Troparul Sfântului Ioanichie cel Mare, glasul al 8-lea
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioanichie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Cuviosului Ioanichie cel Mare, glasul al 8-lea
Stea prealuminoasă te-ai arătat pe pământ luminând în lume, pe cei ce sunt în negura patimilor strălucindu-i şi doctor de mare ajutor fiind celor bolnavi; ci, ca cel ce ai luat har de tămăduiri, celor ce te rugăm pe tine dă-ne toată vindecarea, ca să strigăm: bucură-te, Părinte Ioanichie.
Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Ioanichie cel Mare
(4 noiembrie)Preacuviosul Părinte Ioanichie s-a născut în părţile Bitiniei, în satul ce se numea Maricat; tatăl său se numea Miritrichie, iar maica sa, Anastasia. Şi începînd a veni în vîrstă, păştea vitele, după porunca părinţilor săi. Apoi, deşi nu era dat la învăţătura cărţii, mai mult decît toţi cei ce învăţau, a înţeles ce este viaţa, căci căuta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povăţuit de Duhul Sfînt, era foarte îmbunătăţit, blînd, smerit, răbdător şi foarte ascultător. Iar către rugăciune avea o astfel de osîrdie, încît de multe ori lăsînd turma sa, toată ziua stătea la un loc deosebit şi se ruga cu sîrguinţă către Dumnezeu. Iar cînd mergea la rugăciune, îşi însemna turma sa cu semnul crucii şi rămînea turma nerisipită, nici de fiare răpită, nici de tîlhari furată, pînă cînd fericitul copil, întorcîndu-se seara, o mîna la casa părinţilor. Cu astfel de lucru s-a îndeletnicit Sfîntul pînă la vîrsta matură.
În acea vreme, împărăţea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amăgit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toată stăpînirea sa, ca să aleagă tineri plăcuţi, harnici şi viteji pentru oaste.
Ajungînd trimişii în părţile Bitiniei şi fiind în satul unde vieţuia Ioanichie, dacă l-au văzut că este tînăr, frumos, cu vîrsta desăvîrşit, cu trupul voinic şi îndemînatic la oaste, l-au luat cu dînşii şi l-au înscris în rînduiala ostăşească. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostaş, era înfricoşător vrăjmaşilor pentru bărbăţia lui şi iubit celor ce ostăşeau împreună cu dînsul, pentru blîndeţea şi smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, căci păzea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.
Însă diavolul, pizmuind viaţa lui cea îmbunătăţită, l-a tras pe el în eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toată Biserica lui Dumnezeu era tulburată prin împăraţi eretici. Căci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se închinau erau izgoniţi. Şi atît de mult a fost înşelat Ioanichie cu acel eres, încît nu voia nici să audă de sfintele icoane.
Iar Dumnezeu, Care voieşte ca toţi să se mîntuiască, l-a mîntuit şi pe el de acea înşelăciune în acest chip. A rînduit a fi trimis cu oştile spre Apus, de unde întorcîndu-se, trecea pe lîngă muntele Olimpului; şi după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a trecut pe lîngă un călugăr, care pustnicea în acel munte şi care era înainte văzător. Acela, auzind că Ioanichie trecea pe acolo cu oştile, şi prin Duhul lui Dumnezeu înştiinţîndu-se despre toate cele ce gîndea dînsul, a ieşit din chilia sa şi, arătîndu-se lui, a zis: "O, fiule Ioanichie, dacă te numeşti creştin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sînt toate ostenelile faptelor tale celor bune, dacă nu ai credinţa cea dreaptă!"
Acestea auzindu-le, Ioanichie se minună, căci l-a chemat pe nume acela care nu-l ştia pe el şi a vădit credinţa lui, călugărul care niciodată nu-l văzuse. Deci a cunoscut că cel ce grăieşte către dînsul este plin de Duhul lui Dumnezeu şi, cu ochii mai înainte văzători, a ştiut tot despre dînsul. Pentru aceea a căzut la pămînt, închinîndu-se şi cerînd iertare, pentru că din neştiinţă a greşit; şi a făgăduit a se îndrepta şi a da cinstea şi închinăciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos şi chipurilor tuturor sfinţilor.
Din acea vreme fericitul Ioanichie a început cu osîrdie a cinsti sfintele icoane şi se căia că altădată, în neştiinţa sa, le trecuse cu vederea; şi părîndu-i rău de aceasta, se pedepsea cu post şi cu tot felul de chinuri ale trupului. Căci, petrecînd lîngă uşile împărăteşti, se culca pe pămînt şi făcea rugăciune cu sîrguinţă şi priveghere de toată noaptea şi niciodată nu mînca bucate pînă la săturare. Deşi adeseori stătea la masa de obşte cu ostaşii săi, însă atunci numai gusta din mîncare şi băutură, în acest fel de pocăinţă petrecînd el şase ani.
În acea vreme s-au sculat bulgarii cu toată puterea lor şi au pornit război împotriva grecilor, robind Tracia. Deci a ieşit împotriva lor împăratul grecilor, cu toate oştile sale, între care era şi fericitul Ioanichie. Iar cînd s-au apropiat amîndouă oştile şi făceau război, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a arătat mare vitejie, ca odinioară David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar în faţa împăratului a apărat pe tovarăşii săi de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor săi şi tăindu-i ca pe nişte buruieni. Pe un oarecare boier din cei însemnaţi ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii şi a fost biruit de dînşii, căzînd în mîinile lor, Ioanichie l-a izbăvit; căci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a tăiat cu sabia, iar pe alţii i-a izgonit şi pe cel robit l-a scăpat.
Odată, văzînd el un bulgar înfricoşător ca Goliat, care păzea o cale strîmtă şi ucidea mulţi greci, s-a pornit asupra lui şi îndată i-a tăiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi, lucru care mai înainte însemna lupta lui cea tare şi biruinţa care avea să o aibă contra vrăjmaşilor celor nevăzuţi.
Văzînd împăratul vitejia lui, l-a întrebat despre patria lui, despre neam şi despre nume şi a poruncit să-l scrie în cartea vitejilor, ca după săvîrşirea războiului să-l cinstească cu boierie mare şi cu multe daruri ca pe un ostaş viteaz.
Sfîrşindu-se războiul şi întorcîndu-se împăratul întru ale sale, Ioanichie a văzut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este în dreapta Bitiniei. Aducîndu-şi aminte de călugărul acela, care ieşise la dînsul din pustie, şi-l mustrase pentru eresul luptării împotriva sfintelor icoane, şi-a pus în gînd să lase toate şi, sălăşluindu-se în acel munte, să urmeze în linişte vieţii călugăreşti şi să se închine lui Dumnezeu, lucru pe care degrabă l-a şi făcut. Căci, cînd a venit în cetatea împărătească şi avea să primească boierie cinstită şi daruri de la împărat pentru vitejia pe care o arătase în război, îndată le-a trecut cu vederea pe toate şi ca pe nişte gunoaie le-a socotit. Apoi, după douăzeci şi patru de ani ai ostăşirii sale împotriva trupului şi a sîngelui, părăsind oştirea, a mers la cei ce petreceau viaţă călugărească, vrînd a începe războiul împotriva duhurilor răutăţii celor de sub cer.
Întîi a venit în mînăstirea Avgarov şi, fiind primit de părinţii cei ce petreceau acolo, şi-a descoperit gîndul său egumenului Grigorie, cum că voieşte a merge în pustie şi a vieţui singur în linişte. Iar egumenul, lăudînd scopul, a zis: "Deşi cugeţi cele bune, iubitule, eu te sfătuiesc să nu alegi deocamdată viaţa cea pustnicească şi depărtată de petrecerea împreună cu oamenii, pînă ce nu te vei deprinde mai întîi cu rînduiala şi obiceiul călugăresc. Deci mai întîi sălăşluieşte-te între oarecare călugări cu fapte bune şi iscusiţi şi vei afla de la dînşii vremea şi rînduiala rugăciunilor; apoi învaţă smerita cugetare, ascultarea şi blîndeţea şi după aceea te vei duce şi în pustie. Păzeşte-te, fiule, ca nu cumva, fiind neînvăţat şi începînd viaţa aceasta, în loc să răneşti pe vrăjmaşul, să fii tu rănit de dînsul, şi în loc să-l biruieşti, să fii biruit!"
Un sfat folositor ca acesta ascultînd Ioanichie, a părăsit scopul său pînă la o vreme şi s-a sălăşluit împreună cu bărbaţii insuflaţi de Dumnezeu ca să se obişnuiască cu viaţa lor cea plină de fapte bune. Deci în trei mînăstiri a luat aminte şi a învăţat rînduiala şi viaţa călugărească. Mai întîi s-a dus la mînăstirea lui Avgarov, apoi s-a dus într-o altă mînăstire, care se numea Utotelos şi, neştiind carte, a început acolo a învăţa. Dar, văzînd că în mînăstirea aceea vin mulţi oameni mireni şi le tulbură liniştea, a ieşit de acolo şi s-a dus în a treia mînăstire, care se numea Antidiu. Petrecînd în ea doi ani, a învăţat treizeci de psalmi ai lui David şi mult s-a folosit de călugării cei ce petreceau acolo.
Iar după doi ani a dorit iarăşi liniştea pustiei şi voia să se suie într-un munte care era aproape şi acolo, în singurătate sălăşluindu-se, să înceapă viaţa pustnicească. Dar şapte zile mai înainte le-a petrecut postind şi rugînd pe Dumnezeu cu sîrguinţă, ca să-i fie povăţuitor pe calea ce dorea. În a şaptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i să iasă la muntele acela. Şi a ieşit Ioanichie din mînăstirea Antidiului şi a mers departe, şi pe munte suindu-se, lua aminte într-o parte şi într-alta, unde să afle un loc de petrecere. Şi iată, a văzut doi monahi vieţuitori în pustie, ale căror haine erau de păr şi se hrăneau din verdeţurile ce creşteau în pustie. Către aceştia alergînd fericitul, li s-a închinat. Iar ei, stînd, au făcut rugăciune şi după aceasta au vorbit cu dînsul. Deci Ioanichie le-a mărturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul său şi mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.
Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui că după cincizeci de ani de pustnicie, către sfîrşitul vieţii lui, va veni asupra lui o ispită de la nişte oameni zavistnici; dar au zis sfinţii, că se va întoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rău nu vei pătimi. Aceasta s-a şi împlinit şi despre care lucru vom spue mai pe urmă. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haină de păr, care pe limba acelei ţări se numea leviton. Această haină îi era lui Ioanichie ca o pavăză nebiruită împotriva tuturor săgeţilor vrăjmaşilor, precum singur mai pe urmă a mărturisit.
După vorba cea folositoare între ei, pustnicii s-au despărţit şi s-au dus în cea mai adîncă pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix şi acolo petrecea fără chilie, avînd numai cerul drept acoperămînt. Înştiinţîndu-se despre dînsul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul mînăstirii Avgarovului, i-a zidit lui în muntele acela o chilie mică, în care putea fericitul să se adăpostească de vifor, de ploi şi de zăpadă; deci în acea chiliuţă petrecea Ioanichie închis. După aceasta au început mulţi dintre fraţi a veni la dînsul, vrînd a-i vorbi şi a se folosi de la el. Pentru aceea, supărîndu-se pentru că i se tulbura liniştea, a lăsat muntele acela şi s-a dus, căutîndu-şi alt loc de linişte.
Mergînd pe lîngă satul ce se numea Elespont, a văzut aproape de dînsul un munte înalt şi foarte greu de umblat, fiind plin de pădure; şi săpîndu-şi în pămînt o peşteră strîmtă şi adîncă, a început a vieţui acolo fără a ieşi din ea. Iar hrană avea de la un păstor, care păştea caprele în acel munte; acesta aducea sfîntului cîte puţină pîine şi apă şi aceasta numai o dată pe lună, iar el primea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciune. Acolo a petrecut Sfîntul trei ani, ziua şi noaptea rugîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu, apoi cîntînd psalmii lui David, adăuga la fiecare stih cuvintele acestea: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul şi acoperămîntul meu Sfîntul Duh". Aceste cuvinte ca pe o dulceaţă purtîndu-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urmă mulţi deprinzîndu-le de la dînsul, totdeauna le aveau în gurile lor.
După trei ani de la nevoinţa lui în acea peşteră strîmtă, a ieşit odată la o biserică ce nu era departe de acolo. Şi, din întîmplare, au venit la acea biserică nişte ostaşi, care odinioară ostăşiseră cu Ioanichie şi avuseseră cu dînsul prietenie. Dintre aceştia unul, văzîndu-l pe Ioanichie, l-a recunoscut şi, îmbrăţişîndu-l, plîngea de bucurie şi îi aducea aminte de viaţa lui de mai dinainte, de vitejia lui în războaie, de slava şi de cinstea pe care o avea de la împăratul. Apoi se minuna că a lăsat toate acelea şi a vrut să trăiască în sărăcie. Dar întorcîndu-se ostaşul acela către tovarăşii săi, vrînd să le spună despre Ioanichie, acesta îndată a fugit de dînşii. Şi, vrînd să se ascundă mai bine, s-a dus în munţii Conturiului, în care erau mulţime de fiare şi de balauri. Acolo sălăşluindu-se Sfîntul şi fugind de slava omenească, a locuit cu fiarele şi cu balaurii, cîntînd ca David: Iată m-am îndepărtat fugind, şi m-am sălăşluit în pustie. Aşteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mîntuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor.
Iar după multă vreme a voit a merge în Efes, la biserica Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, pentru închinare şi rugăciune. Deci, sculîndu-se, a plecat şi, trecînd pe lîngă un lăcaş de rugăciune la apusul soarelui, l-au întîmpinat un bărbat şi o femeie, mergînd la acelaşi lăcaş ca să săvîrşească pomenirea părinţilor lor. Aceştia, văzîndu-l pe cale, s-au înfricoşat, că avea trupul îmbrăcat cu haine rupte, desculţ şi pe tot trupul acoperit cu păr. Iar sfîntul, văzîndu-i pe ei tremurînd de frică, a zis cu blîndeţe către dînşii: "Nu vă temeţi, fiilor, ci spuneţi-mi unde duce calea aceasta!" Iar ei au zis că duce către rîul ce este înainte şi care atunci era foarte mare, încît nimeni nu era cu putinţă a trece rîul acela fără luntre. Dar Sfîntul mergînd lîngă rîu, s-a odihnit puţin, apoi la miezul nopţii, sculîndu-se, a mers pe apă - o, picioare sfinte! o, călătorie minunată! Şi mergînd pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealaltă parte cu picioarele uscate.
După ce a sosit în Efes şi s-a apropiat de biserica Sfîntului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine uşile bisericii şi, intrînd înăuntru, s-a rugat dindestul, închinîndu-se şi sărutînd sfînta icoană a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi ieşind din biserică, îndată s-au închis uşile singure. Iar el iarăşi s-a întors la a sa petrecere în nevoinţă din munţii Conturiului.
Deci, i s-a întîmplat a merge pe lîngă o mînăstire de femei, unde era o maică ce avea o fiică tînără, şi aceasta fiind cuprinsă de dorinţa lumească, voia să lase cinul său călugăresc şi pe maica sa, să se ducă în lume şi să se mărite cu un bărbat. Iar maica sa o sfătuia cu plîngere şi o ruga ca să sufere războiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, să-şi omoare trupul său, să nu-şi lase călugăria şi să nu se dea spre batjocură şi pierzare diavolului. Dar nu putea să o înduplece pe dînsa, căci ardea de văpaia patimii şi voia să fugă din mînăstire.
Despre toate acestea înştiinţîndu-se Sfîntul Ioanichie, i s-a făcut milă de fecioara aceea şi, chemînd-o pe ea, a zis: "Pune, fiică, mîna ta pe grumajii mei!" Cînd a făcut aceasta fecioara, Sfîntul s-a rugat cu lacrimi către Dumnezeu ca să se izbăvească fecioara de acea patimă şi de ispita diavolului, iar greutatea războiului ei să fie pe grumajii lui şi toate patimile ei cele trupeşti să fie asupra lui, ceea ce a şi fost. Căci a scăpat fecioara aceea de toate gîndurile cele necurate şi de poftele cele trupeşti; apoi a petrecut în mînăstirea sa, vieţuind fără de patimi şi bineplăcînd lui Dumnezeu.
Iar Sfîntul Ioanichie s-a dus în calea sa, la muntele Conturiului; dar mergînd pe cale a simţit în sine o dorinţă necurată şi s-au năpustit asupra lui ca un vifor cumplit gîndurile cele lumeşti şi s-au ridicat într-însul valurile necuratelor patimi, încît fierbea sîngele într-însul ca într-o căldare şi toată ispita ce fusese la fecioara aceea a căzut asupra fericitului Ioanichie. Însă el răbda ostenindu-şi trupul cu mari nevoinţe. Apoi, aflînd undeva un balaur înfricoşător încuibat în crăpăturile pămîntului, a cugetat să se dea pe sine balaurului spre mîncare, voind mai bine a muri decît să se învoiască cu gîndurile cele necurate şi să-şi prihănească trupul său cel curat. Deci s-a aruncat pe sine înaintea balaurului, ca să fie mîncat de el. Însă şarpele nici n-a voit a se atinge de dînsul ci, atunci cînd îl întărîta pe el Sfîntul Ioanichie, îndată a murit.
Din acel ceas au pierit de la dînsul toate gîndurile necurate, s-a stins patima, a încetat pofta şi s-a întors pacea în trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stăpînire peste balaurii cei văzuţi şi peste cei nevăzuţi, ca să calce peste dînşii şi să sfărîme capetele lor. Odinioară, stînd el şi cîntînd psalmii lui David, a început a se clătina o stîncă ce era acolo. Uitîndu-se sfîntul, a văzut ieşind, din mijlocul peretelui, un balaur înfricoşător. Sfîntul punînd peste dînsul toiagul ce-l avea în mînă, îndată balaurul a murit.
Altădată, în vreme de iarnă, sfîntul intrînd într-o peşteră adîncă, a aflat într-însa un balaur ai cărui ochi străluceau ca focul şi sfîntul nu ştia că este acolo balaurul; ci părîndu-i că ochiul lui este cu adevărat foc, a adunat lemne şi le-a pus pe ochii şarpelui vrînd să se încălzească de frig; însă balaurul s-a sculat şi a lepădat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfîntul cum că este balaur, dar nu s-a temut ci, dîndu-se puţin într-o parte a peşterii, a petrecut împreună cu balaurul pînă ce a trecut iarna.
După doisprezece ani petrecuţi în pustia aceea, a venit către dînsul un glas de sus, poruncindu-i să meargă în mînăstirea care se numeşte Erist şi acolo să se îmbrace în rînduiala călugărească, căci încă nu era îmbrăcat în haine călugăreşti acest pustnic îmbunătăţit cu atîtea fapte bune. Deci, îndată a plecat la mînăstirea aceea, unde, ajungînd pe vremea secerişului, a spus dorinţa sa egumenului mînăstirii, care se numea Ştefan. Acesta, a doua zi, făcînd rugăciunile cele obişnuite, a îmbrăcat pe cuviosul Ioanichie în chipul călugăresc, deşi mai înainte de chipul acela era călugăr desăvîrşit şi pe mulţi călugări îi întrecea cu faptele bune.
Cuviosul, fiind îmbrăcat în haine călugăreşti, a început mai mult a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli. Apoi s-a închis într-un loc ce se numea Critama; şi s-a ferecat cu un lanţ de fier lung de şase coţi şi a petrecut în acea închisoare trei ani în legături, fiind singur de voie legat şi mucenic al lui Hristos. Iar după trei ani a dorit să se ducă în Helidon, să-l vadă pe Gheorghe cel mare între pustnici. Deci dezlegîndu-se din legături s-a dus; şi cînd a ajuns la rîul Goram, a dat iarăşi peste un balaur care tulbura rîul şi oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorît cu rugăciunea şi cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut lîngă dînsul alţi trei ani şi a învăţat de la el toată Psaltirea; şi iarăşi s-a dus la păstorul locaşului Antidiului, împreună cu ucenicul său Pahomie.
Fiind în mînăstirea Avgarovului, s-a dus cu alţi călugări ca să vadă o mînăstire ce era zidită de curînd, în muntele din apropiere. Şi cînd s-a apropiat de munte, a venit din pustie un ţap mare neobişnuit, pe care, văzîndu-l monahii care mergeau cu dînsul, cugetau între ei cum l-ar putea vîna, căci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, înţelegînd cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava să meargă şi să aducă ţapul acela la dînsul. Iar Sava a zis: "Dar de se va porni ţapul pe fugă, cum îl voi ajunge?" Iar Sfîntul a zis către dînsul: "Tu, frate, mergi numai şi fă ceea ce-ţi spun, căci el de bunăvoie va veni la tine şi-ţi va urma ţie". Dar întorcîndu-se către ceilalţi călugări, i-a întrebat pe ei de este bună pielea ţapului ca să facă din ea foale. Iar ei au zis: "Foarte bună este; aceasta cugetam şi noi mai înainte de a spune tu". Şi fiind adus ţapul, cuviosul îl netezea cu mîna sa, iar pe fraţi îi învăţa să le fie milă de sufletele dobitoacelor şi să-şi potolească poftele. Apoi iarăşi a slobozit ţapul la păşunea sa în pustie.
Cuviosul avea şi darul înainte vederii, căci a proorocit moartea împăratului Nichifor, care avea să fie degrabă, ceea ce s-a şi împlinit; căci, fiind rănit de bulgari, a murit în război. Asemenea a prevestit grabnicul sfîrşit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care începuse a împărăţi după dînsul.
Pe cînd petrecea Sfîntul în muntele Prusantiului, care este înalt ca şi muntele Olimpului, era acolo un călugăr, anume Gurie, cu viaţă făţarnică, ce căuta slava omenească, fiind de toţi slăvit ca un mare nevoitor. Acela, văzîndu-se departe de Sfîntul Ioanichie, cel cu adevărat nevoitor şi săvîrşitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrînd să-l piardă pe el de pe pămînt, a gătit otravă de moarte şi, venind la dînsul cu vicleşug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea în băutură. Iar cuviosul, fiind fără de răutate, socotea că Gurie îi arată dragoste prietenească, căci nu ştia zavistia şi vicleşugul lui.
Neştiind nimic, a băut otrava cea aducătoare de moarte şi îndată a căzut în boală cumplită şi se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lăsat pe plăcutul Său să se săvîrşească fără vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis în ajutor pe Sfîntul Mucenic Eustatie. Acesta, arătîndu-se lui în vedenie, l-a tămăduit de boală şi i-a dăruit sănătate ca mai înainte. Pentru aceasta, mulţumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserică în numele Sfîntului marelui mucenic Eustatie şi a făcut o mînăstire lîngă dînsa.
Într-o noapte a avut o vedenie, nu în somn, ci aievea, pe cînd stătea şi se ruga. Vedenia era aceasta: În partea muntelui dinspre răsărit, s-a arătat un izvor cu apă multă, iar împrejurul izvorului erau mulţime de oi care beau apa ce curgea din izvor; şi Sfîntul se minuna de acea vedenie, căci ştia că nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat cîndva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos şi bineplăcut pentru vieţuire. Apoi s-a înştiinţat de la cei de demult cum că într-acel loc a fost odinioară o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul a tîlcuit vedenia sa, zicînd: "Izvorul care avea multă apă, înseamnă darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce va fi în acel loc; iar oile, sînt poporul care se împărtăşeşte din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu".
Deci a pus multă sîrguinţă ca să se zidească biserica, iarăşi pe locul acela, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care a săvîrşit-o degrabă, căci a zidit o biserică frumoasă şi a aşezat mînăstire lîngă ea. Apoi a adunat mulţime de fraţi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sporirea Binecuvîntatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar cînd se zidea biserica, se ostenea şi Cuviosul Ioanichie, ducînd pietre şi ajutînd celor ce zideau. Odată, întinzîndu-şi mîna ca să ia o piatră de pe pămînt, a ieşit o viperă de sub piatră şi l-a apucat de mînă. Iar el, ca odinioară Pavel, scuturînd vipera de pe mînă, n-a păţit nimic.
În rugăciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sîrguinţă, încît nu numai cu duhul, ci şi cu trupul se înălţa de la pămînt. Altă dată cuviosul mergînd singur la biserică să se roage, i-a urmat în taină ucenicul şi următorul vieţii lui celei sfinte, fericitul Eustatie şi ascunzîndu-se într-un colţ al bisericii, lua aminte cu sîrguinţă la rugăciunea lui. Apoi l-a văzut ridicîndu-şi mîinile şi înălţîndu-se de la pămînt, stînd în văzduh şi rugîndu-se, lucru pe care văzîndu-l Eustatie, s-a înspăimîntat. Iar după rugăciune iarăşi a coborît pe pămînt. Şi simţindu-l pe Eustatie că este acolo, s-a scîrbit asupra lui şi a zis: "Scris este: Nu va locui lîngă tine cel ce vicleneşte. Iar tu ai îndrăznit a vedea cu vicleşug smerita mea rugăciune". Deci l-a certat pe el ca să nu spună nimănui despre aceea.
Multe minuni făcea acest bărbat sfînt. Pe demoni îi scotea din oameni cu cuvîntul şi tămăduia tot felul de boli cu semnul Crucii şi cu rugăciunea şi de vătămările şerpilor pe mulţi a izbăvit. De aceea mulţime de popor alerga la dînsul: unii cerînd tămăduiri de boli, alţii izbăvire de duhurile cele necurate, iar alţii numai binecuvîntare şi rugăciune, lucru care tulbura liniştea lui. Pentru aceea, supărîndu-se, s-a dus în muntele Trihalicului şi a trăit acolo, petrecînd fără acoperămînt. Iar Eustatie din mînăstirea Avgarovului, avînd dragoste cu osîrdie către părintele său şi dorind să se vadă cu dînsul, s-a dus acolo şi, căutîndu-l cu sîrguinţă, l-a aflat în acel munte.
Apoi, după rugăciunea obişnuită, Eustatie a întrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci împărăţea: "Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării contra sfintelor icoane?" Iar Sfîntul a prevestit grabnica lui pierzare, căci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degrabă l-a ucis pe Leon Armeanul şi i-a luat împărăţia.
Fericitul bărbat Ioanichie se obişnuise a umbla cu toiag la bătrîneţe; şi umblînd el prin unele locuri strîmte printre munţi, s-a întîmplat că i-a căzut toiagul din mînă şi s-a pierdut şi nu era cu putinţă a-l afla, căci căzuse într-o prăpastie. Deci, mîhnindu-se Sfîntul pentru pierderea toiagului, şi-a plecat genunchii făcînd Domnului obişnuitele rugăciuni. Iar toiagul purtîndu-se prin văzduh a venit cu nevăzută mînă şi s-a aşezat în mîinile sfîntului.
Umblînd fericitul pe munte, a aflat o peşteră pustie, în care se încuibaseră demonii. Sfîntul, iubind peştera aceea, s-a sălăşluit într-însa. Iar diavolii, nerăbdînd venirea lui, s-au sculat asupră-i şi multe feluri de supărări îi făceau, vrînd să-l înfricoşeze şi să-l izgonească de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrîşneau din dinţi, batjocoreau, îngrozeau, alergau asupra lui, năpădeau asupra feţei lui şi toată peştera părea că se clatină. Iar Sfîntul, după cuvîntul lui Pavel, stătea în ziua cea cumplită înarmîndu-se cu zaua dreptăţii şi cu pavăza credinţei şi întru nimic nu socotea toate năpădirile vrăjmaşilor. Demonii, precum odinioară n-au răbdat venirea lui Hristos, strigau: "Ai venit aici mai înainte de vreme să ne chinuieşti pe noi?" şi neputînd birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiţi, diavolii au fugit de la dînsul.
În acea vreme, o fiică a unui boier mare, care ţinea credinţa dreaptă, zăcea pe pat slăbănoagă şi bolea cumplit. Fiind adusă la Sfîntul, el îndată a întîmpinat-o şi, făcîndu-i-se milă de ea pentru buna ei credinţă - căci, în mijlocul atîtor popoare luptătoare împotriva icoanelor, ea singură cinstea sfintele icoane -, a tămăduit-o de boală cu rugăciuni şi cu semnul sfintei Cruci, dîndu-i sănătate desăvîrşită.
S-a întîmplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfîntului în însoţire; acela era întunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta îl învăţa Sfîntul din destul ca să cunoască calea cea dreaptă a bunei credinţe şi să aibă sfintele icoane în cinstea ce li se cuvine. Dar după ce n-a sporit nimic cu cuvintele - căci acela era împietrit ca faraon -, fericitul, uitînd rudenia sa cea de aproape după trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca să orbească ochii cei trupeşti ai celui luptător împotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufleteşti. Şi a fost aşa, căci a orbit cumnatul său după soră şi a luat pedeapsă vrednică pentru credinţa sa cea rătăcită.
Acest mare părinte avea obiceiul de se pogora din munte întru întîmpinare, cînd auzea că vine cineva la dînsul. Aceasta o făcea ca cei ce vin să nu se ostenească pentru dînsul, pentru că suirea în acel munte era cu osteneală, iar nu cu înlesnire. Deci, odată, veneau la dînsul doi episcopi, al Calcedonului şi al Niceei, şi cu dînşii Petru şi Teodor Studitul, cu Iosif şi cu Clement. Pe aceştia, fericitul i-a întîmpinat, pogorîndu-se din munte şi închinîndu-li-se lor cu dragoste, iar după rugăciunea cea obişnuită, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis către unul dintr-înşii, cu numele Iosif: "Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregăteşte pentru ieşire!" Aceste cuvinte ale lui nu le-au înţeles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecînd optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viaţă şi atunci şi-au adus aminte de cuvîntul fericitului Ioanichie şi au cunoscut că el a văzut cu ochii mai înainte văzători moartea lui Iosif şi că despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i să se pregătească de ieşire.
În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, împlinindu-se paisprezece ani de la sfîrşitul împăratului Nichifor şi de cînd bulgarii, bătînd pe greci, au robit pe mulţi dintre dînşii, din boierii cei mari şi slăviţi şi din ostaşi şi îi ţineau în legături şi în temniţă, atunci şi-a adus aminte cuviosul de cei robiţi şi s-a mîhnit pentru dînşii. Căci a auzit că sînt în mare strîmtoare şi nevoie şi că şed în temniţă rea şi întunecată, legaţi cu lanţuri şi că mai bine ar fi voit să moară decît să fie vii într-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dînşii, a lăsat pustia şi viaţa cea fără de gîlceavă şi s-a dus în pămîntul bulgarilor, vrînd să dezlege pe cei legaţi şi să slobozească pe cei robiţi.
Venind la cetatea unde erau grecii ţinuţi în legături, s-a apropiat de temniţă nevăzut, căci străjerii cei ce străjuiau uşile temniţei nu-l puteau vedea pe el. Apoi a făcut semnul Crucii pe uşi şi îndată s-a deschis temniţa în care intrînd, pe toţi i-a dezlegat din legături cu semnul Crucii şi le-a poruncit să meargă după dînsul. Deci au ieşit toţi cei legaţi din temniţă, fiind straja acolo şi neştiind nimic de ceea ce se făcuse. Iar Sfîntul, precum Hristos a scos din iad sufletele drepţilor, aşa şi el, slobozind pe greci din legături şi din temniţă, i-a îndreptat toată noaptea, ca alt Moise, în strălucire de lumină pînă la hotarele stăpînirii greceşti.
Mergînd pe cale cu dînşii, îi învăţa să nu fie ca părinţii lor, neam îndărătnic şi amăgitor, ci să nădăjduiască spre Dumnezeu şi să nu uite facerile de bine şi minunile Lui. Iar cînd s-a despărţit de dînşii, au căzut toţi la picioarele lui, rugîndu-l să le spună numele său şi ziceau: "Spune-ne cine eşti tu, o! omule al lui Dumnezeu?" Cuviosul n-a ascuns numele său, dar a poruncit să dea lui Dumnezeu mulţumire; şi astfel s-a întors iarăşi întru a sa liniştită petrecere.
Odinioară, cuviosul a şezut într-o corabie şi a plutit spre biserica Sfîntului Teofan, care era în Sigrian, ca să se închine. Întorcîndu-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind vieţuitorii ostrovului aceluia, călugări şi mireni, despre venirea lui Ioanichie la dînşii, au alergat toţi la dînsul şi, căzîndu-i înainte, îl rugau pe fericitul să-i miluiască pe dînşii şi să izgonească şerpii din insula lor; căci se înmulţiseră atunci şerpii fără de număr în insula aceea şi foarte mult îi vătămau pe oameni şi dobitoace. Iar Sfîntul, ascultîndu-i pe dînşii, ca nişte săgeţi a slobozit asupra şerpilor rugăciunile sale cele cu sîrguinţă către Dumnezeu şi, îndată, adunîndu-se toţi şerpii din insula aceea, s-au aruncat în adîncul mării. De atunci nu mai erau şerpi în insula aceea.
Cuviosul s-a dus de acolo în alt loc liniştit şi mergea împreună cu dînsul şi Daniil, egumenul mînăstirii, care era în insula Fas. Acesta avea un frate călugăr, anume Eftimie, al cărui sfîrşit ce avea să fie degrabă, Sfîntul mai înainte i l-a spus, zicînd: "Frate Eftimie, grăbeşte-te, că degrabă vei călători către călătoria cea de sus!" Acestea zicîndu-le lui Eftimie, a intrat într-o peşteră mică vrînd să se odihnească şi a aflat acolo un diavol vieţuind, care era mai cumplit decît cel dintîi.
Deci, Ioanichie cu Daniil s-au sălăşluit într-acea peşteră. Iar diavolul, nerăbdînd venirea lor, li s-a arătat negru cu chipul şi înfricoşător, iuţindu-se şi năvălind asupra lor, ca să-i izgonească din peşteră. Însă ei, nădăjduind spre Domnul, petreceau fără temere. Dar ucigaşul de oameni, năpădind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a rănit în coastă cu o durere aşa de grea, încît a rămas fără glas şapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din peşteră, neputînd să petreacă la un loc cu plăcuţii lui Dumnezeu.
După aceasta, Cuviosul Ioanichie iarăşi s-a întors în muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebăgare de seamă şi a izgonit omizile de prin grădini cu rugăciunea şi cu semnul Sfintei Cruci.
Odată, a venit pentru rugăciune o stareţă împreună cu fiica sa; şi aceea era egumenă a mînăstirii Cluviului. Iar el, luînd toiagul ce era în mîna maicii, l-a dat în mîna fiicei sale şi, tulburîndu-se maica, a zis: "Părinte, mie mi se cuvine toiagul ca să-mi sprijine trupul meu neputincios de bătrîneţe". Dar el, nerăspunzînd nimic, a arătat cu lucrul ceea ce era să fie; căci după puţină vreme stareţa aceea a murit şi a fost aleasă fiica sa egumenă, în locul ei. După aceasta, iarăşi s-a dus fericitul împreună cu ucenicul său Eustatie în alt munte, mai prăpăstios şi mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut cîtăva vreme. S-a suit apoi în munţii mînăstirii Antidiului şi acolo, zidindu-şi o chilie strîmtă, vieţuia după voia lui Dumnezeu.
El a făcut multe minuni: pe bolnavi a tămăduit, limbile celor gîngavi le-a îndreptat, pe cei iuţi şi mînioşi i-a schimbat în blîndeţe, pe eretici i-a întors din rătăcire şi a prevăzut multora mai înainte sfîrşitul, căci era plin de darul Sfîntului Duh, care vieţuia într-însul.
Acest cuvios astfel îşi petrecea viaţa, încît nu toţi oamenii puteau să-l vadă. Că mulţi, dorind să-l vadă, au venit la dînsul în chilie însă nu l-au văzut. Iar aceia ducîndu-se, smeritul părinte grăia către ucenicul său: "Frate Eustatie, cu rugăciunile tale am fost nevăzut de cei care au venit".
Odinioară, zidindu-se în muntele acela biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, a cărui formă de zidire a fost dată de Cuviosul Ioanichie, au venit nişte fraţi de departe, vrînd să vadă faţa cea cu sfîntă cuviinţă a cinstitului şi de Dumnezeu plăcutul bărbat. Aceştia, venind, şedeau lîngă biserica ce se zidea, aşteptînd acolo venirea cuviosului părinte, pe care doreau să-l vadă. Şi a venit Cuviosul Ioanichie vrînd să vadă de se zideşte biserica după forma cea dată de dînsul. El a stat înaintea fraţilor care veniseră la dînsul, luînd seama la zidire, dar aceia nu puteau să-l vadă.
După ce a stat destulă vreme în mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearătîndu-se pe sine celor care veniseră şi aşteptau cu osîrdie sosirea lui. Iar unul din călugării cei ce vieţuiau aproape de el, cu numele Ioan, înţelegînd lucrul ce se făcuse, a zis către dînsul: "Părinte, nu se cădea ca fraţii care s-au ostenit pentru tine atîta cale, să se întoarcă mîhniţi, fără să te vadă. Cu adevărat jalnic lucru este acesta şi atinge inima". Iar Sfîntul, lăudînd osteneala şi osîrdia fraţilor acelora, a început a se ruga pentru dînşii. Apoi, după rugăciune, întorcîndu-se către Ioan, a zis: "Frate, noi nu avem voia noastră, ci cele ce Dumnezeu voieşte pentru noi, acestea le şi face; dacă Dumnezeu ar fi binevoit să mă vadă fraţii care veniseră, apoi chiar de m-aş fi ascuns de dînşii, ei tot m-ar fi văzut; dar eu, multă vreme am stat înaintea ochilor lor neascuns, însă ei nu m-au văzut, căci aşa a voit Dumnezeu".
Altădată, venind nişte fraţi la cuviosul şi şezînd înaintea chiliei lui, vorbind între ei, iată că li s-a arătat o ursoaică mare şi înfricoşătoare ieşind din lunca ce era acolo aproape şi venea spre dînşii. Ei, văzînd-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfîntul a zis către ei: "Domnul nostru a dat robilor Săi putere să calce peste leu şi peste balaur, care sînt cele mai înfricoşătoare, iar voi vă temeţi de o ursoaică?" Deci a poruncit să-i arunce o bucată de pîine; iar ea, luînd pîinea, s-a dus în pustie. Şi atît era de duhovnicesc acest cuvios părinte şi ochii săi sufleteşti îi erau atît de luminaţi, încît duhurile cele cereşti şi sufletele drepţilor putea să le vadă. Odată, stînd el la rugăciune, a văzut sufletul Părintelui Petru purtat de îngeri cu slavă la cer, strălucind împrejur cu negrăită lumină; şi a spus aceasta ucenicilor săi, pentru folosul lor.
În acea vreme împărăţea peste greci Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi bărbaţi cinstiţi la Cuviosul Ioanichie, ca să-l întrebe dacă se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungînd trimişii, Sfîntul şi-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflată şi cînd a început a grăi din înţelepciunea cea dată lui de sus. Bărbaţii aceia s-au ruşinat, neputînd a se împotrivi, nici a răspunde vreun cuvînt împotriva cuvintelor lui. Grăia printr-însul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Săi în Evanghelie: Nu vă îngrijiţi mai înainte ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă gură şi înţelepciune.
Apoi, arătînd clar cum se cade a da cinstea cuvenită sfintelor icoane, i-a povăţuit pe ei la buna credinţă şi trimişii, lepădîndu-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au închinat chipului lui Hristos.
Odată Eustatie, egumenul mînăstirii Avgarovului, a întrebat pe Cuviosul Ioanichie: "Părinte, pînă cînd vor fi sfintele icoane călcate şi cînd se vor da înapoi Bisericii de către prigonitorii care răpesc turma lui Hristos ca fiarele cele sălbatice?" El a răspuns: "Aşteaptă puţin, frate, şi vei vedea puterea lui Dumnezeu, căci va lua ocîrmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va îndrepta cu dumnezeiescul Duh, va stîrpi eresurile şi va întări Biserica cu dogme sfinte, va aduce linişte şi unire; iar pe cei ce se împotrivesc, îi va smeri dreapta Celui Preaînalt".
Această proorocie a Cuviosului Ioanichie degrabă s-a împlinit căci, trecînd puţină vreme, a murit Teofil, împăratul luptător contra sfintelor icoane. După dînsul, a venit fiul său Mihail, cu maica sa, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane în biserici, a întărit dreapta credinţă şi toată tulburarea a schimbat-o în linişte. Însă după puţină vreme, iarăşi a ridicat diavolul pe cei necredincioşi, care tulburau şi clătinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie oştindu-se cu sabia cea duhovnicească a cuvîntului lui Dumnezeu împotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Căci acesta, uneori prin cuvînt, alteori prin scrisorile sale, apăra buna credinţă şi pe cei depărtaţi de Biserică îi întorcea.
De multe ori patriarhul Metodie, slăbind în discuţia cu ereticii, cuviosul îl întărea şi-l sprijinea prin scrisorile sale. Odată, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au început a batjocori şi a huli pe fericitul. Înţelegînd aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degrabă în mijlocul sinodului şi a început a grăi în auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu şi pentru cele dumnezeieşti, încît toţi se mirau de înţelepciunea şi cuvintele lui. Şi n-au fost în deşert cuvintele lui, căci precum a făcut odată Petru, propovăduind adunării din Ierusalim, aşa şi în această adunare făcînd Ioanichie prin cîntare de Dumnezeu, încît cei ce auzeau se mîngîiau cu inima, şi cu dragoste primeau cuvîntul lui şi se întorceau la buna credinţă. Astfel de sîrguinţă avea cuviosul pentru pacea Bisericii şi pentru mîntuirea sufletelor. Apoi degrabă, cu sîrguinţa şi cu rugăciunile lui, s-a stîrpit eresul şi s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu ruşine, căci temîndu-se de Ioanichie şi de rugăciunile lui, se topea ca ceara de faţa focului.
Odată se făcea în mînăstirea cuviosului înnoirea bisericii pe care el o zidise şi, adunîndu-se soborul fraţilor, şi Sfîntul nefiind cu dînşii, s-a arătat deodată o ceată de diavoli ieşind dintr-un deal şi toţi se temeau foarte, fiind nedumeriţi. Dar Sfîntul Ioanichie, deşi nu era acolo cu dînşii, a văzut mai înainte cu duhul ceea ce se întîmplase. Făcînd îndată rugăciune şi ridicîndu-şi mîinile, a slobozit cuvintele rugăciunii sale către Dumnezeu şi, ca nişte săgeţi asupra taberei celei diavoleşti, de departe lovindu-i, i-a pus pe fugă. Fraţii, văzîndu-i pe draci fugind, ca izgoniţi de moarte, au lepădat frica şi au săvîrşit cu bucurie praznicul înnoirii bisericii.
În acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii şi, biruind ismailitenii, pe mulţi au robit, ţinîndu-i în legături. Un boier oarecare din cei slăviţi, avînd un tînăr, rudenie de-a sa, în robie la păgîni, a rugat pe Cuviosul Ioanichie să-l scoată din robie, precum a izbăvit odată pe grecii robiţi de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus în pămîntul ismailitenesc şi, ajungînd în temniţă, a eliberat nu numai pe tînărul acela, ci şi pe toţi cei care erau legaţi împreună cu dînsul, neştiind nimic straja despre aceasta; căci uşile singure de la sine se deschideau sfîntului şi legăturile se dezlegau. Iar cînd erau pe cale, mergînd pe pămîntul grecesc, au năvălit asupra lor o mulţime de cîini cumpliţi, iar Sfîntul i-a lovit pe ei cu orbirea şi au trecut printre ei fără vătămare.
În acel munte în care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un călugăr cu numele Epifanie, vestit în credinţă. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie şi s-a sculat cu vrajbă asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slava cea bună cu care îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Mă preamăresc, îi voi preamări. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat să piardă pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat şi curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc să-l piardă pe Ioanichie împreună cu chilia sa, căci muntele acela era foarte stufos şi ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbăvit de foc pe tineri în Babilon, Acela l-a păzit nears şi pe plăcutul Său, pe fericitul Ioanichie.
Văzînd fericitul răutatea vrăjmaşului său, nu s-a mîniat asupra lui, nici s-a scîrbit; ci, vrînd cu bunătate să biruiască răutatea, şi cu blîndeţea să risipească vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, întrebîndu-l de pricina mîniei şi cerîndu-i iertare. Iar acela, din mînie, a lovit pe Sfîntul în pîntece cu toiagul, care avea în vîrf un fier ascuţit, vrînd să-l străpungă. Dar Domnul, Cel ce nu lasă toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, a păzit pe Sfîntul Ioanichie nevătămat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniţi, care îi spuseseră lui: "La sfîrşitul vieţii tale va veni asupra ta o ispită din zavistie, dar durerea se va întoarce asupra capului vrăjmaşului, iar tu nici un rău nu vei pătimi".
Ajungînd la adînci bătrîneţi, Cuviosul Ioanichie şi, slăbindu-i-se trupul de multe nevoinţe şi osteneli, s-a dus în mînăstirea Antidiului şi acolo, făcînd o chiliuţă mică, s-a închis într-însa. Dacă se întîmpla cîteodată să iasă din chilie şi să umble prin mijlocul drumului, se făcea nevăzut de către cei ce voiau să-l vadă.
În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, cel dintre sfinţi Părintele Metodie patriarhul, văzînd mai înainte apropiata mergere a lui Ioanichie către Domnul, a venit la dînsul cu clerul său, cerînd rugăciunea şi binecuvîntarea cea de pe urmă. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfîntul Metodie şi învăţînd dreapta mărire a credinţei pe cei ce veniseră cu dînsul, a proorocit lui Metodie că şi acesta, după moartea lui, fără de zăbavă va trece din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică. După aceea făcînd rugăciune şi sărutîndu-se unul cu altul cu sărutarea cea de pe urmă, s-au despărţit; patriarhul s-a întors la ale sale, iar cuviosul părinte a rămas în chilia sa, rugîndu-se şi pregătindu-se pentru sfîrşitul său.
A treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul, Părintele nostru Ioanichie a trecut către Domnul, în ziua a patra a lunii noiembrie, avînd nouăzeci şi patru de ani de la naştere. Iar în a opta lună după mutarea lui, sfinţitul patriarh Metodie s-a mutat către Domnul, în a paisprezecea zi a lunii iunie; şi s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului că fără de zăbavă şi el va trece după dînsul din viaţa aceasta vremelnică la cea veşnică.
Pe cînd murea Cuviosul Părintele nostru Ioanichie, părinţii cei ce vieţuiau în muntele Olimpului au văzut un stîlp de foc înălţîndu-se spre cer, căruia îi mergeau înainte îngerii, deschizîndu-i uşile raiului şi ridicîndu-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum că Cuviosul Ioanichie, săvîrşindu-şi alergarea nevoinţei sale, trecea la odihna cerească. Dar nu numai în viaţă, ci şi după mutarea sa, cuviosul a făcut multe minuni. Căci mulţi neputincioşi, atingîndu-se de sfintele lui moaşte, au dobîndit sănătate; mulţi s-au izbăvit de duhurile cele viclene, slăbănogii de pe paturi s-au sculat şi cei ce erau ţinuţi de orice fel de neputinţă, dacă s-ar fi atins numai de racla lui, îndată se făceau sănătoşi.
Aşa a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său cu multe minuni şi în viaţă şi după moarte, cu ale cărui sfinte rugăciuni Domnul să ne arate şi nouă mila Sa şi să ne tămăduiască de bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti, pentru slava sfîntului Său nume. Amin.
Vietile sfintilor pe octombrie
