Fabrica de sticla Avrig, ultima din tara, s-a inchis saptamana trecuta. Dupa 400 de ani (da, ati citit corect, nu e vreo cifra in plus!). Ieri am avut ocazia sa gasesc in fabrica ultimii angajati care pregateau ultimele cutii pentru export, caci lucrau pentru “strainatate” aproape in exclusivitate. Au facut paharele pentru nunta printului Charles, au lucrat pentru Versace si Tiffany; iar lista cu nume grele poate continua.
Oamenii super draguti si generosi, au avut rabdare sa imi povesteasca si sa imi arate intregul proces de fabricare, cum un simplu pahar trece prin toate etapele- peste 10 la numar (lucru numai manual, normal!)!
In timp ce ii ascultam, parca se desfasura in fata mea o scena din filmul “Despre oameni si melci” al lui Tudor Giurgiu, era aceeasi drama a oamenilor ramasi pe drumuri, dupa ce locul in care au muncit toata viata s-a inchis. Majoritatea cu vechime in munca de 30-35 de ani. Normal ca si aici exista un vulpoi batran, care nu e interpretat de Dorel Visan, dar interesele din spatele cortinei sunt pe masura.
Initial mi-a fost greu sa inteleg de ce o persoana cu studii superioare in anii ‘80 (pe vremea cand absolvirea unei facultati insemna ceva), dupa atatia ani de munca, ar accepta un salariu de 2500 de lei. Sau de ce un sticlar (care se formeza in foarte multi ani) ar accepta sa lucreze la o temperatura de 80 de grade pentru 1500 de lei. Efortul depus de ei este unul supraomenesc, iar raspunsul la “neintelegerea” mea e simplu: au facut totul cu pasiune (din aia sincera, nu ca da bine sau asa “s-a citit” intr-o carte de dezvoltare personala 🙂 ); in plus, au avut sentimentul apartenentei la un grup care pentru ei a insemnat “familie”.
Imaginea fabricii abandonate si a lacrimilor din ochii unuia dintre angajati, atunci cand povestea drama prin care trece, imi va ramane multa vreme in minte!
