Preluare din Gazeta Brașovului - Autopsia unei națiuni în moarte clinică. De la Diclofenacul din Brașov la autobuzul-fantomă din Sibiu

 Preluare din Gazeta Brașovului - Autopsia unei națiuni în moarte clinică. De la Diclofenacul din Brașov la autobuzul-fantomă din Sibiu

Nu mai e vorba de greață. Greața e o reacție fiziologică, o revoltă a stomacului. Ceea ce simți văzând pe Antena 1 știrea despre moartea tânărului din Brașov este dincolo de viscere. Este o lehamite ontologică, o senzație de vid interior în fața spectacolului unei societăți care și-a pierdut nu doar busola morală, ci însăși capacitatea de a recunoaște viața și moartea. Suntem martorii unei metastaze a indiferenței care a depășit stadiul de „problemă de sistem" și a devenit trăsătură de caracter național.

Cazul de la Brașov nu este un "malpraxis". Să-i spunem așa e o jignire adusă terminologiei juridice. Un bărbat de 31 de ani se prezintă la Urgențe urlând de durere, cu inima în pioneze, iar gardianul sănătății publice, individul cu parafă și putere de viață și de moarte, îi aruncă în scârbă o rețetă de Diclofenac și vitamine.

Haideți să disecăm puțin mintea acestui medic. Nu e vorba doar de incompetență, deși ea colcăie acolo și a mai făcut și pui. E vorba de ceva mult mai profund și mai întunecat: refuzul realității în numele statisticii. Pentru acest funcționar al lui Hypocrate, omul din fața lui nu exista ca ființă suferindă. Era un "caz statistic improbabil". La 31 de ani nu se face infarct în manualele după care a tocit el. Prin urmare, pacientul trebuie să se înșele. Durerea lui este o impertinență la adresa protocolului. Medicul nu l-a consultat pe om; el a consultat o abstracțiune din capul lui și a decis că realitatea trebuie ignorată.

Diclofenacul acela nu e un medicament. Este o anafură a cinismului absolut. Este modul sistemului de a-ți spune: „Nu exiști. Suferința ta nu intră în grila noastră de decontare. Ia crema asta și mori dracului acasă, în liniște, să nu ne strici gărzile și rapoartele de activitate." Spitalul devine astfel nu un loc al vindecării, ci o catedrală a dezumanizării, unde Marele Preot în halat alb oficiază liturghia inversă, a nepăsării, împărțind creme antiinflamatoare pe post de ultimă împărtășanie.

Groaznic, nu?

Dar dacă la Brașov am avut de-a face cu un „cap în gură” academic, protejat de zidurile spitalului, la Sibiu am văzut fața hidoasă a sictirului cetățenesc, în văzul lumii. Un om moare într-un autobuz aglomerat. Capul îi cade inert, viața îl părăsește între două stații. Și ce se întâmplă? Nimic. Absolut nimic.

Această „liniște" a călătorilor este mai asurzitoare decât orice urlet. Este radiografia perfectă a atomizării sociale în care trăim. Autobuzul acela nu transporta o comunitate, ci o colecție de monade speriate, de indivizi desfigurați de preocuparea exclusivă a propriei supraviețuiri imediată. De ce nu a intervenit nimeni? Nu doar din neștiință. Ci dintr-o frică viscerală de „complicații".

Să te apleci asupra muribundului înseamnă să-ți asumi o responsabilitate. Înseamnă să oprești autobuzul, să vină ambulanța, poliția, să dai declarații, să pierzi timpul, să „te bagi". Românul modern a învățat că „a te băga" e periculos. Te cheamă „ăia” pe la secție ca să dai cu subsemnatul. Mai bine te uiți pe geam. Mai bine fixezi ecranul telefonului până când realitatea morții de lângă tine dispare. Am devenit experți în a privi fără a vedea, în a auzi fără a asculta. Solidaritatea umană a murit cu mult înaintea pasagerului de pe scaunul din spate.

Cele două cazuri nu sunt izolate. Sunt simptomele aceleiași boli terminale. Fie că ești medicul care refuză să vadă pacientul din spatele vârstei, fie că ești pasagerul care refuză să vadă omul care moare lângă el, mecanismul e același: anularea Celuilalt.

Am construit o societate în care confortul mizerabil al propriei bule este mai important decât viața aproapelui. Ne-am blindat emoțional. Am înlocuit empatia cu procedura și morala cu frica de "deranj".

Vitamina C din Brașov nu va repara o inimă explodată. Iar indiferența din Sibiu nu va fi spălată de nicio scuză ulterioară. Suntem o națiune care își tratează cangrena morală cu cremă antiinflamatoare, sperând prostește că tumora se va retrage dacă ne uităm în altă parte.

Nu se va retrage. Dormiți liniștiți, domnilor. Moartea lucrează în schimburi prelungite, iar noi îi suntem cei mai docili asistenți.