Sfânta Muceniță Pelaghia, fecioara din Tarsul Ciliciei, care s-a săvârşit prin foc în timpul împăratului Dioclețian (+290)

 

Pătimirea Sfintei fecioare şi Muceniţe Pelaghia
(4 mai)

Diocleţian, păgînul împărat al Romei, pornind prigoană în toată lumea asupra creştinilor, mulţi din ei fugeau în munţi, temîndu-se de mînia tiranului, iar cei mai tari în credinţă şi cei ce se temeau mai mult de Dumnezeu decît de oameni, petreceau în sfintele biserici, rugîndu-se Domnului să-i întărească în nevoinţe şi să-i facă biruitori asupra vrăjmaşilor.

În acea vreme era în Tars, cetatea Ciliciei, un episcop cu numele Clinon, care pe mulţi elini, adică păgîni, aducîndu-i la adevăratul Dumnezeu şi botezîndu-i, ca un bun păstor îi împreuna cu turma lui Hristos şi îndemna pe fiecare cu sfaturi folositoare de suflet, ca să stea cu bărbăţie pentru Hristos Domnul său şi să-şi pună pentru Dînsul sufletul, aşteptînd să ia de la Dînsul cununa biruinţei în Împărăţia Cerurilor. De aceasta auzind împăratul Diocleţian, fiind atunci în Cilicia, a poruncit să caute pe acel episcop, încuind porţile cetăţii Tarsului, ca să nu scape. Înştiinţîndu-se episcopul prin dumnezeiasca descoperire, mai înainte de vreme a ieşit în taină din cetate, neştiind nimeni, de vreme ce încă nu venise ceasul lui, şi se ascundea împreună cu alţi creştini prin munţi şi prin pustietăţi. Neputînd împăratul să afle pe episcop şi-a întors mînia sa spre aceia pe care i-a botezat episcopul şi, prinzîndu-i, i-a aruncat în temniţă.

În acea cetate era o fecioară cu numele Pelaghia, de neam bun şi bogat, minunată la frumuseţe, înţeleaptă şi plină de frica lui Dumnezeu. Auzind ea de la creştini despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a aprins de dragostea Lui, crezînd într-Însul, şi şi-a pus în minte să nu se însoţească cu nimeni din oamenii pămînteşti cei muritori şi stricăcioşi, ci să se facă mireasa Mirelui Celui ceresc, Care este fără de moarte şi nestricăcios, dorind foarte mult Sfîntul Botez. Înştiinţîndu-se ea că episcopul creştin a fugit din cetate, s-a întristat şi s-a mîhnit cu duhul, dorind ca să-l vadă şi să primească botezul din mîinile lui, pentru că nu-l văzuse, ci numai auzise de dînsul. Ea avea maică văduvă elină, căreia îi tăinuia credinţa şi dorinţa ei cea întru Hristos.

În vremea aceea, auzind fiul împăratului de frumuseţea cea minunată a Pelaghiei şi într-adins vrînd s-o vadă, a trimis la dînsa bărbaţi cinstiţi, dorind să o ia de soţie, lucru de care era foarte bucuroasă mama Pelaghiei. Dar, fericita fecioară Pelaghia, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns fără frică: "Eu m-am logodit cu Fiul lui Dumnezeu, cu Împăratul cel fără de moarte". Întorcîndu-se trimişii, au spus fiului împăratului cele auzite din gura fecioarei. Atunci, umplîndu-se el de mare mînie, voia să se răzbune, dar nu îndată, pentru că nădăjduia că se va lega fecioara şi se va învoi la dorinţa lui.

Pelaghia a zis către mama sa: "Voiesc să mă duc la doica mea, pentru că nu am văzut-o de mult". În acea vreme, doica petrecea într-un sat, afară din cetate. De aceea s-a gîndit să se ducă la dînsa, pentru că poate să afle pe episcopul creştin, de care auzise în taină de la oarecare creştini în ce loc s-a ascuns. Dar mama sa, fiind învăţată de diavol, nu s-a învoit cu cererea ei, ci în tot chipul o oprea, zicîndu-i: "Nu-ţi este cu putinţă, o, fiică, să te duci acum acolo, ci vei merge altădată". Pentru aceasta Pelaghia era mîhnită. În noaptea aceea i s-a arătat ei Domnul în chipul episcopului Clinon, negrăind nimic către dînsa, ci numai arătîndu-i asemănarea episcopului. Fecioara se miră de bărbatul ce i se arăta în vedenie, că faţa lui era cinstită şi prealuminată, iar îmbrăcămintea minunată. Deşteptîndu-se din somn, a trimis în taină pe doi oameni credincioşi ai săi în temniţa unde erau ţinuţi creştinii în legături, ca să-i întrebe pe dînşii cum este chipul episcopului. Ducîndu-se aceia şi cercetînd de asemănarea feţei episcopului, s-au întors, spunînd Pelaghiei cele ce au văzut, iar ea s-a minunat, pentru că toate cele ce spuneau ei, se asemănau cu vedenia cea din somn, şi a cunoscut din aceasta, că în adevăr a văzut pe episcopul Clinon.

Deci ea se bucura cu duhul, iar cu inima dorea să-l vadă la faţă. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Învredniceş-te-mă, Doamne, ca să văd pe slujitorul Tău, pe vestitorul bunătăţilor Tale şi nu mă lipsi pe mine de tainele Tale cele sfinte!" Apropiindu-se către maică-sa, a zis: "Doamnă, mama mea, mă rog ţie, lasă-mă să mă duc la doica mea, că de mult n-am văzut-o. Iar maică-sa, deşi nu voia să-i dea voie, însă în cele din urmă s-a învoit a o lăsa, de teamă să n-o mîhnească şi să se îmbolnăvească. Deci, a poruncit să se pregătească carete, cai şi multe slugi şi a împodobit-o cu porfiră împărătească, cu podoabe de aur şi cu pietre scumpe, ca pe o fecioară logodită cu fiul împăratului; iar pe lîngă dînsa a pus slugi şi fameni credincioşi. Astfel, aşezînd-o într-o caretă aleasă, a trimis-o, zicîndu-i: "Mergi sănătoasă, fiica mea, şi cu ale mele cuvinte te închină doicii tale!" Pelaghia s-a dus bucurîndu-se în cale, înconjurată de o mulţime de slugi.

După ce s-a depărtat de cetate, ca la zece stadii, s-a apropiat de un munte oarecare cu păduri şi unul din slujitori, cu numele Longhin, a văzut pe un bărbat cinstit, pogorîndu-se din munte. Acela era episcopul Clinon care, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i s-a întîmplat de a întîmpinat pe cei ce veneau. Cunoscîndu-l Longhin, cel ce era în ascuns creştin, a zis către altul ce era asemenea în taină creştin: "Frate Iuliane, cunoşti pe bărbatul ce vine înaintea noastră? Acesta este omul lui Dumnezeu, episcopul Clinon, prin care a străbătut slava în tot Răsăritul cu minunile făcute de dînsul şi, înştiinţîndu-se împăratul, l-a căutat mult şi nu l-a aflat; pentru aceea a pornit prigoană împotriva creştinilor". Vorbind acestea între ei, Longhin şi Iulian, cei doi fameni pe care Pelaghia îi trimisese în temniţă la creştini ca să-i întrebe pentru asemănarea feţei episcopului, au auzit cele vorbite şi îndată au vestit Pelaghiei cele ce auziseră.

Pelaghia a poruncit să oprească careta şi, ieşind dintr-însa, a mers pe jos în întîmpinarea omului lui Dumnezeu, iar slugilor le-a poruncit ca să fie departe şi să se odihnească sub copacii dumbrăvii, pentru că nu voia ca elinii cei necuraţi să audă tainele sfintei credinţe. Apropiindu-se către omul lui Dumnezeu, i-a urat de bine, zicîndu-i: "Bucură-te, slujitorul lui Hristos!" Iar episcopul a răspuns: "Fiică, fie pacea Hristosului meu cu tine". Zis-a Pelaghia: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie în vedenie asemănarea feţei tale şi te-a trimis pe tine la mine, ca să mîntuieşti sufletul meu din pierzare. Deci, acum rogu-te pe tine, pentru Dumnezeul Căruia Îi slujeşti, spune-mi oare tu eşti Clinon, episcopul creştinilor?" Răspuns-a acela: "Eu sînt păstorul oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos, care se nădăjduiesc a cîştiga viaţa cea veşnică". Iar Pelaghia a zis către dînsul: "Şi ce porunceşti oilor cuvîntătoare ca să poată avea viaţă veşnică?"

Zis-a episcopul: "Le învăţ cunoştinţa Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh şi le povăţuiesc la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, în frica şi în dragostea lui Iisus Hristos!" Zis-a Pelaghia: "Spune-mi, părintele meu, ce este mai ales şi mai de trebuinţă celor ce voiesc să se unească cu Dumnezeul tău?" Zis-a episcopul: "Îţi vestesc botezul, întru iertarea păcatelor şi întru viaţa veşnică, că mai mult decît acela nimic nu este mai de trebuinţă".

Căzînd Pelaghia la picioarele episcopului, îl ruga, zicînd: "Miluieşte-mă, stăpîne, şi-mi dă acel dar, că de cînd ai început a vorbi cu mine, lumina lui Dumnezeu a răsărit în inima mea şi mă lepăd de satana, de îngerii lui, de meşteşugurile lui şi de idolii cei fără de suflet pe care i-am urît demult ca pe nişte netrebnici şi care nu sînt pricinuitorii vieţii, ci ai morţii şi ai pierzării veşnice. Iar acum rog pe Dumnezeul cel ceresc că, deşi sînt nevrednică a fi mireasa Fiului Său, Care mi-a luminat inima mea, totuşi cred că Acela este soarele dreptăţii".

Episcopul, auzind nişte cuvinte ca acelea, se mira de osîrdia ei cea atît de mare către Dumnezeu, bucurîndu-se de dînsa cu duhul. Ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: "Dumnezeule şi Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce şezi în cer şi ai chemat pe această fecioară întru cunoştinţa Ta, trimite ei Sfîntul Botez al iubitului Tău Fiu". Aşa rugîndu-se episcopul, deodată un izvor de apă vie a izvorît din pămînt înaintea lor. Şi, văzînd episcopul, a preamărit pe Dumnezeu, zicînd: "Mare eşti Dumnezeul nostru Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, că ai dat botezul ca moştenire fiilor omeneşti spre viaţa veşnică. Şi acum, Doamne, ştiutorul de inimi, Tu ştii smerenia robului Tău, că mă ruşinez a boteza pe fecioara aceasta. Deci, Tu, Atotputernice, rînduieşte cu purtarea Ta de grijă şi mă învaţă ce mi se cade să fac!"

Pelaghia a zis către dînsul: "Stăpîne şi părinte, s-a auzit rugăciunea ta; că iată, văd pe doi tineri purtători de lumină, stînd la izvor şi ţinînd o pînză curată prealuminată. Deci nu te îndoi a mă boteza pe mine!" Iar episcopul, mulţumind lui Dumnezeu, s-a apropiat de izvor şi a văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, precum îi spusese Pelaghia, care ţineau o pînză mai albă decît zăpada, ca să acopere trupul cel fecioresc. Şi, sfinţind apa, se ruga, zicînd: "Împărate a toată făptura, Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară foc, fă-mă pe mine vrednic a boteza pe această fecioară, pe care ai trimis-o la mine, s-o aduc Ţie jertfă vie, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, şi o numără pe ea cu ceata aleşilor Tăi în ziua Împărăţiei Tale, şi ia-o cu cele cinci fecioare înţelepte în cămara Hristosului Tău, avînd aprinsă făclia sa". Sfîrşindu-şi rugăciunea, a botezat pe fericita fecioară Pelaghia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi a împărtăşit-o pe ea cu părticica Trupului lui Hristos, pe care o purta cu sine.

După aceasta Sfînta fecioară Pelaghia s-a închinat episcopului şi, sărutînd picioarele lui, i-a zis: "Stăpîne al meu şi fericite părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine ca să mă întărească pe mine cu Duhul Său cel Sfînt". Episcopul i-a zis: "Dumnezeul Căruia te-ai dat pe tine, să-ţi trimită ajutor din sfîntul Său locaş şi să-ţi dăruiască biruinţă asupra potrivnicului!" Iar fecioara, fiind plină de multă bucurie de la Sfîntul Duh, a zis episcopului: "Părinte, pentru Dumnezeu Cel ce mi-a dat prin tine mîntuire, rogu-te pe tine, nu trece cu vederea această rugăminte a mea, de vreme ce prin sfintele tale mîini am luat porfira duhovnicească şi nestricăcioasă a Împăratului Cel veşnic. Deci, de acum nu mi se cuvine mie a purta această porfiră pămîntească stricăcioasă şi aceste podoabe; ia-le pe acestea tu, părinte, şi le vinde, iar preţul să-l împarţi la cei ce au trebuinţă, căci mie de acum toate acestea îmi sînt urîte".

Zis-a către dînsa episcopul: "Deşi îmi este cu neputinţă ca în mîinile mele să iau acestea, însă le voi lua, ca să nu te mîhnesc pe tine, de vreme ce, chemîndu-l pe Dumnezeu, mă pofteşti pe mine, voi face precum porunceşti". Zis-a Pelaghia: "Eu am auzit că Domnul nostru zice în Sfînta Evanghelie: Nu poate nimeni să slujească la doi domni; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Deci şi eu, vrînd a-i sluji lui Dumnezeu Unul, lepăd pe mamona!" Episcopul s-a minunat de înţelegerea ei, apoi, rugîndu-se pentru dînsa şi binecuvîntînd-o, s-a dus. Deci, sfînta se bucura întru Duhul Sfînt şi slăvea pe Dumnezeu, mulţumindu-I că a învrednicit-o a primi darurile cele cereşti, şi s-a întors la slugile sale cele ce o aşteptau, pe care i-a găsit întunecaţi cu ochii din lucrarea diavo-lească şi nu puteau să vadă, nici nu ştiau unde se vor duce. Sfînta, cunoscînd că aceea li s-a făcut din răutatea vrăjmaşului, a însemnat pe fiecare cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a gonit întunericul din ochii lor şi au început a vedea bine, ca şi mai înainte.

Şi au întrebat-o pe ea, zicînd: "Unde este omul acela cu care ai vorbit, doamnă? Căci am văzut şi pe o femeie prealuminată stînd între voi, care avea pe capul ei două coroane, iar deasupra coroanelor strălucea o cruce". Iar Sfînta Pelaghia le-a poruncit să tacă. După aceea, a început a-i învăţa pe ei credinţa întru Domnul nostru Iisus Hristos, la care i-au răspuns: "O, doamna noastră, cum nu vom crede în Acela, Care după moarte ne poate izbăvi de muncile cele veşnice şi ne dăruieşte viaţa veşnică în ceruri?" Şi se bucura sfînta de întoarcerea lor şi-i sfătuia să se boteze fără zăbavă.

După acestea, suindu-se în caretă, a mers la doica sa, care a ieşit în întîmpinarea Sfintei Pelaghia şi a văzut-o pe ea cu faţa mai frumoasă decît frumuseţea ei de mai înainte, fiind neîmbrăcată în hainele cele scumpe şi fără de toate podoabele. Şi, primind-o pe ea cu bucurie, a văzut toate obiceiurile ei schimbate, nu ca mai înainte, mîndră şi măreaţă; ci acum era smerită, blîndă; înainte era limbută, iar acum tăcută; mai înainte se hrănea cu multe feluri de bucate şi dulceţuri, iar acum petrecea în posturi şi în înfrînări, mulţumindu-se cu puţină hrană. Mai înainte îşi petrecea zilele în deşertăciuni şi mîngîieri şi nopţile dormind pe pat moale, iar acum cea mai mare parte a zilei o petrecea în rugăciuni şi se odihnea pe pat vîrtos, iar noaptea se scula la rugăciune.

Deci, doica a cunoscut că Pelaghia a primit credinţa creş-tinească şi a început a-i zice: "Iubita mea fiică, precum cu frumuseţea trupească cea foarte mare ai făcut pe fiul împăratului să se minuneze şi pe toţi cei ce te vedeau, tot aşa cu frumuseţea cea adevărată sufletească, sîrguieşte-te ca să fii plăcută Fiului lui Dumnezeu, Împăratul cel veşnic, Căruia te-ai dat pe tine ca mireasă, pentru că în adevăratul Dumnezeu, precum văd, ai crezut. Acela să te întărească pe tine la nevoinţa cea pătimitoare pentru El şi să-ţi dăruiască ţie biruinţă asupra potrivnicului şi cu cunună de dănţuire să te încununeze pe tine întru slava Sa. Deci, du-te cu pace în grabă de la mine, fiica mea, pentru că nu voiesc să zăboveşti în casa mea, căci mă tem de primejdie şi de risipire din partea fiului împăratului, care se mîndreşte că te are pe tine ca logodnică. Şi nu numai pe mine singură mă cruţ, că de aş pătimi cu tine, apoi şi răsplătire de la Dumnezeu împreună cu tine aş fi luat, dar cruţ pe tot neamul meu. Pentru că dacă va şti fiul împăratului, care te doreşte pe tine, că tu eşti creştină şi zăboveşti în casa mea, apoi îndată nu numai pe mine singură, ci şi toată casa mea, cu tot neamul meu ne va pierde". Nişte cuvinte ca acestea ale doicii auzindu-le Sfînta Pelaghia, plecîndu-se cu smerită faţă, s-a dus de la ea şi s-a întors la maica sa.

Apropiindu-se Pelaghia de casa sa, i-a ieşit maica ei în întîmpinare, care s-a înspăimîntat cînd a văzut pe Pelaghia că nu e în porfiră împărătească, nici în podoabe, ci în haine proaste; dar nu pricepea cauza. Atunci una dintre slugi, i-a spus ei în taină toate cele ce se făcuseră pe cale, cum Pelaghia a luat credinţa creştinească, botezîndu-se de episcopul creştinesc.

Auzind aceasta maica ei, s-a făcut ca o moartă şi zăcea pe patul durerii de mîhnire mare. Apoi, venindu-şi în sine şi nezicînd nimic fiicei sale, a alergat la împăratul şi a cerut să-i dea ei ostaşi, ca să-i trimită să caute pe episcopul creştinesc, să-l prindă şi să-l aducă la judecată, pentru că a amăgit pe fiica ei. Şi împăratul i-a dat mulţime de ostaşi înarmaţi, călăreţi şi pedeştri. În acea vreme, fericita Pelaghia, văzînd pe maica sa foarte mînioasă, şi-a luat pe famenii ei şi pe cîteva slugi care crezuseră în Hristos şi a ieşit cu dînşii în taină din casă, trecînd un rîu ce se numea Kidnos şi s-au ascuns acolo.

Maica ei, venind în casă cu ostaşii, n-a găsit pe Pelaghia şi, căzînd într-un îndoit necaz, a trimis pretutindeni ostaşi, ca să caute pe Pelaghia şi pe episcopul Clinon. Deci s-au dus prin toate părţile de primprejur, întrebînd la drumuri, căutînd prin munţi şi prin cetăţi şi prin pustietăţi şi nu-i putea afla, fiind acoperiţi de dumnezeiasca sprijinire. Şezînd Sfînta Pelaghia pe cealaltă parte de rîu, vedea pe ostaşii cei ce o căutau, iar ei, fiind orbiţi, nu o vedeau pe ea, nici pe cei ce erau cu dînsa. Sfînta a zis către slugile sale: "Vedeţi oare, că Domnul nostru iubeşte şi acoperă pe robii Săi cei ce nădăjduiesc spre Dînsul?" Deci, ostaşii, căutîndu-i pretutindeni, s-au întors osteniţi la cea care i-a trimis, neaflînd nici pe Pelaghia, nici pe episcop. Atunci maica ei mai mult s-a mîhnit şi s-a scîrbit şi a rămas abia vie din acea întristare mare.

După aceea, Sfînta Pelaghia, primind sfat bun de la Duhul Sfînt şi aprinzîndu-se de dragostea Mirelui său cel ceresc, voia să se dea la munci pentru Dînsul. Pentru aceea s-a dus acasă la maica sa şi a început a grăi: "Pentru ce te mînii în zadar, o maică? Pentru ce nu voieşti să cunoşti adevărul? Nu te-ai ruşinat oare a trimite ostaşi spre căutarea bărbatului cel sfînt, care cinsteşte pe Dumnezeu cel Atotputernic, pe Ziditorul a toată făptura? Nu te ruşinezi tu a ridica război asupra Dumnezeului ceresc? Nu ştii că episcopul, robul Lui, de ar fi cerut de la Dînsul i-ar fi trimis numaidecît un înger al Său, care într-o clipeală a ochiului ar fi omorît toate cetele oştilor împărăteşti?"

Sfînta Pelaghia, grăind acestea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuia pe maica sa să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, dar n-a sporit întru nimic. Maica sa, fiind orbită cu nebunia şi împietrită cu răutatea, nu lua aminte la cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, ci a trimis la fiul împăratului, zicîndu-i: "Iată, logodnica ta s-a însoţit cu Dumnezeul cel ceresc!" Auzind aceasta tînărul, s-a umplut de jale mare şi de întristare şi s-a deznădăjduit cu totul de aşteptarea sa, că se gîndea cît de mult tatăl lui muncea pe creştini, şi n-a putut pe nici unul să-l plece la gîndul său.

El, şezînd tulburat şi mîhnit în palatul său, socotea în sine: Dacă Pelaghia a crezut în Dumnezeul creştinesc şi s-a însoţit cu Dînsul, apoi nicidecum nu va voi să se depărteze de Dînsul şi să-mi fie mie soţie. Deci, ce voi face? S-o dau la munci, nu va folosi la nimic, pentru că ştiu cu cîtă bucurie creştinii pentru Dumnezeul lor se dau de bunăvoie la toate muncile şi la cea mai cumplită moarte. Astfel va face şi Pelaghia. Mai iute ar vrea să moară, decît să-mi fie soţie; iar eu mă voi umple de ruşine şi de jale mai mare. Ruşine şi ocară îmi va fi de la creştini, iar jale pentru moartea ei, că o iubesc fără măsură şi nu pot suferi văpaia dragostei ce arde în mine aprinsă. Însă ştiu ce voi face: să nu privesc la muncile ei, ca să nu mă muncesc de durerea inimii rănite de dragoste şi mă voi ucide singur. Pentru că mai bine îmi este ca să mor odată, decît în toate zilele trecîndu-mă cu vederea şi urîndu-mă de necaz, cu a cărei dragoste sînt rănit.

Zicînd acestea, şi-a scos sabia şi, golindu-şi pieptul, l-a rezemat de vîrful sabiei cel ascuţit şi a zis, plîngînd: "Amar de ceasul în care ochii mei au văzut acea frumuseţe, de care nu mă îndulcesc, nici nu mă satur de ea, pentru că îndată mă voi izbăvi de tot necazul". Zicînd acestea, s-a înjunghiat cu sabia şi îndată a murit.

Mama Pelaghiei, înştiinţîndu-se de moartea fiului împăratului, s-a înspăimîntat, temîndu-se de împăratul Diocleţian, ca să nu o piardă cu toată casa şi cu tot neamul ei, răzbunîndu-şi moartea fiului său. Deci, singură a legat pe fiica sa şi a dus-o la împărat, asupra căreia punea pricina morţii fiului lui, şi a dat-o pe ea spre pedeapsă. Iar Diocleţian, căutînd spre ele, a zis cu jale: "Ce aţi făcut voi acum? Aţi omorît pe fiul meu". Şi a zis mama: "Iată, o, împărate, ţi-am adus-o pe aceasta, care este pricina morţii fiului tău, pe aceasta să o pedepseşti şi să răzbuni moartea fiului tău!"

Văzînd Diocleţian frumuseţea cea negrăită a Pelaghiei, cea mai frumoasă decît toate femeile şi însoţitoarele lui, o frumuseţe pe care niciodată n-o văzuse, s-a mutat spre alt gînd, dar nu de izbîndire, ci de desfrînare, şi căuta cum ar întoarce-o pe ea de la Hristos şi s-o ia de femeie pentru el. Atunci îndată a poruncit ca să aducă mulţime de aur şi pietre scumpe înaintea fecioarei, vrînd să amăgească pe mireasa lui Hristos, iar mamei ei i-a dat libertate şi o sută de talanţi, pe care, luîndu-i, s-a dus acasă, bucurîndu-se cu o bucurie diavolească; iar Sfînta Pelaghia a rămas în palatele împărăteşti, păzindu-se cu cinste de slujnicile împărăteşti.

A doua zi a poruncit împăratul să aducă cu cinste pe sfînta fecioară înaintea lui, iar el şedea cu tot sfatul său de ostaşi întru slava sa. Şi a început înaintea tuturor a grăi către fecioară: "Un lucru poftesc de la tine: să te lepezi de Hristos şi eu te voi lua de soţie şi vei fi cea dintîi în casa mea. Voi pune pe capul tău coroana împărătească şi vom stăpîni împreună toată împărăţia mea şi de voi avea fiu din tine, acela, după mine, va şedea la scaunul meu, împărăţind toată lumea".

Sfînta Pelaghia, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a răspuns fără frică: "O, împărate, ce, ai înnebunit de vorbeşti unele ca acestea către mine? Să ştii cu adevărat că nu voi face voia ta, fiindu-mi greaţă de nunta ta cea urîtă, pentru că am mire pe Hristos, Împăratul cel ceresc. Nici cununa ta împărătească cea deşartă şi de puţină vreme nu doresc; căci îmi sînt gătite la Dumnezeul meu în cereasca împărăţie, trei cununi nestricăcioase: cea dintîi pentru credinţă, că am crezut cu toată inima în adevăratul Dumnezeu; a doua pentru curăţie, că mi-am logodit Lui fecioria mea neîntinată; iar a treia cunună, pentru mucenicie, că voiesc să pătimesc toate muncile pentru Dînsul şi să-mi pun sufletul meu pentru dragostea Lui cea dumnezeiască".

Auzind Diocleţian aceste cuvinte îndrăzneţe, s-a umplut de mînie, şi îndată a poruncit să ardă un bou de aramă, vrînd ca aşa să înfricoşeze pe fecioară. Iar după ce a ars boul, încît scotea scîntei ca un cărbune aprins, ducea spre el pe sfînta fecioară. Între poporul care privea la acea privelişte, erau mulţi creştini şi preoţi tăinuiţi. Aceia, văzînd pe fecioară ducînd-o la mucenicie, se rugau pentru ea în taină lui Dumnezeu, ca s-o întărească cu puterea Sa. Deci, împăratul şi boierii, cu toţii sfătuiau pe sfînta fecioară, cu îmbunări şi cu certări, ca să facă voia împăratului, însă după ce fecioara a rămas neclintită ca un stîlp în hotărîrea sa, atunci împăratul a poruncit ca s-o dezbrace de toate hainele şi s-o pună pe ea goală înaintea lui.

Văzînd sfînta pe cei ce voiau s-o dezbrace, a strigat cu glas mare către Diocleţian: "Adu-ţi aminte, o, împărate, de femeile şi de însoţitoarele tale, căci şi eu port acelaşi trup ca şi acelea". Însă împăratul, fiind plin de pofta cea necurată şi vrînd prin vedere să-şi sature ochii cei desfrînaţi de goliciunea feciorească, a poruncit ca s-o dezbrace mai degrabă. Ea, neaşteptînd să fie dezbrăcată de mîinile celor necuraţi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a dezbrăcat singură de toată îmbrăcămintea sa şi a aruncat-o înaintea feţii împăratului şi stătea goală la priveliştea îngerilor şi a oamenilor, împodobindu-se cu ruşinea cea feciorească ca şi cu o porfiră împărătească, şi ocăra pe împăratul, zicînd: "Socotesc, că tu eşti acel şarpe, care a înşelat pe Eva şi l-a îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel. Tu eşti diavolul acela, care a cerut pe dreptul Iov de la Dumnezeu să-l ispitească, dar degrabă vei pieri cu sunet, vrăjmaş al lui Hristos, împreună cu toţi cei de un gînd cu tine".

Acestea zicînd, şi-a făcut iarăşi semnul Sfintei Cruci şi a alergat singură la boul cel înroşit, neaşteptînd pînă ce o vor arunca pe ea. Dar cînd s-a apucat cu mîinile de boul acela, îndată cinstitele ei mîini s-au topit ca ceara de iuţimea focului, însă ea, ca şi cum n-ar fi simţit durerea, şi-a băgat capul în fereastra boului şi a intrat cu tot trupul înăuntru, slăvind cu glas mare pe Dumnezeu şi zicînd: "Slavă Ţie Doamne, Unule născut Fiul lui Dumnezeu cel de sus, Care m-ai întărit pe mine neputincioasa la această nevoinţă şi mi-ai ajutat să biruiesc pe diavolul şi meşteşugurile lui, Ţie şi Părintelui Tău Cel fără de început, împreună cu Sfîntul Duh, se cuvine slavă şi închinăciune în veci".

Astfel şi-a dat sfîntul ei suflet în mîinile Celui Preacurat şi fără de moarte Mire al său şi a intrat împreună cu El în cămara cea cerească, în glasul bucuriei şi al cîntării cetelor îngereşti. Iar trupul ei cel cinstit s-a topit ca untul în boul cel de aramă şi s-a revărsat ca un mir de bună mireasmă, umplîndu-se toată cetatea de acea negrăită bună mirosire.

Iar oasele ei cele cinstite, a poruncit păgînul împărat, să le arunce afară din cetate şi le-au dus la un munte ce se numea Linaton. Atunci, mergînd patru lei din pustie, şedeau lîngă ele, păzindu-le de alte fiare şi de păsările cele mîncătoare de trupuri; iar descoperirea lor s-a făcut de către Dumnezeu fericitului episcop Clinon, atît despre sfîrşitul Sfintei Pelaghia, cît şi de oasele ei. Deci, ducîndu-se episcopul la muntele acela, a găsit cinstitele ei oase şi pe leii aceia şezînd lîngă ele. Iar după ce au văzut leii pe omul lui Dumnezeu, au mers la el şi, plecîndu-se înaintea lui, s-au întors în pustie.

Deci, episcopul, luînd oasele sfintei muceniţe, le-a dus la un loc mai înalt al acelui munte şi le-a pus într-o piatră, unde mai pe urmă, pe timpul împărăţiei lui Constantin, strălucind buna credinţă pretutindeni, a făcut biserică deasupra cinstitelor moaşte ale miresei lui Hristos şi a scris numele sfintei pe acea piatră astfel: "Sfînta fecioară Pelaghia, care s-a dat pe sine lui Dumnezeu şi pînă în sfîrşit s-a nevoit pentru adevăr, aici se odihneşte cu moaştele sale, iar sufletul ei împărăţeşte în cer, împreună cu îngerii întru slava lui Hristos".

Astfel şi-a sfîrşit pătimirea Sfînta Muceniţă Pelaghia, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Mai