Niculescu Buzeşti, susţinut de Mocsony Stârcea, susţinea că cererea de armistiţiu să se facă la Cairo prin cei doi delegaţi ai P.N.L. şi P.N.Ţ., Ştirbei şi Vişoianu, adresată la cei trei, Anglia, SUA şi URSS. Apoi să se ceară un ajutor, unităţi aeropurtate.

La aceasta, Lucreţiu Pătrăşcanu spune că cererea de armistiţiu să se facă către URSS, nicidecum la Cairo, căci noi cu ea suntem în război şi nu cu anglo-americanii, cărora noi nu le-am provocat nici un fel de pagube în război. Să ne adresăm URSS, cu ei să stabilim condiţiunile armistiţiului, data când se va începe executarea lui, delegaţii care se vor duce la tratative.

Se ridică apoi Bodnăraş care spune că să nu se mai tărăgăneze lucrurile, soluţia cea mai bună este aşa cum a spus-o tovarăşul Pătrăşcanu, să cerem armistiţiu URSS cu care suntem în război. Să nu mai lungim cu tratative la Cairo, că pot dura luni de zile. Poporul are nevoie de a ieşi din război cât mai curând, de a elibera ţara de hitlerişti, de a se încheia pacea cât mai repede. Calea cea mai bună este cea a tovarăşului Pătrăşcanu. Curajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, tenacitatea lui m-au câştigat...”

rador.ro

Cuviosul Ioan înainte-văzătorul, pustnicul şi zăvorâtul din Egipt, Lycopolis (apr. 395)

 

Cuviosul Ioan înainte-văzătorul,
pustnicul şi închisul din Egipt
(27 martie)

Sfântul Cuvios loan pînă la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani a fost tăietor de lemne. După aceea, mînat de setea neostoită de rugăciune, el s-a retras în putie unde a trăit pînă la sfîrşitul vieţii, care i-a venit la vîrsta de nouăzeci de ani. Acest cuvios a trăit ca un înger în trup. El cunoştea inimile oamenilor care veneau la el pentru sfat, ştiindu-le mai dinainte numele, dorinţele şi gîndurile. El i-a prorocit împăratului Teodosie în ce fel vor sfirşi războaiele lui. El a prorocit generalilor, monahilor, şi tuturor celor cărora le era de trebuinţă să ştie cele ascunse din întunericul viitorului lor. Un mare prinţ 1-a rugat odată să primească să stea de vorbă cu soţia lui, care dorea cu ardoare să-1 vadă. Dar sfintul nu dorea întîlnirile cele din dorinţă deşartă ale oamenilor. Şi atunci, ca mîngîiere, s-a înfăţişat în vis femeii, arătîndu-i chipul în care este. Femeia atunci a descris înfăţişarea sfîntului bărbatului ei, care i-a confirmat că într-adevăr aşa este chipul sfîntului. Pe toţi cei care îl cercetau fără vicleşug la inimă el îi învăţa că începutul vieţii celei fericite este dobîndirea smereniei, dîndu-le din belşug pilde a cît de pierzătoare de suflet este trufia şi slava deşartă, cea care pe mulţi i-a prăbuşit de la mari înălţimi duhovniceşti, în mari păcate şi chiar în moarte. Acest sfînt a îndurat mari războaie din partea diavolilor. Satan i s-a înfăţişat ca înger de lumină, înconjurat de miriade de diavoli la fel de strălucitori, care îl sileau să se închine lui Satan, înfâţişîndu-i-1 ca pe Hristos. Dar loan a răspuns cu înţelepciune: „Eu Domnului meu Hristos mă închin în fiecare zi. Dacă acesta ar fi El, nu mi-ar cere să cad şi să mă închin lui, cînd eu deja mă închin Lui.“. În urma acestor cuvinte puterile satanice s-au risipit ca un fum puturos. Sfintul Cuvios loan a adormit cu pace, îngenuncheat la rugăciune, în anul al nouăzecilea al vieţii sale.

***

În cetatea Licopolis din ţara Egiptului, era un bărbat cu numele Ioan, fiind dat din tinereţe la meşteşugul de teslărie. Ajungînd la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani, s-a lepădat de lume şi a petrecut cincisprezece ani prin felurite mînăstiri, deprinzîn-du-se la viaţa monahicească în multe osteneli. După aceea s-a dus singur la muntele ce se chema "al Lupului", care era aproape de Licopolis, unde, zidindu-şi o chilie cu trei odăi, s-a încuiat într-însa. Într-o chilie se ruga, într-alta făcea lucrul mîinilor, iar a treia îi era de trebuinţă la ale vieţii lui.

Nevoindu-se cincizeci de ani, pînă la sfîrşitul său, fără să iasă deloc din chilie, primea pe fereastră cele trebuincioase lui de la cei ce-l slujeau; iar celor ce veneau la el, le vorbea despre cele folositoare. Dar, după ce a împlinit într-acea închisoare treizeci de ani, s-a învrednicit proorocescului dar de la Dumnezeu, pentru care, chiar şi lui Teodosie, marele împărat grec (379-395), i-a trimis felurite scrisori, spunîndu-i că va birui pe tiranul Maxim, şi Galia va intra în stăpînirea sa. Asemenea şi despre tiranul Evghenie, cum că şi pe acela îl va birui şi după aceea îşi va primi sfîrşitul vieţii, iar pămînteasca împărăţie o va lăsa fiilor săi.

Pentru o mai înainte vedere ca aceea a lui, a străbătut vestea despre dînsul pretutindeni, ca despre un bărbat sfînt, căci şi împăratul Teodosie îl cinstea ca pe un prooroc al lui Dumnezeu. La început a venit la dînsul un voievod oarecare, întrebîndu-l dacă va birui pe etiopienii cei dimprejurul Sienului (şi acel loc este la începutul ţării Tebaidei), căci atunci, năvălind acolo etiopienii, toată ţara aceea o prădau. Iar Cuviosul Ioan, spunîndu-i cele ce vor avea să fie, i-a poruncit ca fără temere să meargă asupra lor, că îi va birui şi de împăraţi va fi cinstit.

Şi s-a săvîrşit aceea după proorocia sfîntului. De atunci s-a încredinţat voievodul, din povestirile despre dînsul, şi trimitea la sfîntul, cerînd rugăciuni şi mai înainte descoperiri pentru biruinţă, dacă vreodată vor avea să vină asupră-i vrăjmaşii.

Iar cît de minunat şi mai presus de măsură era darul proorociei ce-l avea sfîntul acesta, am auzit de la părinţii cei ce petreceau cu dînsul - cum zice Paladie, scriitorul vieţii acestuia -, a căror nevoinţă vrednică de laudă ne încredinţează despre nemincinoasele lor cuvinte, despre proorociile pe care le spunea acest bărbat dumnezeiesc.

Odată, venind la dînsul un tribun, se ruga pentru femeia sa, ca să-i dea voie să vină înaintea feţei sale, fiindcă aceasta dorea şi stăruia să-l vadă pe sfinţia sa. Iar sfîntul se lepăda în tot chipul, nevrînd nicidecum să fie văzut de faţă femeiască, el care şi către bărbaţi vorbea prin fereastră. După ce mult timp şi cu dinadinsul a fost rugat, văzînd credinţa lor, a făgăduit să se arate femeii în vedenia somnului. "În această noapte, zise el, mă voi arăta ei, însă să nu poftească mai mult ca să mă vadă, în trup fiind". Şi a spus bărbatul acela soţiei sale cuvintele cuviosului. Iar ea a văzut în noaptea aceea în vis pe sfîntul, venind la dînsa şi zicîndu-i: "Ce este mie şi ţie, femeie? Pentru ce ai voit să-mi vezi faţa mea? Au doar eu sînt prooroc sau am sfinţenie de bărbat drept? Sînt om păcătos, asemenea pătimaş ca voi; însă am rugat pe Dumnezeu pentru tine şi pentru bărbatul tău, ca să fie vouă după credinţa voastră". Acestea zicînd, s-a dus.

Iar femeia, deşteptîndu-se din somn, a spus bărbatului său asemănarea sfîntului, îmbrăcămintea şi cuvintele lui şi multă mulţumire a trimis cuviosului prin bărbatul său. Mergînd bărbatul la chilia bătrînului, sfîntul i-a apucat înainte cu cuvîntul, zicîndu-i: "Iată, am împlinit cererea voastră, cercetînd pe soţia ta; deci de acum mai mult să nu mai poftească să mă vadă pe mine".

Altădată, o oarecare căpetenie din rînduiala ostăşească, fiindu-i femeia îngreuiată şi aproape de naştere, a mers la sfîntul cerînd rugăciuni. Şi în ziua aceea, în care el a plecat la cuviosul, femeia lui, născînd, era în primejdie de moarte. Iar omul lui Dumnezeu a zis aceluia: "De ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, cum că ţi s-a născut fiu, ai fi preamărit pe Dumnezeu. Însă maica lui nu departe era de porţile morţii; deci, ducîndu-te, vei afla pruncul viu şi să-i dai numele Ioan, iar după ce îl vei creşte pînă la şapte ani, să-l trimiţi la monahi în pustie".

Nişte minuni ca acestea arăta celor ce de departe veneau la dînsul. Şi cetăţenilor din Licopolis, care veneau la el totdeauna pentru folos, mai înainte le spunea cele ce în taină erau să fie şi cele ce în taină erau lucrate de fiecare. Vestea apoi şi despre rîul Nilului şi îmbelşugarea anului ce avea să fie. Însă spunea, deasemenea, mai înainte de vreme şi ale lui Dumnezeu pedepse, care veneau asupra lor, şi-i mustra, învăţîndu-i pentru care pricină mînia Domnului se apropia. Iar vindecări singur nu făcea Cuviosul Ioan, ci dădea unt-delemn sfinţit, prin care multe boli se tămăduiau.

Odată femeia unui senator, pierzîndu-şi vederea ochilor, avîndu-i acoperiţi cu albeaţă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la cuviosul. Zicînd el că niciodată nu vin la sfîntul femei, ea l-a rugat ca numai să spună despre dînsa sfîntului şi să se roage cuviosul lui Dumnezeu pentru dînsa. Şi a făcut aceasta bărbatul ei. Iar Sfîntul Ioan a trimis la dînsa untdelemn, cu care ea, ungîndu-se pe ochi de trei ori pe zi, a treia zi a văzut şi mulţumea lui Dumnezeu.

Zice Paladie, scriitorul vieţii lui: Am fost odată şapte fraţi străini în pustia Nitriei, eu şi cei ce urmau lui Evagrie, lui Albin şi Amonie; şi doream cu dinadinsul să ştim care este fapta cea bună a Sfîntului Ioan. Şi a grăit Evagrie: "Aş fi voit mai întîi să mă încredinţez despre dînsul, de la unul care ştie bine viaţa lui; pentru că dacă nu voi şti despre dînsul cu încredinţare, nu mă voi duce atît de departe, pînă la muntele Licopoliei". Acestea auzindu-le, eu m-am odihnit o zi, nimic grăind nimănui. Iar a doua zi, deschizînd chilia mea şi spre Dumnezeu nădăjduind, m-am dus la Tebaida. Ajungînd eu la muntele acela şi la chilia Cuviosului Ioan, mi-au spus ucenicii lui că, din ziua de Duminică pînă sîmbătă, către nimeni din cei ce vin nu vorbeşte; şi m-am odihnit, tăcînd şi aşteptînd pînă sîmbătă.

În ziua sîmbetei, în ceasul al doilea, am mers înaintea sfîntului bărbat şi l-am aflat şezînd la fereastră, prin care vorbea, mîngîind pe cei ce veneau la dînsul. Şi făcîndu-mi cuvînt, m-a întrebat prin tălmaci, zicîndu-mi: "De unde eşti şi pentru ce ai venit aici? Pentru că te socotesc că eşti din mînăstirea lui Evagrie". Şi cînd vorbeam, a venit voievodul ţării aceleia, cu numele Alimpie, şi a încetat Ioan a vorbi cu mine. Iar eu m-am depărtat de la dînşii puţin, ca să nu le fiu spre împiedicare în vorbirea lor. Stînd ei mult de vorbă, m-am supărat în sine-mi şi am început în gîndul meu a osîndi pe cinstitul bătrîn, care, pe mine trecîndu-mă cu vederea, pe voievodul acela îl cinstea. Şi, tulburîndu-mă de nerăbdare, cugetam ca, trecîndu-l cu vederea, să mă duc.

Iar el, înţelegîndu-mi gîndurile mele, a chemat pe tălmaciul său, cu numele Teodor, şi i-a zis: "Du-te şi zi fratelui aceluia să nu se mîhnească, căci acum îndată îl voi libera pe voievod şi voi vorbi cu dînsul". Iar eu m-am minunat de aceea, cum mi-a ştiut gîndurile mele, şi l-am cunoscut că este bărbat duhovnicesc şi înainte-văzător.

După ce s-a dus voievodul, m-a chemat bătrînul şi mi-a zis: "Pentru ce te-ai mîniat asupra mea? Ce lucru ai aflat în mine care te mîhneşte pe tine? Căci ai cugetat ceea ce nu este în mine, şi nici ţie nu ţi se cade să ai în gînd unele ca acestea. Au nu ştii scriptura aceea care zice: Nu trebuie sănătoşilor doctor, ci bolnavilor? Pe tine, cînd voi vrea, te voi afla, şi tu, cînd vei voi, mă vei afla pe mine. Şi chiar dacă nu te-aş fi mîngîiat eu pe tine, apoi te-ar fi mîngîiat fraţii şi alţi părinţi. Iar voievodul acela, prin grijile lumeşti fiind dat diavolului, după ce în puţină vreme şi-a venit în simţire, ca un rob ce scapă de cumplitul stăpîn, aşa scăpînd el de diavolul, a venit la mine să primească ceva folos. Cu nedreptate era ca, lăsîndu-l pe el, să vorbesc cu tine, care pururea te îngrijeşti de a ta mîntuire".

Atunci eu - zice Paladie - cu totul m-am încredinţat despre dînsul că este bărbat duhovnicesc şi l-am rugat să se roage pentru mine. Iar el, cu dragoste şi cu bucurie vorbind către mine şi cu dreapta sa atingîndu-se încetişor de obrazul meu cel stîng, mi-a zis: "Multe nevoi te aşteaptă pe tine şi războaiele cele grele acum le-ai suferit, luptîndu-te cu gîndul cel ce te silea ca să laşi pustia, pentru că diavolul îţi punea înainte pricini binecuvîntate, aducîndu-ţi aminte de dragostea tatălui şi a fratelui tău, iar tu nu te-ai învoit cu gîndul acela. Iată, bună vestire îţi vestesc, că amîndoi sînt sănătoşi şi de lume s-au lepădat şi va trăi tatăl tău încă şapte ani. Deci, să petreci cu bărbăţie în pustie şi să nu pofteşti pentru aceea a te duce la patria ta căci este scris: Nimeni, punîndu-şi mîna sa pe plug şi căutînd înapoi, nu este îndreptat întru Împărăţia lui Dumnezeu". Cu acele cuvinte ale omului lui Dumnezeu mult folosindu-mă şi din destul întărindu-mă - zice Paladie -, am mulţumit lui Dumnezeu, Care, prin acel sfînt bărbat, mi-a arătat diavoleasca înşelăciune care se lupta cu mine şi pe care el a ridicat-o.

După aceea iarăşi a zis către mine, vorbind cu prietenie: "Voieşti să fii episcop?" I-am răspuns lui: "Nicidecum, pentru că acum sînt episcop". Zis-a stareţul: "Cărei cetăţi eşti episcop?" Răspuns-am lui: "Episcopia mea este în bucătărie, în cămară, în trapeză, la vasele cu vin. Pe acelea le cercetez cu dinadinsul şi dacă vinul ar fi oţetit, apoi îl las, iar pe cel bun îl beau. La fel şi în căldare caut şi dacă în fierturi nu ajunge sare sau îndulcire, îndată o pun şi mănînc mîncare bună la gust. Asemenea fac şi cu celelalte lucruri, alegîndu-mi mie pe cele mai bune. Aceasta este episcopia mea, la care m-a ales şi m-a pus îmbuibarea mea cea iubitoare de dulceţi".

Cuviosul, zîmbind, a zis: "Încetează de a rîde, pentru că episcop ai să fii şi multe osteneli şi necazuri vei suferi. Iar de voieşti să scapi, să nu ieşi din pustie, pentru că în pustie nimeni nu poate să te pună pe tine episcop".

Iar eu, plecînd de la dînsul, am mers în pustie la locul meu cel obişnuit şi am spus sfinţilor părinţi toate cele despre prea-cinstitul şi sfîntul bărbat, Ioan Cuviosul. Însă am uitat după aceea eu, ticălosul, cuvintele lui pe care pentru mine le-a proorocit. Pentru că după trei ani, căzînd eu bolnav de splină şi de stomac, am fost trimis cu fraţii în Alexandria la doctori. Iar boala aceea înmulţindu-se, m-au sfătuit doctorii Alexandriei ca, pentru schimbarea aerului, să mă duc în Palestina, unde este aerul mai subţire şi mai sănătos.

Deci, fiind eu în Palestina şi însănătoşindu-mă, m-am dus de acolo în Bitinia. Şi acolo, nu ştiu cum, ori cu cea omenească, ori cu cea dumnezeiască voie, Dumnezeu ştie, m-am învrednicit a fi episcop, lucru care era mai presus de puterea mea. Şi am căzut în întristarea de care mi-a proorocit Cuviosul Ioan şi de a cărui proorocie atunci mi-am adus aminte. Dar aceea mi s-a întîmplat după mutarea cuviosului. Încă îmi aduc aminte şi de aceasta, cu care nevoitorul lui Hristos voia să mă folosească şi să mă înveţe, ca să rabd în pustie, petrecînd întru dînsa şi neieşind deloc. Mi-a zis Cuviosul Ioan: "De patruzeci de ani într-această chilie petrec şi n-am văzut faţă femeiască, nici vreun ban, nici pe cineva mîncînd şi bînd, nici pe mine nu m-a văzut cineva vreodată mîncînd sau bînd ceva".

După o vorbire ca aceea împreună cu Sfîntul Ioan - zice Paladie -, cînd m-am întors la locul meu cel obişnuit, precum am zis, şi am spus părinţilor cele despre dînsul, după două luni, sculîndu-ne toţi cei şapte, ne-am dus la dînsul. Şi după ce am sosit la locaşul lui, ne-a primit cu dragoste, cu faţă veselă, pe fiecare întrebîndu-l de sănătate. Şi îndată l-am rugat ca mai întîi să facă rugăciune pentru noi, pentru că este acest obicei la părinţii cei ce petrec în Egipt. Iar el ne-a întrebat: "Oare nu este cineva între voi cleric?" Şi au zis toţi că nu este. Şi căutînd spre fiecare din noi, a cunoscut pe clericul cel tăinuit, pentru că era unul din noi diacon, dar pe care nimeni nu-l ştia că este diacon, fără numai un frate. Căci pentru smerenia sa îşi tăinuia cinstea şi îl oprise pe fratele, cel ce ştia despre dînsul, să spună cuiva; pentru că, după asemănare cu sfinţii, el abia se socotea a fi vrednic de numele creştinesc.

Deci spre acela Cuviosul Ioan, arătînd cu mîna, a zis: "Acesta este diacon". Iar el lepădîndu-se, sfîntul, întinzînd mîna prin ferestruica pe unde vorbea cu noi, a apucat dreapta diaconului, a sărutat-o şi a zis către dînsul: "Nu lepăda darul lui Dumnezeu, o, fiule, nici să minţi, vătămînd darul Lui, pentru că minciuna este străină de creştini. Aceea de este şi în tine, mare ori mică, nu este lăudată, căci zice Mîntuitorul: Minciuna este de la diavolul". Diaconul, fiind mustrat, tăcea, primind învăţătura aceluia.

După ce am săvîrşit rugăciunea, un frate dintre noi, bolind de trei zile de nişte friguri, cerea tămăduire de la Cuviosul Ioan. Părintele a zis că boala aceea îi era de folos fratelui aceluia; însă, voind nu atît boala cît necredinţa să-i tămăduiască, a poruncit să ia sfîntul untdelemn şi să-l ungă. Atunci fratele acela a dat afară îndată toate vătămările ce avea înăuntru şi s-a făcut sănătos desăvîrşit. Şi se vedea omul acela, adică Cuviosul Ioan, fiind de nouăzeci de ani, cu trupul atît de chinuit, încît nici barba nu-i creştea, şi nimic altceva nu mînca decît numai roadele de prin copaci şi acelea după apusul soarelui. Apoi la bătrîneţe se obişnuise atît de demult cu postirile, încît nici pîine nu mînca, nici vreo mîncare gătită la foc.

Iar cînd ne-a poruncit să şedem, am mulţumit lui Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să-l vedem şi să vorbim cu dînsul. El, primindu-ne ca pe nişe fii ai săi cu faţa veselă, ne-a zis acestea: "De unde sînteţi, o, fiilor, şi ce necaz vă apasă de aţi venit la mine, omul cel prost şi smerit?" Noi, spunînd patria noastră şi locuinţa cea de atunci în pustia Nitriei, am adăugat şi aceasta: "Am venit de la Ierusalim în aceste părţi cu gînd să ne învrednicim, pentru folosul nostru, a te vedea cu ochii pe tine, de care de mult auzisem cu auzul".

A zis către noi fericitul Ioan: "Dar ce lucru de minune voiţi a vedea, o, iubiţilor fii, de aţi suferit atîta osteneală, venind aici? Ce trebuinţă este a vedea pe un om lepădat, smerit, neavînd ceva vrednic de vedere şi nici de mirare; căci sînt pretutindeni prooroci şi apostoli ai lui Dumnezeu, vrednici de mirare şi de laudă, care se cinstesc în biserici. De la aceia se cuvine a vă folosi şi a le urma lor. Însă mă minunez foarte de sîrguinţa voastră, cum atîtea primejdii, ce se întîmplă în cale, nu le-aţi băgat în seamă şi aţi venit la noi, căutînd folos, iar noi pentru lenevirea noastră nu putem să ieşim din chilie.

Deci, ascultaţi acum: Măcar că lucrul vostru este vrednic de laudă, să nu socotiţi că aţi făcut ceva bun şi vrednic de laudă, dar să urmaţi şi să săvîrşiţi faptele bune ale părinţilor voştri, lucru care nu se întîmplă adeseori; însă, chiar aşa fiind, să nu vă nădăjduiţi spre voi înşivă, pentru că unii spre ei singuri nădăjduind şi suindu-se la capătul faptelor bune, la sfîrşit au căzut din înălţime.

Aşadar, luaţi aminte: Rugăciunile voastre să fie drepte, curăţia inimii voastre să fie netulburată şi să nu vă îndeletniciţi mintea cu alte gîndiri în vremea rugăciunilor. Vedeţi, oare v-aţi lepădat cu adevărat de lume? N-aţi voit să urmaţi faptelor bune ale altora, iar în voi înşivă de ale voastre fapte bune vă măriţi în deşert? Oare faceţi ceva bun la arătarea oamenilor? Vedeţi, să nu vă socotiţi a fi drepţi, să nu vă înşelaţi cu părerea de vreun lucru bun, ca nu cumva, în vremea rugăciunilor, să vă fie pomenire de lucru lumesc, pentru că este nebunesc lucru, ca prin buze să vorbeşti către Stăpînul, iar cu gîndurile să te întorci de la Dînsul.

Dar această cădere a minţii se întîmplă la toţi cei ce nu s-au lepădat cu totul de lume, ci mai mult se sîrguiesc să se arate plăcuţi lumii. Pentru că cel ce gîndeşte la multe lucruri, îşi împarte mintea în multe griji trupeşti şi pămînteşti şi, cînd se supără de tulburările sale dinăuntru, nu poate să vadă pe Dumnezeu. Se cade celor ce au în minte pe Dumnezeu să se depărteze de la toate, căci zice Scriptura: Sîrguiţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sînt Dumnezeu. Iar cel ce a ajuns, în parte, la cunoştinţa de Dumnezeu, pentru că la toată cunoştinţa nimeni nu poate ajunge, aceluia i se descoperă tainele lui Dumnezeu. Vede mai înainte cele ce au să fie, priveşte descoperirile ca şi sfinţii, lucrează puteri şi primeşte de la Dumnezeu toate cele cerute".

Acestea şi multe alte părinteşti sfătuiri şi învăţături punîndu-le înainte Cuviosul Ioan fraţilor care veniseră la dînsul, a adus şi oarecare povestiri despre cei înalţi la minte şi despre cei ce nădăjduiesc spre sine şi a spus povestirea aceasta: A fost un oarecare monah, care petrecea în pustia cea de aproape, bine nevoindu-se în peşteră, mîncînd pîine din osteneala mîinilor sale, se rugîndu-se neîncetat şi sporind în fapte bune.

Deci, văzîndu-şi viaţa sa curată şi cinstită, a început a se înălţa în sine cu părerea, socotindu-se că este îmbunătăţit şi sfînt şi nădăjduia că niciodată nu va aluneca. Dar într-o seară tîrziu, cu voia lui Dumnezeu, a venit la dînsul ispititorul într-o nălucire de femeie preafrumoasă, ca rătăcită prin pustie, şi, găsind uşa deschisă, a intrat în peşteră şi, căzînd la picioarele monahului, l-a rugat s-o lase să se odihnească în peşteră, deoarece o apucase noaptea. Iar el, făcîndu-i-se milă de dînsa, a primit-o, netemîndu-se de cădere, pentru că nădăjduia în sine. Şi a întrebat-o de unde vine şi cum a rătăcit în acea pustie. Iar ispititorul, cel cu chip de femeie, minţind multe, a întins către el vorbă lungă, prin cuvinte înşelătoare. Şi, ascultînd cu luare-aminte, a început a se porni spre pofta păcatului. Apoi, spunînd amîndoi cuvinte desfrînate, monahul se tulbura cu gîndurile şi, aprinzîndu-se într-însul văpaia de pofta desfrînării, s-au învoit la păcat, şi acum se începea fărădelegea. Dar deodată femeia aceea, chiuind cu mare glas, s-a stins ca o umbră din mîinile lui şi s-a făcut nevăzută.

Atunci, îndată s-a auzit în văzduh glas de diavoli mulţi, care rîdeau, hohoteau, îl ocărau şi-i ziceau: "Cel ce se înalţă, se va smeri! Deci tu te-ai înălţat pînă la ceruri, iar acum ai căzut pînă la iad". Acel monah, văzîndu-se aşa batjocorit, a căzut în deznădejde şi, lăsîndu-şi chilia şi pustia, a ieşit în lume. Într-o cădere ca aceasta l-a pogorît cea mai înainte înălţare de minte a lui.

Învăţînd pocăinţa smereniei, Cuviosul Ioan ne arătă că, aşa cum ne duc diavolii în deznădejde, aşa şi noi putem să-i aducem pe ei în deznădejde, încît să nu mai poată să ne biruiască. De aceea a adăugat, spunînd o povestire ca aceasta: A fost un tînăr în cetate, făcînd multe răutăţi şi mari păcate. După aceea, pornindu-se din frica lui Dumnezeu, a venit în simţire şi umilinţă. Şi, ca să plîngă cea de mai înainte rea viaţă a sa, s-a dus la nişte morminte şi a căzut cu faţa la pămînt şi nu îndrăznea să cheme pe Dumnezeu, nici să se roage, socotindu-se că nu este vrednic nici să mai trăiască. Şi, mai înainte de vreme închizîndu-se în mormîntul morţilor, se tînguia şi ofta din inimă, suspinînd.

Şi petrecînd el astfel o săptămînă, diavolii, care mai înainte îl îndemnau la păcat, au mers la el, chiuind şi zicînd: "Amar ţie, necuratule, care te-ai săturat de dulceaţa desfrînării, iar acum, pocăindu-te, nouă deodată te-ai făcut vrăjmaş pe faţă. Ce fel de bine aştepţi, fiind plin de ale noastre răutăţi? De ce nu te scoli degrabă de aici şi nu mergi la lucrurile cele obişnuite nouă? Te aşteaptă desfrînaţii şi beţivii! Pentru ce nu mergi să te saturi de pofte, fiindcă nu-ţi este nici o nădejde de mîntuire? Al nostru eşti, ca cel ce ai făcut toată necurăţia, şi voieşti să scapi de noi. Nu vei scăpa, nu te vei izbăvi din mîinile noastre!"

Iar el împotriva lor nimic nu răspundea, nici nu voia să audă glasul lor, ci petrecea plîngînd neîncetat. Atunci diavolii, mult strigînd cu certare, după ce l-au văzut că nu se înfricoşează, nici nu fuge din mormînt, nici nu se învoieşte cu ei, l-au bătut cumplit şi voiau să-l omoare, dar nu le-a îngăduit Dumnezeu. Apoi s-au dus, lăsîndu-l abia viu. Iar el, zăcînd mult ca un mort, abia şi-a venit în sine şi iarăşi plîngea şi se tînguia de păcatele sale cele făcute înainte. Apoi rudeniile, căutîndu-l pretutindeni, l-au găsit în morminte şi l-au rugat să se întoarcă acasă. El însă nu i-a ascultat, voind mai bine să moară, decît să se întoarcă la viaţa cea dintîi. În altă noapte iarăşi au năvălit diavolii asupra lui, asemenea ca mai înainte, strigînd şi multe bîrfind, şi, iarăşi bătîndu-l, s-au dus.

Asemenea în a treia noapte au încercat să biruiască pe cel nebiruit; şi, văzînd că nimic nu sporesc, s-au deznădăjduit să-l mai biruiască şi au fugit cu totul de la el, fiind izgoniţi de răbdarea lui. Şi, fugind, strigau: "Ne-ai biruit, ne-ai biruit şi iar ne-ai biruit pe noi!" Astfel smerita pocăinţă şi vitejeasca răbdare aduce deznădejde diavolilor. De atunci diavolii nu mai puteau să facă vreun rău acelui tînăr, care a petrecut după aceea cu plăcere de Dumnezeu şi a fost pildă vie la mulţi oameni deznădăjduiţi, spre ridicarea din păcate şi spre adevărata pocăinţă.

Iarăşi vorbind Cuviosul Ioan despre înălţarea minţii, care pogoară pe om din înălţimea darului lui Dumnezeu, şi despre smerita cugetare, care înalţă spre milostivirea lui Dumnezeu, a adus povestirea aceasta: Era alt monah ce petrecea în pustia cea dinăuntru şi care se ostenise mulţi ani cu fapte bune. Dar la bătrîneţe s-a ispitit, prin meşteşugirile vrăjmaşului, şi puţin de n-a pierit prin înălţarea minţii sale. Acela se nevoia în mare linişte, în rugăciuni, în cîntări de psalmi şi în multe cugetări de Dumnezeu. Aşa petrecea toate zilele şi nopţile şi vedea unele vedenii dumnezeieşti la arătare, pe unele cînd dormea, iar pe altele chiar fiind treaz. Iar somnul lui era foarte puţin, încît abia era cu putinţă a se numi somn.

Şi atît era cuprins de dorirea vieţii celei fără de trup, încît de trupeasca hrană nu se îngrijea deloc, nici lucrînd pămîntul, nici sădind pomi de livezi, fiind plin de credinţă şi de nădejde spre Dumnezeu. De cînd se sălăşluise în pustie, nici o grijă nu avea cu ce să-şi hrănească trupul său, iar pe toate cele pămînteşti uitîndu-le, cu dorirea de Dumnezeu se cuprinsese desăvîrşit, aşteptînd trecerea din această lume la Dumnezeu. Astfel, se îndulcea foarte mult cu lucrurile cereşti cele nevăzute şi nădăjduite şi nu i-a slăbit trupul, nici nu i s-a tulburat cîndva sufletul lui. Ci într-o măsură bună, cinstită şi fericită i se rînduise viaţa lui, ca şi cum ar fi fost între cei trupeşti şi între cei fără de trup, nici fără de trup fiind el, nici foarte trupesc.

Şi a fost cinstit de Dumnezeu după cîtăva vreme, încît i se trimitea pîine din cer, prin mînă nevăzută. Căci, intrînd în peştera sa, găsea pe masă pîine curată, care putea să-i ajungă la două sau la trei zile. Şi cînd simţea cu trupul său că-i trebuie hrană, închinîndu-se lui Dumnezeu, gusta ceva şi iarăşi cu cîntare îşi sătura sufletul, petrecînd în rugăciune şi în gîndirea la Dumnezeu, din zi în zi sporind în săvîrşirea cea mai aleasă a faptei bune şi în nădejdea celor viitoare dîndu-se cu totul.

Deci acum pentru răsplătirea sa nădăjduia fără îndoială, ca şi cum aceea ar avea-o în mîini. Şi aceasta i-a fost pricina căderii lui în ispită. Pentru că a venit într-un gînd de mîndrie ca acesta, încît se socotea pe sine că este mai mare decît alţii şi că are de la Dumnezeu mai mare dăruire şi cereşti bunătăţi pregătite lui mai mult decît ceilalţi oameni. Şi nădăjduia în sine că niciodată nu va putea să alunece dintr-o viaţă ca aceea, înaltă în fapte bune.

Astfel socotindu-se în sine, nu după multă vreme s-a născut într-însul puţină trîndăvie, apoi a crescut lenevirea; şi era cunoscută lenevirea aceasta, căci şi din somn a început a se scula mai tîrziu, iar cîntarea de psalmi şi rugăciunile lui erau mai scurte, nu ca mai înainte, prelungite.

Şi era într-însul gîndul de a se odihni puţin şi el se învoia cu aceasta. Şi se tulbura cu gîndurile şi în taină gîndea ceva necuviincios. Dar obişnuinţa lui cea dintîi spre nevoinţă îl deştepta puţin din lenevire şi din tulburarea gîndurilor şi îl făcea mai nevoitor, însă el iarăşi cădea într-aceeaşi tulburare a gîndurilor. Şi după obişnuitele rugăciuni, intrînd în peşteră, după ce a înserat, a găsit după obicei pîine trimisă lui de Dumnezeu în chip nevăzut, dar acum nu era aşa curată ca mai înainte. Dar, întărindu-şi trupul, n-a lepădat gîndurile cele necurate şi nici nu cunoştea că sufletul său este vătămat de ele, nici nu s-a întors spre căutarea tămăduirii rănii celei dintîi, socotind a fi lucru mic să primească gîndurile cele necurate şi întru dînsele cu îndulcire să zăbovească.

Iar a doua zi, după rugăciunile şi cîntările de psalmi cele obişnuite, însă de gînduri risipite, venind seara, a intrat în peştera sa să se întărească cu hrană. Însă a găsit toată pîinea necurată, de care lucru se minuna foarte mult şi se întrista cu duhul, dar a mîncat şi s-a întărit.

Iar după ce a sosit a treia noapte, întreită răutate şi-a făcut, pentru că mintea lui iarăşi a înmulţit gîndurile cele necurate şi era atît de tulburat de desfrînata poftă, încît i se părea în mintea lui că este cu dînsul o femeie şi săvîrşeşte păcatul. După ce a trecut noaptea, iarăşi săvîrşind obişnuita pravilă, deşi cu multă împiedicare de gînduri, cînd a înserat, a mers la pîine şi a găsit-o nu numai necurată, ci ca şi cum de şoareci şi de cîini ar fi mîncată şi numai rămăşiţele sfărîmate pe pămînt le-a găsit. Atunci a suspinat şi a lăcrimat, însă nu şi-a sfărîmat inima sa atît cît să poată ajunge spre alungarea necuratelor gînduri şi a pătimaşului război.

Adunînd acele necurate sfărîmături, a mîncat puţin, nu cît a voit să mănînce, şi s-a culcat ca să doarmă. Şi îndată a năvălit asupra lui un nor de gînduri preadeşarte, atrăgîndu-l din pustie la lume; şi cu totul cuprinzîndu-se de poftă, neputînd răbda mai mult şi a-şi veni în simţire - Dumnezeu aşa voind o vreme, pentru a lui înălţare de minte -, s-a sculat şi s-a dus noaptea prin pustie, vrînd să ajungă la locuinţele oamenilor mireni. Dar după ce s-a făcut ziuă şi zăduful soarelui a început, a ostenit bătrînul - pentru că acum nu mai era tînăr -, iar calea era prea depărtată pînă la locul unde avea el de gînd să meargă. Deci căuta încoace şi încolo, ca doar va vedea vreo mînăstire, la care, abătîndu-se, s-ar putea odihni. Şi s-a întîmplat, după rînduiala lui Dumnezeu, o mînăstire în drum, în care el intrînd, fraţii cei ce erau acolo l-au primit cu dragoste şi cu cinste, ca pe un părinte, spălîndu-i faţa şi picioarele. Şi, făcînd rugăciune, i-au pus înainte masă şi-l pofteau să guste pentru dragoste din cele puse înainte.

După ce s-a întărit, l-au rugat fraţii să le spună cuvînt de mîntuire, cum vor scăpa de cursele diavolului şi cum vor putea birui gîndurile cele necurate. Iar el îi sfătuia pe dînşii, ca un părinte, să fie tari şi statornici în osteneli, ca unii ce, nu după multă vreme, vor fi odihniţi de Hristos. Grăindu-le lor multe despre pustniceştile nevoinţe, i-a folosit foarte mult. Iar după ce a încetat învăţătura, singur odihnindu-se la un loc deosebit, a început a gîndi în sine, cum învaţă pe alţii, dar nu se îngrijeşte de sineşi; pe alţii îi foloseşte, iar pe el se sminteşte, pe alţii îi povăţuieşte la calea mîntuirii, iar el singur se păgubeşte şi merge la pierzare.

Astfel, socotindu-se şi văzîndu-se biruit de gîndurile cele viclene, s-a întors îndată în pustie, ducîndu-se nu încetişor, ci fugind şi alergînd la locul său cel dintîi, plîngînd pentru înşelarea sa şi zicînd: "De nu mi-ar fi ajutat Domnul, mi s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu, căci puţin de n-am căzut în toate răutăţile". Şi s-a împlinit cuvîntul zis la Pilde: Frate pe frate întărindu-se, sînt ca o cetate tare şi înaltă şi se întăreşte ca o împărăţie întemeiată. Din acea vreme s-a îndreptat bine acel monah, căci, încuindu-se în peştera sa, a căzut la pămînt, presărîndu-şi ţărînă pe cap, plîngînd şi tînguindu-se multe zile. Şi de la pămînt nu s-a sculat, pînă ce nu s-a încredinţat de la înger despre primirea pocăinţei sale şi de pîinea cea dinainte ce i se trimitea de la Dumnezeu şi îşi afla pentru el hrană fără osteneala mîinilor sale. Astfel smereşte înălţarea minţii pe om!"

Acestea le spunea Cuviosul Ioan fraţilor celor ce veneau la dînsul. Apoi a adăugat: "O, fiilor, smeriţi să fiţi în cele mici şi în cele mari lucruri! Pentru că aceasta este cea dintîi poruncă a Mîntuitorului, Care a zis: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia cerului. Pentru că a fi sărac cu duhul, însemnează a fi smerit, şi neînşelaţi să fiţi de diavolii care vă aduc vouă păreri şi năluciri. Şi dacă ar veni cineva la voi frate, prieten, soţie, părinte, învăţător, maică sau soră, mai întîi să ridicaţi mîinile la rugăciune şi, de va fi nălucire, va fugi de la voi.

Dacă cineva v-ar lăuda pe voi, diavol sau om, să nu-l ascultaţi pe acela, nici să vă înălţaţi cu mintea. Că şi pe mine adeseori noaptea mă înşelau diavolii şi nu mă lăsau să mă rog în pace, nici să mă odihnesc, punîndu-mi oarecare năluciri înainte toată noaptea. Iar după ce venea ziua, batjocorindu-mă, se închinau pînă la pămînt înaintea mea, zicîndu-mi: "Iartă-ne pe noi, părinte, că osteneală ţi-am făcut ţie toată noaptea". Iar eu le răspundeam: "Duceţi-vă de la mine toţi lucrătorii fărădelegii şi nu ispitiţi pe sluga Domnului".

Pentru aceasta, fiilor, să nu iubiţi gîlceava, învăţîndu-vă totdeauna gîndirea de Dumnezeu şi rugîndu-vă lui Dumnezeu să vă dea vouă ca să aveţi pururea minte curată. Bun este cu adevărat şi acel nevoitor care, petrecînd în lume, se îndeletniceşte în cinstite lucruri, arătînd altora iubire de oameni, primire de străini, dînd milostenie, făcînd bine celor ce vin la dînsul, ajutînd pe cei ce sînt întru osteneli şi petrecînd fără de nici un fel de mînie. Unul ca acesta este frate bun, pentru că petrece în fapta lucrurilor celor bune şi săvîrşeşte poruncile Domnului, însă cu pămînteşti lucruri se îndeletniceşte.

Dar mult mai bun şi mai mare este cel ce petrece în gîndirea de Dumnezeu, care trece de la cele materialnice la cele nematerialnice, însuşi lepădîndu-le şi uitîndu-le pe cele de jos, încearcă pe cele cereşti, stînd înaintea Dumnezeului tuturor, de toate dezlegîndu-se şi de nici o grijă înapoi întorcîndu-se. Unul ca acesta este cu Dumnezeu, cinstindu-L cu neîncetate cîntări de psalmi. Ştiu eu pe un om în pustie, care zece ani n-a gustat nimic din pămîn-teasca hrană, ci îngerul îi aducea în a treia zi cereasca hrană şi i-o dădea în gură, şi aceea îi era hrana şi băutura - aceasta Cuviosul Ioan o spunea ca despre altul, dar însuşi el era acela.

Mai ştiu - zicea el - şi aceasta, că la acel om, într-o nălucire, s-au dus diavolii, arătîndu-i cete de îngeri şi căruţe de foc şi mulţi purtători de arme, ca şi cum ar fi venit un împărat, ce-i zicea: "Întru toate cu dreptate şi cu bunătate ai petrecut, o, omule. Deci de acum închină-te mie şi ca pe Ilie te voi înălţa pe tine". Iar monahul acela a zis în sine: "Eu în toate zilele mă închin Împăratului meu Iisus Hristos şi, de ar fi fost El, nu de aceasta ar fi avut trebuinţă de la mine". Şi a răspuns diavolului: "Eu pe Dumnezeu Îl am Împărat şi Stăpîn, Căruia totdeauna mă închin, iar tu nu eşti împăratul meu!" Şi îndată s-au stins diavolii".

Cu nişte povestiri ca acestea şi învăţături duhovniceşti şi cu acest fel de viaţă, asemenea îngerilor, Cuviosul Ioan, pe mulţi folosindu-i şi desăvîrşit plăcînd lui Dumnezeu, mai înaintea sfîrşitului său, la nouăzeci de ani, a poruncit ucenicilor săi ca nimeni să nu vină la dînsul pînă a treia zi. Iar după trei zile, mergînd fraţii, l-au aflat cu genunchii plecaţi la pămînt ca la rugăciune, iar cu sufletul se dusese la Domnul, ca să stea, cu cereştile cete îngereşti, înaintea scaunului lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Căruia I se cuvine slava, în veci. Amin.

Viețile Sfinților Martie