Cine este parohul bisericii unde s-au sters chipurile lui Gyr, Gafencu si Vulcanescu, fiul unui sfant al închisorilor, aflat si el pe lista neagra a lui Wexler si Elie Wiesel, si ce lucrare extraordinara face el
Preotul Mircea Alexa Uțǎ este parohul bisericii Sfantul Ambrozie din Aparatorii Patriei. Este cel care a ridicat capela cu hramul Sfintii Martirii si Marturisitorii din Inchisori, de unde au fost sterse acum cateva zile chipurile celor care-i deranjau pe Wexler, Florian si pe slugile lor.
Tatal preotului Mircea Uțǎ a fost doctorul Dumitru Uțǎ, care a facut 23 de ani de închisoare politica si este considerat drept unul dintre sfintii închisorilor, dar unul dintre acei sfinti interzisi de Wexler si Elie Wiesel, care nu pot fi canonizati oficial de BOR, din pricina afilierii la miscarea leggionara. Iata si povestea vietii lui:
“Dumitru Uţă, doctorul fără arginţi care a refuzat să iasă din închisoare: „Unde pot fi eu mai mult de folos: aici sau afară?“
Trimis la temniţă grea pentru convingerile sale leggionare, doctorul Dumitru Uţă este considerat de mulți a fi un „sfânt al închisorilor“.
Pentru convingerile sale leggionare, medicul Dumitru Uţă, născut în anul 1916, a fost condamnat la ani grei de închisoare, trecând pe rând prin temniţele comuniste din Poarta Albă, Gherla şi Aiud. A fost închis prima oara în 1941, si a ieşit din închisoare abia în 1964, dupa 23 de ani.
După ce l-a vindecat de tifos pe un director al închisorii din Aiud, a devenit un om foarte respectat şi avea voie să iasă din închisoare ori de câte ori dorea pentru a aduce medicamente. Ba, mai mult, cei din conducere îl chemau acasă pentru a-i trata pe cei apropiaţi atunci când aceştia erau bolnavi.
Părintele Nicolae Grebenea, spune despre mediul Uţă: „Inimosul doctor Dumitru Uţă primi permisiunea să meargă la Cluj, după leacuri. El reuşi să aducă două geamantane de medicamente, dar admirabilul doctor Uta nu se mulţumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu doar dezertorilor, ci tuturor deţinuţilor: cartea.
El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la alţii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva. Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum. Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărţi“.
A refuzat să iasă din închisoare
La rândul său, părintele Atanasie Ştefănescu spune despre medicul Uţă că, la un moment dat, s-a pus problema să fie eliberat pentru bună purtare, însă el a răspuns: „Unde pot fi eu mai mult de folos: aici sau afară?“ şi aşa a rămas în închisoare.
„A fost unul dintre sfinţii temniţelor românesti, un adevărat doctor fără de arginţi. Era un om cu o profundă credinţă în Dumnezeu şi o mare dăruire faţă de semeni. Ţinea cu evlavie post şi dădea celorlalţi bucăţica de carne, care se întâmpla să vină mai totdeauna miercurea şi vinerea. Fusese lăsat de Dumnezeu şi cu un bun chip: înalt, cu ochii albaştri, cu o mică chelie şi mustaţă tunsă scurt." Aşa îl caracteriza părintele Anatasie Ştefănescu.
Plătit cu fructe
În timp ce se afla în închisoare a cunoscut-o pe Veronica, femeia care avea să-i devină soţie. Era nepoata contabilului închisorii Aiud, a cărei copii fuseseră îngrijiţi de medicul arestat. Veronica avea 17 ani şi era în vacanţă atunci când l-a văzut pentru prima dată.
După 20 de ani, când el s-a eliberat, cei doi s-au căsătorit, iar medicul a primit un post de medic într-un cătun. La scurt timp a devenit foarte îndrăgit de oameni. Pentru că nu primea niciodată nimic de la oamenii pe care îi trata, sătenii au găsit totuşi o cale de a-i mulţumi şi îi puneau în grădină câte o traistă plină cu fructe.
După eliberare, lui Dumitru Uţă nu i s-a dat voie să susţină ultimele examene pentru a-şi lua diploma de medic, cererile fiind respinse de Ministerul Învăţământului, dar nici să urmeze cursurile Institutului Teologic din Bucureşti. În cele din urmă a reuşit să se angajeze la Spitalul nr. 9 din Bucureşti, secţia Neurologie II, pe postul de asistent medical, neacceptându-se avansarea lui.
Mircea, copilul medicului Uţă, a împlinit visul pe care l-a avut tatăl său: acela de a deveni preot.”
P.S: As adauga eu: preotul Mircea Uțǎ s-a dovedit un foarte vrednic urmas al tatalui sau. In afara de dezvoltarea bisericii, pastorirea parohiei, ridicarea capelei inchinate sfintilor inchisorilor, este foarte implicat in viata si problemele zilnice ale comunitatii
din parohie. A infiintat o organizatie de tineret si a ridicat un centru comunitar, unde se ofera numeroase servicii gratuite, cu ajutorul unor voluntari: cursuri de limbi straine, romana, matematica, logopedie, servicii medicale, consiliere cadastrala, consiliere antidrog. Cinste lui. Sunt convins ca tatal sau il priveste cu drag si cu mandrie din ceruri. Vrednic tata, vrednic fiu!
