Sfântul Cuvios Acachie Sinaitul, cel amintit în „Scara” Sfântului Ioan Scărarul (VI)

Condacul Cuviosului Acachie, glasul al 2-lea

Lumea părăsind din pruncie, ai urmat lui Hristos, preaînţelepte, Acachie cuvioase, și râvnind umilinţei lui celei de bunăvoie, ai surpat mândria tiranului. Roagă-te dar neîncetat, pentru noi toţi. 

Pomenirea Sfântului Cuvios Acachie Sinaitul, cel amintit în „Scara” Sfântului Ioan Scărarul (secolul al VI-lea)

Acest cuvios Acachie, a cărui viaţă o mărturiseşte Sfântul Ioan Scărarul, ca pildă de ascultare - în cuvântul al patrulea cel pentru ascultare -, din tânără vârstă lepădându-se de lume, a alergat la o mănăstire, din Asia. Îmbrăcându-se în chipul monahicesc, petrecea viaţa pustnicească, simplu fiind, dar înţelept. Şi era în acea mănăstire un bătrân trândav şi foarte mânios.

Acesta, nu se ştie cum - zice Sfântul Ioan Scărarul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul şi de un nume cu nerăutatea, adică Acachie, pilda ascultătorilor şi împreună pătimitor cu mucenicii, care suferea grele pătimiri de la acest bătrân, de necrezut multora. Căci nu numai cu ocări şi cu necinstiri îl asuprea pe dânsul, ci şi cu bătăi şi cu răni îl chinuia. Iar răbdarea lui era fără de margini.

Deci văzându-l pe dânsul un stareţ, potrivit povestirii Sfântului Ioan Scărarul, l-a adus pildă şi dovadă de faptă bună a ascultării, în cuvântul său. Văzându-l în fiecare zi, ca un rob cumpărat, cele mai grozave rele pătimind, de multe ori zicea către dânsul: „Ce este, frate Acachie? Cum te afli astăzi? Câştigat-ai vreo cunună?”. Iar el îndată îi arăta uneori ochiul învineţit, iar alteori grumazul sau capul rănit.

Deci, cunoscând stareţul că răbdarea lui nu este dobitocească şi fără de socoteală, zicea către dânsul: „Bine, bine, frate, rabdă cu bucurie şi te vei folosi”.

Deci, petrecea sub învăţătura bătrânului aceluia nemilostiv, răbdând unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci nouă ani - fiindcă el ajunsese acum întru măsura faptelor bune, hotărâte de Cel ce ştie inimile şi rărunchii tuturor , s-a dus către Domnul, ca să ia de la El cununa răbdării şi a muceniciei, şi ca un mucenic să se odihnească.

Îngropat fiind în cimitirul părinţilor, bătrânul Sfântului Acachie, după cinci zile s-a dus la stareţ şi a zis către el: „Părinte, fratele Acachie a murit". Iar stareţul, auzind, a zis către dânsul: „Crede-mă, bătrânule, eu nu cred că a murit fratele Acachie”. Iar el a zis a doua oară: „Dacă nu mă crezi, vino şi vezi”.

Deci s-a sculat stareţul degrabă şi au venit la cimitir amândoi, împreună cu bătrânul fericitului nevoitor. Apoi, ajungând la mormânt, a strigat cinstitul stareţ, ca şi către un viu, către cel ce cu adevărat şi după adormire era viu, şi a zis: „Frate Acachie, ai murit?”. Iar ascultătorul cel bine cunoscător, şi după moarte arătând ascultare, a răspuns către marele stareţ, zicând: „N-am murit, părinte! Cum este cu putinţă să moară omul care este săvârşitor al ascultării?”.

Atunci bătrânul, cel ce fusese mai înainte stareţ al Sfântului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce şi după moarte era ascultător, înfricoşându-se, a căzut pe faţa sa cu lacrimi şi, cerând de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormântul sfântului său ucenic, cu întreagă înţelepciune a petrecut cealaltă parte din viaţă, zicând către părinţi „ucidere am făcut!”.

Deci, dumnezeiescul Acachie, întru nevoinţe ca acestea petrecându-şi viaţa, s-a mutat cu fericire din viaţa cea vremelnică, a luptelor şi a nevoinţelor, la cea veşnică, în care sunt învistierite bunătăţile. Iar cinstitul lui trup, păzindu-se mai presus de fireasca descompunere şi putrezire, cu dumnezeiască putere a rămas întreg.

Odată, sosind vremea secerişului, monahii care locuiau în acea mănăstire, având obicei să iasă la seceriş ca să-şi câştige pâinea cea de peste an, au lăsat doi din fraţi în mănăstire, unul bolnav, iar altul spre păzirea mănăstirii.

S-a întâmplat însă ca, puţin după plecarea lor, să moară cel bolnav. Iar celălalt, fiind singur şi nefiind harnic spre îngroparea fratelui, văzând mormântul minunatului Acachie bun de a îngropa şi trupul fratelui celui ce murise, şi socotind că Sfântul Acachie, cum a fost ascultător în viaţă, aşa va fi şi după moarte, a deschis mormântul lui şi a pus peste trupul sfântului trupul fratelui celui mort.

Mergând a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care îl pusese împreună cu sfântul, lepădat afară. Deci el, luându-l, l-a pus iarăşi în mormântul sfântului. Iar după ce iarăşi l-a pus, în acelaşi chip l-a aflat afară.

A doua zi, se judeca cu sfântul şi zicea către dânsul: „Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, că tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, răni şi bătăi de tot felul răbdând pentru dânsa. Dar acum văd că te-ai făcut neascultător, mândru şi neiubitor de fraţi. Căci mă vezi că sunt slab, neputincios şi singur, şi nu pot să sap altă groapă şi tu nu voieşti atâta lucru să mă ajuţi, ca să primeşti pe fratele, ci îl lepezi? Deci, ori lasă-l pe dânsul să zacă împreună cu tine, ori dacă iarăşi vei face aceasta şi nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormânt şi te voi lepăda afară, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui îl voi pune în locul tău”.

Deci, punându-l pe el iarăşi în mormântul sfântului, s-a dus. Venind a doua zi la mormânt, a aflat pe fratele cel pus de dânsul zăcând în mormântul sfântului, iar pe sfânt nu l-a aflat. Şi de atunci până acum se vede mormântul deşert, având numirea: mormântul Sfântului Acachie.

Aşa preamăreşte Dumnezeu în cer şi pe pământ pe cei ce-L preamăresc pe El aici pe pământ!