Partizanul basarabean Mihai Ciutac a împușcat NKVD-iști și activiști comuniști până la martiriul final. Un erou al României pe nedrept necunoscut
”Șargo a mai povestit că un grup operativ din Chișinău, format din 5–7 până la 10 oameni, înarmați cu pistoale-automate, acționa constant în tot raionul pentru a-i prinde sau ucide pe partizanii lui Mihai Ciutac. Dispozitivul era condus adesea de colonelul Jeglov, șeful Direcției de luptă cu banditismul din Ministerul Securității.
„Veneau pe înserate, în mare secret, și se ascundeau într-o încăpere a Secției raionale de securitate. Singura mobilă era o grămadă de paie, pe care se odihneau. Apoi ieșeau cu automatele, la primul semnal”.
Astfel s-a produs și intervenția grupului la Recea, în aprilie 1951, când a avut loc ciocnirea dintre Jeglov și pistolarii săi cu luptătorii „Armatei din pădure” – Afanasie Magari, Gavril Andronachi și Filip Magari – în gospodăria Lisavetei Donică. Lupta s-a soldat cu rănirea lui Jeglov și moartea securistului Șevcenco, al cărui mormânt se află și astăzi în parcul central din Strășeni. Din spusele lui Șargo, reiese că Jeglov era un comandant mediocru, nu cel arătat prin filme. În fiecare confruntare cu partizanii antisovietici suferea pierderi, morți sau răniți:
„Mult mai iscusit era adjunctul său, căpitanul Salei. Dar și el a murit într-o luptă acerbă cu grupul lui Ciutac, la Sireți, în 1951. A fost înmormântat ulterior la Memorialul Gloriei Militare din Chișinău”.
Șargo a relatat și amănuntele acelei lupte:
„Ciutac și oamenii lui aveau case conspirative la Sireți și în alte părți. Într-o zi am aflat că intrase la prietena lui din sat. Noaptea a sosit grupul operativ, condus de căpitanul Salei, și am înconjurat casa, cerându-i să se predea. Ne-am apropiat de ferestre. O rafală de automat l-a lovit pe căpitan direct în piept, la câțiva centimetri de mine. A murit în brațele mele. Eu am scăpat ca prin minune. Ciutac n-a mai tras, retrăgându-se printr-un canal subteran, construit din timp, cu intrare din casă în beci și de acolo mai departe. A dispărut în siguranță, iar noi am rămas cu mortul și cu frica. După scurt timp am fost mutat la Recea și am răsuflat ușurat. Dar și acolo acționa un alt grup de partizani, la fel de combativ. Atunci am înțeles că e mai bine să fac pace cu ei. Am inițiat relații prin oameni de legătură – îi ascultam și încercam să nu-i supăr””.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu