Sfântul Apostol Tit, episcopul Gortinei din insula Creta, ucenicul Sfântului Apostol Pavel

 Condacul Sfântului Apostol Tit, glasul al 2-lea

Arătându-te împreună-vorbitor cu Pavel, împreună cu dânsul nouă mai înainte ai vestit Cuvântul, Apostole, grăitorule de tainele dumnezeiescului dar, Fericite Tit. Pentru aceasta strigăm către tine : Nu înceta a te ruga pentru noi toţi.

Sfîntul Apostol Tit, unul din cei şaptezeci

(25 august)

Sfîntul Apostol Tit era de fel din Creta şi din părinţi de bun neam, pentru că se trăgea din seminţia lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioşi, deoarece se ţineau de păgînătatea închinării de idoli, şi chiar el singur tot aceleaşi păgînătăţi a slujit de la început. El din tinereţea lui a arătat multă sîrguinţă către înţelepciunea păgînească, îndeletnicindu-se la citirea cărţilor vechi de filosofie şi făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer şi ale celorlalţi scriitori. El petrecea cu fapte bune, în nerăutate şi în întreaga înţelepciune, măcar că era în necunoştinţă de Dumnezeu. El şi-a păzit fără de prihană fecioreasca curăţenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dînsul Sfîntul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dînsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L ştia prin credin-ţă, pe Acela îl cinstea prin fapte bune şi Lui I se arăta plăcut.

Cînd era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dînsul şi zicîndu-i: "Tite, ţie ţi se cade să te duci de aici şi să-ţi mîntuieşti sufletul tău, pentru că nu-ţi ajunge spre mîntuire numai învăţătura păgînească". Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca şi a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că ştia glasurile şi cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaşte înţelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, cînd i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărţi evreieşti; şi după acea vedenie, el a început a le cerceta.

Căzîndu-i în mînă cartea Sfîntului prooroc Isaia, a deschis-o şi a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiţi-vă către Mine ostroave..., pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca şi cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sînt acestea: Robul Meu eşti şi Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sînt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulţi păgîneşti, pentru că eu sînt Dumnezeul tău. Şi iarăşi: Eu sînt Dumnezeul tău, care ţin dreapta ta şi-ţi grăiesc ţie. La sfîrşitul capitolului a citit despre idoleasca înşelăciune, astfel: "Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sînt, nu-ţi vor răspun-de; căci aceia care îi fac pe ei sînt printre voi, şi vă înşeală pe voi". Aceste cuvinte din cartea proorocească, şi multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizîndu-i uşa minţii spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi spre înţelegerea înşelăciunii idoleşti şi a rătăcirii păgîneşti, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.

În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni şi fapte negrăite; căci slava despre Dînsul străbătuse prin toate marginile pămîntului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbaţi, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înţele-gător şi iubitor de înţelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi şi a înţelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos şi a vorbi cu dînsul şi tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.

Tit, mergînd la Ierusalim şi văzînd pe Stăpînul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui şi ucenicilor Lui amestecîndu-se cu ceilalţi din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut şi mîntuitoarele Patimi şi s-a încredinţat despre Învierea Lui. Iar după Înălţarea Domnului, Sfîntul Duh pogorîndu-se peste Apostoli în limbi de foc şi grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui şi se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani - între care era şi Tit -, mirîndu-se, unul către altul ziceau: "Îi auzeam pe Sfinţii Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre". De toate acestea Tit a fost vestitor şi propovăduitor în patria sa, Creta.

Fericitul Tit a fost rînduit în slujba apostolească, cînd li s-a deschis neamurilor uşa credinţei. Mai întîi a fost botezat Cornelie sutaşul; apoi după dînsul şi ceilalţi elini. Atunci şi Tit, fiind din neamul celor netăiaţi împrejur, a luat botezul de la Sfîntul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că pînă atunci, deşi Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiaţi împrejur, iar pe de alta, că greu îşi socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuinţă mai întîi limbilor care primeau credinţa, ziceau că nu este cu putinţă cuiva să se mîntuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorîndu-se în Iudeia, învăţa pe fraţi, zicînd: De nu vă veţi tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteţi să vă mîntuiţi. Unii ca aceştia cîrteau asupra Sfîntului şi Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutaşul, zicînd: "Ai intrat şi ai mîncat cu dînşii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur".

Deci, pe cînd Sfinţii Apostoli vorbeau soborniceşte despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creştinate fără tăierea împrejur. Atunci şi fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomeneşte către Galateni, zicînd: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfinţit de ceilalţi apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rîndul celor şaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfîntul Pavel la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca şi fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dînsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar şi milă. Zice încă şi aceasta: Este de trebuinţă să rugăm pe Tit, ca precum a început, aşa să şi sfîrşească... Şi a zis iar: Mulţumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiaşi sîrguinţă în inima lui Tit...

De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numeşte fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează şi zice în sine: Ducîndu-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, şi fiindu-mi uşa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflînd pe Tit, fratele meu... Deci, cînd Tit nu era de faţă, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot aşa şi cînd era el de faţă avea duhovnicească mîngîiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mîngîiat prin venirea lui Tit... Şi iarăşi zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.

Pavel, străbătînd multe ţări cu bună vestirea cuvîntului lui Dumnezeu, a ajuns şi în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întîi rîdea; apoi, murind fiul lui şi fiind înviat de Sfîntul Apostol Pavel, a crezut în Hristos şi a primit Sfîntul Botez cu toată casa sa. Apoi mulţi necredincioşi din insula aceea au primit sfînta credinţă şi Botezul. Sfîntul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei şi în celelalte insule dimprejur. Şi, încredinţîndu-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte ţări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.

Ducîndu-se în Nicopoli, a scris Sfîntului Tit o scrisoare învăţătoare, cum trebuie să cîrmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfîrşite, şi să aşezi preoţi prin toate cetăţile, precum ţi-am poruncit. Sfîntul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostoleşti, zice: "Din cei ce erau cu Pavel, Sfîntul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredinţat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împli-nească cele nesfîrşite, şi nu l-ar fi făcut judecător la atîţia episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat".

Sfîntul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfîntul Tit iar la el, zicînd către dînsul în scrisoarea sa: Cînd voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sîrguieşte-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfîntul Tit, ducîndu-se în Nicopoli şi zăbovind puţin cu dînsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfîntul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanţuri, şi de acolo a fost dus la Roma. Sfîntul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoinţa pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma pînă la sfîrşitul Sfîntului Pavel, şi, îngropînd cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.

Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăţi ale Cretei, care se numea Gortina, şi se ostenea neîncetat, întorcînd pe păgîni la Hristos, învăţîndu-i cu cuvintele şi încredinţîndu-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeiţa păgînilor, la care se ducea mulţime de popor păgînesc şi i se închina cu aducere de jertfe. Sfîntul Apostol Tit, ducîndu-se acolo în vremea adunării şi prăznuirii păgînilor, grăia către dînşii cuvîntul lui Dumnezeu şi îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu şi să-şi cunoască înşelăciunea idolească.

Poporul neluînd aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului şi îndată acel idol a căzut, sfărîmîndu-se în bucăţi. Poporul s-a spăimîntat, şi de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, cînd din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capişte mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, şi era tocmai pe sfîrşite, Tit, apostolul lui Hristos, trecînd pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu şi deodată a căzut capiştea, risipindu-se pînă în temelie. Prin această minune, mulţime de păgîni s-au întors la Hristos şi au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.

Astfel Sfîntul Apostol Tit, luminînd cu lumina sfintei credinţe insula Creta şi cele dimprejur, şi ajungînd la adînci bătrîneţi, s-a mutat către Domnul, avînd 94 de ani de la naşterea sa. La sfîrşitul său a văzut pe sfinţii îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase faţa ca soarele, căci întreaga sa viaţă fusese lumina lumii; şi tot al aceluia era şi sfîrşitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Viețile Sfinților August 

Mutarea moaștelor Sfântului Apostol Vartolomeu, unul din cei 12, din insula Dinar în cetatea Venenda, în anul 580

 Troparul Sfinţilor Apostoli, glasul al 3-lea

Sfinţilor Apostoli, rugaţi pe milostivul Dumnezeu, ca să dea iertare de greşale sufletelor noastre.

Condacul Sfântului Apostol Vartolomeu, glasul al 4-lea

Arătatu-te-ai ca un soare mare Bisericii, cu strălucirile învăţăturilor şi cu înfricoşătoare minuni, luminând pe cei ce te cântă pe tine, Vartolomeu, Apostolul Domnului.

Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Apostol Vartolomeu, din Insula Dinarului la cetatea Venenda

(25 august)
(Pomenirea acestui sfînt apostol este în a unsprezecea zi a lunii iunie; tot acolo caută şi pătimirea lui)

După sfîrşitul mucenicesc al Sfîntului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgîni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioşii, luînd cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb şi l-au dus într-aceeaşi cetate. De la moaştele apostolului se făceau multe minuni, dîndu-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulţi din cei necredincioşi se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavoleşti, popii cei necuraţi şi chinuitorii, auzind şi văzînd cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoşteau, dar se şi mîniau asupra cinstitelor moaşte ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.

Deci, adunîndu-se cu vrăjmăşie şi cu mînie, au luat racla de plumb în care erau puse moaştele şi au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adîncul mării. Ei au aruncat încă şi alte patru racle cu moaştele altor sfinţi mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie şi Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adînc, ele au plutit ca nişte luntre, mergînd astfel pe deasupra apei şi purtînd comorile cele fără de preţ în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse uşoară şi, ca o corabie purtîndu-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor muceniceşti, pentru că, spre cinstea Apostolului Vartolomeu, două erau de-a dreapta şi două de-a stînga.

Deci, raclele acelea mergînd cu minunată înotare, s-au în-dreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, şi au trecut strîmtoarea Helespontului; apoi, trecînd marea Egee şi Ionică, au ajuns în Sicilia, şi, lăsînd Siracusa în stînga, au plecat spre apus şi au ajuns la insulele Lipar. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalţi sfinţi mucenici, petrecînd pe apostol la Lipar, l-au lăsat şi s-au despărţit, unde i-a poruncit voinţa dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Mesina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numeşte astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul şi poporul, mergînd la malul mării şi aflînd acolo racla cu moaştele apostolului, s-au umplut cu toţii de bucurie şi au grăit: "O, Lipare, de unde ţi-a venit ţie o bogăţie ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit şi te-ai proslăvit acum; deci, dănţuieşte acum şi saltă, primind în mîinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, şi pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!" Apoi a strigat către dînsul: "Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!"

Deci, toţi se minunau şi preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaştele sfîntului nu s-au afundat în apă, ci mai uşoară decît luntrea a venit la dînşii o cale atît de lungă, înotînd pe mare, nu cu mînă omenească, ci ocîrmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luînd racla aceea cu moaştele, au dus-o în biserică cu cîntare de psalmi şi cu dănţuire, şi a curs mir din sfintele moaşte ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaşte au petrecut în insula aceea mulţi ani, pînă la împărăţia lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu şi pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credinţa cea fierbinte către sfîntul, a chemat din cetatea Amanfiei nişte oameni corăbieri şi, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dînsul comoara aceea sfîntă cu moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu.

Plecînd ei cu corabia şi ajungînd la insula aceea, au luat acea dorită bogăţie duhovnicească şi s-au întors la locul lor. Iar cînd boierul Sicard a fost înştiinţat despre moaştele sfîntului, că se apropiau de dînşii, a ieşit întru întîmpinare cu episcopul şi cu mulţime de popor cu corăbiile pe mare şi, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, şi, punîndu-l în biserica cea mare, i-a aşezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuieşte aducerea cinstitelor moaşte ale acestui sfînt apostol, în ziua a douăzeci şi cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaşte au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputinţele, cu rugăciunile apostolului şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.

Viețile Sfinților August

Sfânta Muceniţă Sira din Persia, care era rudenie după trup cu Sfânta Muceniță Golinduh (+558)

 

Pomenirea Sfintei Muceniţe Sira din Persia, care era rudenie după trup cu Sfânta Muceniță Golinduh (+ 558)

În zilele lui Hosroe cel bătrîn, împăratul Persiei, în al 28-lea an al împărăţiei lui, Sfînta fecioară Sira s-a arătat în Persia, ca un mărgăritar curat şi mare, strălucind cu frumuseţea credinţei creştineşti şi slăvindu-se prin nevoinţă pentru Hristos cu cele mai mari pătimiri. Ea s-a născut în cetatea Hirhaselevcos, din neam păgînesc, din care se năşteau totdeauna multe roduri ale diavolului. Tată avea un slujitor idolesc şi vrăjitor vestit, care fusese multă vreme judecător în adunarea vrăjitorilor şi a popilor persieneşti. El era împreună şezător la înalta stăpînire între dînşii, şi se numea Mavit. El ştia bine învăţăturile lui Zoroastru, mai-marele vrăjitor şi întîiul învăţător în citirea stelelor, din Persia.

    Vrăjitorul acela care a născut pe această fecioară Sira, ura foarte mult pe creştini şi se sîrguia să-şi păzească pe fiica sa, ca să nu vină la cunoştinţa şi prietenia fecioarelor creştineşti, fiindcă în Persia erau atunci mulţi creştini, precum sînt acum în toată Asia, deşi vieţuiesc în strîmtorare şi în defăimare. De aceea, fiind ea încă copil mic, a dat-o după moartea maicii sale în altă cetate, care se numea Fars, în care se afla toată învăţătura vrăjitorească. El a dat-o la o femeie vrăjitoare, rudă a lui, ca să o crească în deprin-derea vrăjitoriei păgîneşti. Cînd fecioara a început a veni în înţelegere, îndată a învăţat vrăjitoria. După aceea a dat-o la slujirea cea necurată a jertfelor, pentru a săvîrşi oarecare jertfe diavoleşti, care se numeau de ei Iast, şi acelea le aveau ca pe nişte jertfe mai curate. Însă aceasta se vorbeşte despre dînsa, ca să se ştie în ce fel de întunecare şi înşelătorie diavolească a fost, şi din ce fel de întuneric a ieşit şi din cursele diavolului a scăpat la lumina cunoş-tinţei adevărului.

    Deci, ajungînd ea în vîrsta desăvîrşită şi ştiind bine toată învăţătura vrăjitorească, slujea cu căldură în rînduiala jertfelor necuraţilor zei ai Persiei. Ei i s-a rînduit calea mîntuirii astfel: după purtarea de grijă şi după rînduiala lui Dumnezeu, a făcut cunoştinţă cu nişte femei creştine sărace şi a auzit de la dînsele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu; deci, a început cu dinadinsul a întreba de credinţa creştinească, despre dogmele ei şi despre toată rînduiala şi viaţa creştinească, şi cele ce le auzea de la dînsele, pe acelea le judeca cu mintea, alegînd între credinţa creştinească şi cea persană. Deci, a văzut între ele mare deosebire în toate, căci toate cele ce erau ale credinţei persane, pe acelea le vedea mincinoase şi necurate; iar cele ale credinţei creştineşti le vedea drepte şi curate. Atunci şi-a pus ca scop să lase păgînătatea persană şi să se facă creştină.

    Voind ea să ştie mai bine despre dreapta credinţă creş-tinească, a început a merge în taină la biserica creştină, a asculta citirile şi cîntările bisericeşti şi învăţăturile cuvintelor lui Dumnezeu; a lua aminte la buna rînduială şi la buna săvîrşire a slujbelor bisericeşti. Ei i-a plăcut foarte mult credinţa creştinească şi toată rînduiala ei; deci, a început a urma vieţii creştineşti prin postire şi prin omorîrea trupului său. Ea se păzea foarte mult de a se mărita şi a-şi risipi mintea prin grijile vieţii; căci acum avea vîrsta de optsprezece ani. De aceea nu se arăta ochilor oamenilor mireni, nici nu se aduna cu fecioarele şi cu femeile persiene cele slăvite şi bogate, ci se ferea de ele, fugind de vorbire şi de prietenia lor.

    Dar ea adeseori se întîlnea cu fecioarele şi cu femeile creştine şi vorbea despre naşterea lui Hristos din Preacurata Fecioară şi despre toate minunile Lui, despre patima şi moartea cea de bunăvoie, despre Înviere şi Înălţare la ceruri; despre înfricoşata judecată ce va să vină, despre răsplătirea drepţilor şi despre chinul credincioşilor. Toate cele ce le auzea de la fecioarele creştine le credea fără şovăire, le scria în inima sa şi se umilea. Astfel ardea de dragostea către Hristos. Se închidea în camera sa şi citea cărţi creştineşti, se deprindea la rugăciuni şi la cîntarea psalmilor şi se ruga către adevăratul Dumnezeu al creştinilor, presărîndu-şi capul cu ţărînă.

    Astfel a petrecut multă vreme, păzindu-şi în taină credinţa creştinească, căci se temea de tatăl său şi de ceilalţi vrăjitori; deci, aceasta socotea că este destul spre mîntuire, ca să creadă în Hristos, căci încă nu înţelesese cuvîntul apostolului: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. După o vreme oarecare, a căzut într-o boală trupească şi n-a căutat doctorii în vrăji, precum era obiceiul păgînilor, ci şi-a întors mintea către Dumnezeu şi, bolind cu trupul, a mers la biserica creştinească şi a rugat pe preot să-i dea ei din biserică puţină ţărînă, avînd credinţa că va cîştiga tămăduire din acea ţărînă. Dar preotul s-a lepădat de dînsa ca de o necurată, zicîndu-i: "Ce împărtăşire îţi este ţie cu credincioşii, tu care eşti necredincioasă şi slujitoare de idoli, care vii la biserica creştinească?"

    Ea nu s-a mîniat de aceea, ştiindu-şi singură nevrednicia sa, dar, tăcînd puţin, s-a atins cu credinţă de haina preotului, ca altădată femeia cananeiancă de haina lui Hristos, şi îndată a cîştigat tămăduire de neputinţa sa şi s-a întors acasă sănătoasă. Deci, se mira de schimbarea sa din boală în sănătatea cea atît de grabnică şi zicea în sine: "Dacă slujitorii lui Hristos au o putere ca aceasta, cu atît mai vîrtos trebuie să fie Atotputernic Hristos". Ea dorea să vină în desăvîrşita credinţă creştinească şi gîndea cum ar putea să cîştige Sfîntul Botez.

    Dar diavolul, care urăşte pe cei buni, văzînd într-însa începuturi bune ale sfintei credinţe, s-a sîrguit să facă împiedicare scopurilor ei. Deci, i s-a arătat ei noaptea cu mînie, ocărînd-o că, lăsînd obiceiurile părinteşti, a căutat ajutor la creştini în boală, atingîndu-se de haina preotului creştinesc. Dar fericita fecioară, cunoscînd că aceea este amăgire diavolească, s-a îngrădit pe sine cu semnul Sfintei Cruci, precum se deprinsese de la creştini, şi, plecîndu-şi genunchii la pămînt, a început a citi psalmul 90 al lui David: Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt, se va sălăşlui în acoperămîntul Dumnezeului cerului. Diavolul, stingîndu-se puţină vreme, s-a arătat iarăşi, zicîndu-i cu mînie aceleaşi cuvinte. Atunci fecioara, plecîndu-şi iarăşi genunchii către Dumnezeul cerului, a început a citi acelaşi psalm. Diavolul, fugind puţin şi iarăşi întorcîndu-se, a îndrăznit a-i zice: "Eu sînt Dumnezeu, Care locuieşte în cele de sus, sub a Cărui apărare petrec toţi, şi ţi se cade ţie să alergi la mine, iar nu la creştinii care te amăgesc pe tine".

    Atunci ea, plecîndu-se a treia oară la rugăciune, s-a rugat cu osîrdie lui Hristos Dumnezeu ca să-i descopere ei adevărul şi să gonească de la dînsa înşelăciunea. Şi îndată cu puterea lui Dumnezeu a fost gonit de la dînsa ispititorul, însă în mintea ei a rămas ca o urmă de înşelare diavolească oarecare îndoire. Cunoscînd că aceea este din lucrare diavolească, cu inimă mai călduroasă s-a întors către Dumnezeu, căindu-se cu lacrimi şi mărturisind neputinţa sa. În noaptea următoare a fost mîngîiată de Dumnezeu prin vis şi i-a însemnat ei dinainte mucenicia, care i s-a făcut astfel: se vedea că stă pe o treaptă mai înaltă mai sus de preoţi şi ţinea în mîinile sale sfîntul potir, plin de sîngele lui Hristos. Pe acela îl arăta poporului, iar doi diaconi, stînd de amîndouă părţile, cădeau. Această vedenie însemna că avea să primească pentru Hristos paharul pătimirii, înaintea ochilor poporului cel din privelişte. Iar treapta cea mai înaltă pe care stătea, însemna cinstea muceni-cească, care covîrşeşte toate rînduielile sfinţilor. Cădirea era semn că pătimirea ei avea să fie bineprimită lui Dumnezeu, ca jertfa şi tămîia, şi prin aceasta toată Biserica lui Hristos va mirosi bine.

    După vedenia aceea a început viaţa cea cu nevoinţă întru Dumnezeu. Deci ea s-a cunoscut de fraţi şi de rudenii că s-a aplecat la credinţa creştinească, fiind văzută schimbată la trup, galbenă la faţă de înfrînare şi de post şi vorbind puţin. Închizîndu-se în camera sa, petrecea în tăcere, iar de la aducerea jertfelor la zei şi la obişnuitele lor slujbe a încetat cu desăvîrşire. Toţi s-au mîhnit pentru ea şi au rugat-o pe mama lor vitregă să o îndemne să înceteze cu viaţa aceea şi să nu se depărteze de la slujba zeilor părinteşti, ca să nu aducă necinste neamului lor şi să nu pornească mînia împărătească asupra casei lor. Iar mama ei vitregă, învăţîndu-se în taină de la cel ce de demult a amăgit în Rai prin asemănarea şarpelui pe Eva, s-a apropiat de această fericită fecioară cu faţa veselă şi, zîmbind, a început a-i spune despre sine că este de aceeaşi credinţă creştinească, şi se prefăcea ca şi cum o păzea şi slujea lui Hristos în taină.

    Deci o sfătuia în taină să nu se depărteze de la Hristos, iar la arătare să facă după obiceiul jertfei slujba idolilor, ca, văzînd-o toţi că slujeşte zeilor, să se lepede de părerea cea pentru creştinătatea ei. "Făcînd tu aceasta - zicea învăţătoarea către fecioară -, nu vei mînia pe Hristos, pentru că El se mulţumeşte dacă cineva Îi slujeşte în taină, şi nici nu vei întărîta pe tatăl şi pe fraţii tăi. Vei scăpa de chinurile cele cumplite care au să fie asupra ta, dacă vei asculta de sfatul meu. Să te gîndeşti însă că eşti fecioară tînără şi neputincioasă cu trupul, şi nu vei putea să rabzi bătăile, rănile, ruperile trupului, arderile şi celelalte chinuri, şi mi-e frică ca nu cumva, slăbind în chinuri, fără voie să te lepezi la arătare de Hristos, că atunci păcatul îţi va fi mai mare. Deci, îţi este mai bine să slujeşti Lui în taină, iar la arătare să arăţi ca şi cum ai sluji zeilor. Cred că aceasta nu ţi se va socoti ca păcat".

    Acestea şi altele de felul acesta grăindu-le mama cea vitregă Sirei, în toate zilele, i-a plecat inima la sfatul său, pentru că Scriptura zice: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Însă Domnul n-a lăsat pe roaba Sa în acea amăgire ca mult să se afunde în adînc, ci iarăşi a întărit-o prin noi descoperiri. Trecînd patru luni şi sosind cele 40 de zile ale Marelui Post, fecioara a voit să-l petreacă în postire, nevoinţe şi în tăinuiri pustniceşti. Cînd a început a posti, a văzut în vis pe fraţii săi aruncaţi în gunoi şi în noroi, şi pe tatăl său zăcînd într-un pat pîngărit, iar în altă parte a văzut un pat înalt şi frumos, strălucind cu o lumină minunată, şi o mulţime de feţe luminate o chemau în acea cămară. Deci, după această vedenie, deşteptîndu-se din somn, a alergat foarte de dimineaţă la biserica creştinească şi, mergînd la episcopul Ioan, i-a spus cu de-amănuntul toate cele cîte i se întîmplase, adică, cum s-a tămăduit de boală prin atingere de haina preoţească, şi de vedenia ce i s-a făcut în vis. Deci, ruga pe episcop să-i dea Sfîntul Botez.

    Auzind episcopul toate cele ce i-a spus ea, s-a bucurat cu duhul că este chemată de Dumnezeu spre mîntuire. Socotind el vremea ce era atunci, nu a învrednicit-o de Sfîntul Botez, pentru că a ştiut-o că este de neam mare şi tatăl ei putea multe. Deci, era ură mare de la toţi vrăjitorii asupra credincioşilor în vederea ochilor şi se temea a-i întărîta, ca să nu se pornească cu mînie pentru botezul ei. Căci vor îndemna pe împărat să ridice prigonire şi chinuire asupra Bisericii lui Hristos şi vor risipi oile cuvîntătoare ale Domnului cu neîmblînzita lor mînie de lupi răpitori. Episcopul se îndoia pentru fecioară, ca nu cumva, temîndu-se de îngrozirea şi chinurile tatălui său, să se lepede de Hristos, şi atunci harul Sfîntului Botez va fi batjocorit. De aceea a sfătuit-o ca mai întîi să mărturisească tatălui ei pe Hristos, asemenea şi fraţilor, rudelor şi tuturor casnicilor ei, şi dacă va putea răbda pătimirile ce i se vor face de la ei, şi de va rămîne pînă la sfîrşit întru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, atunci se va învrednici de Sfîntul Botez. Astfel sfătuind-o episcopul, a trimis-o acasă cu pace.

    Plecînd necăjită fecioara de la episcop că nu şi-a cîştigat dorinţa, se tulbura cu mintea pentru că era între dragoste şi între frică; arzînd cu dragoste spre Hristos şi temîndu-se de chinuri. Deci de frică a tăcut. După aceea i s-a făcut iarăşi o vedenie în vis: Vedea pe îngerul lui Dumnezeu ţinînd un toiag de fier, cu care a lovit-o, zicînd: "Unde este făgăduinţa ta, cu care te-ai făgăduit că vei sluji lui Hristos, adevăratul Dumnezeu şi cu tărie vei sta împotriva păgînilor pentru numele Lui?" Deşteptîndu-se ea din somn, s-a înspăimîntat de vedenia aceea. Începînd a se lumina de ziuă, a chemat-o mama sa cea vitregă şi îi poruncea să jertfească zeilor vrăjitoreasca jertfă cea de dimineaţă, după obiceiul său.

    Iar ea, arzînd acum cu rîvnă după Hristos, voia să mărtu-risească la arătare numele Lui şi să se lepede înaintea tuturor de vrăjitorii şi de slujirile idolilor. Ea s-a arătat în ceasul acela ca şi cum ar asculta pe maica sa, şi, luînd uneltele vrăjitoreşti de jertfă, după diavoleştile predanii ale lui Zoroastru, s-a dus la jertfelnic şi, văzîndu-se strălucită cu oarecare lumină dumnezeiască şi întărindu-se în inima sa, s-a lepădat de frică şi a sfărîmat înaintea tuturor uneltele vrăjitoreşti şi a scuipat asupra focului, pe care perşii îl au în loc de zeu. L-a aruncat jos, altarul l-a răsturnat şi a strigat cu glas mare: "Sînt creştină şi mă lepăd de idoli şi de toate lucrurile lor cele vrăjitoreşti şi diavoleşti. Scuip pe mincinoşii idoli şi spre altarele cele necurate, şi cred în adevăratul Dumnezeu al creştinilor; deci, iată, mă duc la biserica creştină". Fraţii ei împreună cu mama cea vitregă şi cu toţi cei din casă auzind aceasta, au prins-o şi au încuiat-o în cămară, punîndu-i păzitori ca să nu iasă. Atunci se întîmplase că tatăl ei nu era acasă, iar fericita zicea către ei să trimită să cheme pe tatăl său, ca să mărturisească numele lui Hristos şi înaintea lui, măcar de s-ar da de el la chinuri. Ea nu mai voia acum să-şi păzească în taină credinţa sa pentru Hristos; ci avea dorinţa să o arate, netemîndu-se de nici un fel de chinuri.

    În acea vreme, adunîndu-se la dînsa rudele şi vecinii, o îndemnau cu lacrimi să înceteze de la o faptă ca aceea, să nu mîhnească pe tatăl şi pe fraţii săi, să nu-şi necinstească neamul şi să nu se dea de voie la chinurile cele cumplite. Dar ea nu voia să asculte cuvintele lor cele viclene. Venind tatăl şi văzînd focul lor cel vrăjitoresc pe care îl avea în loc de zeu, risipit de fiica lui, jertfelnicul răsturnat, uneltele vrăjitoreşti sfărîmate, şi pe fiica sa, Sira, preamărind numele lui Hristos cu glas mare, s-a umplut de negrăită mînie, şi, apucînd-o, a bătut-o fără milă, pînă ce a ostenit. Apoi a început să plîngă, s-o îndemne şi s-o momească, zicîndu-i cuvinte de dragoste şi de rugăminte; dar nimic n-a sporit, deşi îi făcea multe rele, ţinînd-o legată, închisă în loc întunecos, chinuind-o cu foamea şi cu setea, şi dîndu-i multe bătăi. Uneori el singur, alteori prin rudenii voia s-o amăgească, să se întoarcă la zei şi la acea slujbă vrăjitorească. Dar roaba lui Hristos petrecea ca un diamant tare şi ca un turn, neclintită în mărturisirea preasfîntului nume al lui Iisus Hristos.

    Tatăl său, văzînd voinţa ei neschimbată spre credinţa creş-tinească şi că nu poate cu nici un chip s-o întoarcă de la dînsa, s-a dus şi a spus lui Mavit, mai-marele vrăjitorilor. Mavit, adunînd pe ceilalţi popi şi vrăjitori din cetăţile de primprejur, a şezut cu dînşii lîngă capiştea focului zeului lor şi a pus pe fecioara lui Hristos înaintea judecăţii sale; deci, s-a adunat acolo popor mult ca la o privelişte mare. Printre oameni erau şi mulţi creştini, care se adunaseră să vadă nevoinţa fecioarei Sira, pentru că toţi aflaseră de întoarcerea ei spre Hristos şi de pătimirea ce a suferit de la tatăl său. Mavit a întrebat-o: "Pentru ce te-ai lepădat de învăţăturile şi de zeii părinteşti şi ai luat altă credinţă?" Ea a răspuns: "Orice om care are înţelegerea sănătoasă, nu se aseamănă dobitoacelor necuvîntătoare, care se duc în urma celor ce le-au născut, fără să ştie unde; deci, merge pe calea pe care o vede mai bună, nici urmează părinţilor şi strămoşilor săi cei rătăciţi în pierzare; deci, şi eu, văzînd că credinţa creştinească este mai bună decît păgînătatea părintească, am ales pe cea mai bună şi m-am lepădat de cea rea".

    Mavit, mîniindu-se, a zis: "Fecioară, multe chinuri te aşteaptă dacă nu vei asculta!" Ea, punîndu-şi mîna pe grumaji, i-a zis cu mare îndrăzneală: "Pe aceştia să-i tai, că ai putere, ţi-am spus o dată aceasta". După aceea Mavit a mai grăit mult către dînsa, dar ea nimic nu i-a mai răspuns, ci zicea în sine psalmii lui David, pe care ei nu-i înţelegea. Atunci Mavit a zis către ceilalţi: "Ce grăieşte aceasta?" Dar nimeni nu ştia cele ce grăia dînsa; iar unul dintr-înşii a zis: "Grăieşte oarecare învăţătură creştinească". Mavit a trimis îndată ca să cheme pe episcopul creştinesc, şi să afle de la dînsul dacă fecioara grăieşte cuvinte creştineşti. Episcopul a venit cu frică, temîndu-se de stăpînirea vrăjitorilor. Muceniţa uitîndu-se spre el şi văzînd că se temea, a strigat către dînsul, zicînd: "Părinte, nu te teme, ci adu-ţi aminte de Scriptura care zice: Am grăit întru mărturiile tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat. Şi iar: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucid.

    Episcopul, fiind întrebat despre cuvintele ce le-a grăit fecioara, a spus că sînt creştineşti. Mult mîniindu-se asupra fecioarei, a poruncit să o bată peste gură. După aceea a început a o momi cu cuvinte amăgitoare, apoi a o îngrozi cu chinurile, dar cu nimic n-a sporit; astfel că se ruşina de creştinii care erau la acea privelişte. Apoi, Mavit a poruncit ca pînă la o vreme s-o păzească în casa tatălui său, nevoind să spună împăratului aşa repede, ca să nu se necinstească între dînşii acel cinstit neam. Apoi a sfătuit pe tatăl ei să se sîrguiască a întoarce pe fiica sa mai mult cu momiri, decît cu îngroziri. Muceniţa, întorcîndu-se acasă, se bucura şi slăvea pe Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi cercetată pentru numele lui Hristos, înaintea boierilor şi a judecătorilor şi înaintea a tot poporului.

    Muceniţa stînd în casa părinţilor, Domnul mîngîia şi întărea pe roaba sa cu noi descoperiri, pentru că adeseori i se făceau arătări îngereşti, din care se învăţa cum să răspundă înaintea păgînilor judecători. Uneori i se arătau Moisi, Ilie, Apostolul Petru şi alţi sfinţi, precum de aceasta se scrie mai pe larg în istorie. Tatăl său se îngrijea în tot chipul de întoarcerea ei de la Hristos şi, neputînd să o schimbe din hotărîrea ei cea tare, a spus de dînsa lui Mavit şi la tot divanul. Atunci se întîmplase de venise în cetatea aceea un oarecare bărbat cu numele Daru şi cu dregătorie din cel mai înalt sfat împărătesc. Aceştia, amîndoi puternici, Daru şi Mavit, erau împreună şi ascultau cuvintele tatălui, care se plîngea de fiica sa şi striga împotriva creştinilor că s-ar fi adunat asupra lui şi ar fi vrut să-l ucidă cu pietre. Daru a trimis la fecioară pe nişte bărbaţi vestiţi, ca s-o întrebe pentru ce a lăsat înţelepciunea vrăjitorească şi s-a abătut la credinţa creştinească. El a poruncit trimişilor s-o îndemne cu cuvinte bune, făgăduindu-i daruri împărăteşti; iar de nu-i va asculta, atunci să-i spună că o aşteaptă chinuri cumplite.

    Aceia, ducîndu-se la dînsa şi întrebînd-o, grăindu-i multe cuvinte momitoare şi îngrozitoare, fericita le-a spus: "Eu singură voiam să merg la cel ce v-a trimis şi să-i grăiesc despre credinţa mea în Hristos; dar de vreme ce aţi venit voi la mine, ascultaţi cuvintele mele: eu am luat credinţa creştinească pentru că am cunoscut-o că este dreaptă şi adevărată. Credinţa creştină are un Dumnezeu, pe Ziditorul a toate. El este Atotputernic şi fără de moarte; iar vrăjitoria şi slujirea voastră de idoli am urît-o, deoarece aveţi mulţi zei care sînt fără suflet şi nu pot nimic. Deci, spuneţi celui ce v-a trimis să nu mintă în făgăduinţa sa, prin care îmi făgăduieşte chinuri cumplite, ci să le împlinească cu fapta, că sînt gata să pătimesc şi să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu". Acel dregător cu numele Daru, auzind un răspuns ca acesta al fecioarei, s-a umplut de mînie şi a poruncit s-o ia din casa părintească şi să o ducă în temniţa poporului. Acolo, să-i lege mîinile şi picioarele cu fiare, s-o încuie într-o închisoare strîmtă şi întunecoasă şi să nu-i dea nici pîine, nici apă.

    Deci, sfînta a petrecut în acea închisoare trei zile şi trei nopţi, neputînd a se mişca, pe de o parte de greutatea marilor lanţuri de fier, iar pe de alta, de strîmtoarea locului. După trei zile, scoţînd-o pe ea de acolo, o întreba, oare s-a învăţat acum şi oare voieşte să se întoarcă la legile şi la zeii părinteşti? Dar ea petrecea neschimbat în credinţa lui Hristos. Deci, a condamnat-o s-o arunce într-o groapă adîncă, întunecoasă şi puturoasă, punînd pe dînsa o greutate de fier mare. Cînd puneau pe dînsa fiarele şi voiau să o ferece cu lanţurile cele cu piroane, acele piroane nu puteau să intre în găurile cele pregătite lor, deşi au chemat mulţi fierari care se osteneau în zadar. Atunci muceniţa a făcut semnul Sfintei Cruci spre piroane şi spre lanţuri, şi îndată piroanele s-au prins bine la locul lor. Însă vrăjmaşii lui Hristos, fiind orbiţi cu răutatea, n-au înţeles puterea cea minunată a Sfintei Cruci şi au ferecat strîns pe sfînta, plecîndu-i capul spre picioare, şi astfel au aruncat-o în groapa aceea.

    Dar, Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu părăseşte pe cei ce-L iubesc, îndată a trimis uşurare roabei Sale în groapa aceea; căci o lumină cerească i-a strălucit ei acolo şi legăturile de fier s-au desfăcut, au căzut de pe dînsa şi putoarea s-a prefăcut în bună mireasmă, astfel că muceniţa era ca într-o cămară, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu. Creştinii care erau în acea cetate, adunîn-du-se în biserică cu episcopul lor, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu pentru muceniţa Sira, ca să o întărească pe ea şi să-şi săvîrşească nevoinţa sa cu bine. Muceniţa a petrecut în groapa aceea cinci-sprezece zile, şi nimeni nu se aştepta ca ea să fie acolo vie, din pricina mirosului greu, al foamei celei mari şi de strîmtoarea fiarelor celor grele ce erau puse pe dînsa.

    În acea vreme era secetă, din lipsă de ploaie, şi din popor se zicea, că pentru fecioara Sira cea chinuită cu nedreptate, îngrozeşte mînia lui Dumnezeu cu uscăciune şi cu foamete. Deci, era cîrtire împotrivas popilor şi vrăjitorilor. După cele cincisprezece zile, păgînii judecători s-au înştiinţat că fecioara Sira este vie în groapă şi că s-a dezlegat de legături, şi se mirau foarte mult. Atunci ei au poruncit să o scoată de acolo şi să o ducă iarăşi în temniţa cea de obşte a poporului.

    Cînd au scos pe muceniţa din groapă, îndată s-a vărsat din cer o ploaie foarte mare şi a adăpat pămîntul din destul; iar poporul a zis că Dumnezeu a trimis ploaie pămîntului pentru cea scoasă din groapă. Deci, Domnul a dat roabei Sale darul facerii de minuni ca să tămăduiască bolile şi să izgonească diavolii. Mulţi veneau la dînsa pentru tămăduire, cînd şedea în temniţă, şi cîţi se atingeau de hainele sau de legăturile ei, cîştigau tămăduiri de neputinţele lor; iar diavolii nu sufereau apropierea ei, căci în oarecare vreme, sosind praznicul sfinţilor mucenici, care au pătimit mai înainte în Persia şi care se săvîrşea o dată pe an în biserica ce era în afara cetăţii, muceniţa a dorit să fie acolo la cîntarea cea de toată noaptea.

    Atunci unul din creştini, iubitor de Dumnezeu, a dat păzitori-lor aur şi s-a făcut singur chezaş, ca să o elibereze pe muceniţă din temniţă în acea noapte, făgăduindu-se s-o aducă iarăşi la dînşii în zorile dimineţii. Sfînta, fiind lăsată în voie, şi-a schimbat hainele ca să nu fie cunoscută; şi, venind la biserică, a stat în unghiul pridvorului şi asculta cîntarea bisericească. Acolo, în adunarea cea de praznic, era o femeie îndrăcită şi aceea, cum s-a apropiat de Sfînta fecioară Sira, îndată a strigat diavolul dintr-însa, făcînd arătare, că muceniţa Sira a venit în biserică şi-l izgoneşte pe el. Cînd poporul o căuta pe dînsa, ea îndată a fugit de acolo şi s-a dus la temniţă. Aşa se temeau diavolii de dînsa, încît nici nu puteau să se apropie de ea. În altă noapte, iarăşi prin chezaş şi cu plată fiind eliberată noaptea din temniţă de păzitori, a mers la episcop şi a luat de la dînsul Sfîntul Botez, în biserica care era în cetate.

    După aceasta, Mavit şi ceilalţi judecători şi slujitorii vrăjito-reşti s-au sfătuit să trimită pe muceniţa Sira la împărat, de vreme ce cu nici un chip n-au putut să o întoarcă de la credinţa creştinească. Ei au trimis-o, punînd pecete pe grumazul ei, după obiceiul lor, ca să nu fie dată acolo o alta în locul ei, iar pecetea aceea era astfel că nu era cu putinţă să se şteargă din grumaz, decît numai împreună cu capul.

    Ostaşii, luînd-o, au dus-o în cetatea care se numea Acvac; căci acolo era atunci împăratul şi au dat-o pe ea eparhului cetăţii, cu înştiinţarea pricinii ei, din ce neam este şi ce a răbdat. Eparhul mai întîi o îndemna cu cuvinte amăgitoare, apoi o îngrozea cu chinurile, ca să se întoarcă la credinţa cea dintîi; dar, văzînd-o pe ea nesupusă, a dezbrăcat-o de hainele ei şi, îmbrăcînd-o într-o zdreanţă murdară, a dat-o în paza unor evrei, ştiind că ei sînt vrăjmaşii cei mai mari ai creştinilor. Acei evrei, luînd-o pe ea şi înfăşurînd-o cu legături de fier, au închis-o într-o casă întunecoasă, iar ca hrană îi dădeau ei o bucată foarte mică de pîine de orz, cît numai să nu moară de foame. În toate zilele o certau, ocărînd-o cu cuvinte defăimătoare şi, hulind pe Hristos, îi ziceau: "Unde este cuvîntul cel grăit de tine, că legăturile vor cădea singure de pe grumaz, de la mîini şi de la picioarele tale? Să vedem noi acum cum vor cădea?"

    Într-una din zile, evreii defăimînd aşa pe sfîntă, ea şi-a ridicat ochii în sus, a suspinat şi în taina inimii sale s-a rugat Domnului. Atunci îndată înaintea ochilor lor au căzut obezile de la grumaji, de la mîini şi de la picioarele ei, iar evreii s-au mirat foarte mult. Sfînta a petrecut acolo unsprezece zile. Apoi eparhul a poruncit să o aducă iarăşi la sine şi, aflînd-o neînduplecată către credinţa lor, a trimis-o la mai-marele vrăjitorilor, care era lîngă împărat, înştiinţîndu-l despre toate cele despre dînsa, precum se înştiinţase şi el. Mai-marele vrăjitorilor, punînd-o înaintea sa, a zis către dînsa: "De ce te-ai lepădat de credinţa noastră, pe care o ţin cu cinste împăraţii şi boierii, care s-a răspîndit pretutindeni, stăpî-neşte pe toţi şi îmbogăţeşte pe cei ce o păzesc pe ea, iar tu te-ai lipit de creştini, de oamenii cei necinstiţi, proşti, lepădaţi şi urîţi de toţi?"

    Sfînta a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: "Unde sînt acum coroanele împăraţilor voştri? Unde este slava boierilor voştri? Iată, toate acelea au trecut, împăraţii şi boierii, înflorind ca iarba, în puţină vreme s-au vestejit şi s-au dat morţii celei veşnice, căci n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, şi nu s-au închinat Stăpînului vieţii şi al morţii, ci au cinstit zidirea ca pe un Dumnezeu, închinîndu-se focului, apei, soarelui, lunii şi stelelor. Iar creştinii, pentru pătimirile ce le rabdă în viaţa cea de aici de la voi, vor cîştiga viaţa cea veşnică şi pentru necinstirea cea vremelnică, vor moşteni slava cea cerească". Mîniindu-se, marele vrăjitor, a început a cerceta cu de-amănuntul unde fusese pînă atunci. Înştiinţîndu-se de felul chinurilor şi legăturilor ce a suferit şi că a fost păzită de evreii, a poruncit să o ducă iarăşi în închisoarea lor, să o păzească bine şi să nu lase la ea pe nimeni din creştini. Luînd-o iudeii, fără omenie îi făceau răutate roabei lui Hristos, chinuind-o astfel trei zile cu fel de fel de chinuri.

    Rînduindu-se de către împărat un dregător peste toate temniţele şi închisorile şi acela înştiinţîndu-se de muceniţă, a luat-o din închisoarea jidovească şi a adus-o în închisoarea sa. Aceasta a făcut-o însă pentru cîştig, deoarece era obicei la creştini a-şi răscumpăra de la păzitori, cu aur şi argint, intrarea în temniţă la cei legaţi, care pătimeau pentru Hristos. Cînd au intrat în închisoarea muceniţei oarecare creştini, care cumpăraseră cu argint intrarea, au mers la ea spre cercetare. Dar, văzînd-o legată cu fiare şi goală zăcînd pe pămînt, i-au adus un aşternut, ca măcar atît să-i facă uşurare în acele chinuri. Venind unul din păzitorii temniţei, a aruncat pe muceniţă de pe aşternut, şi cu aceasta i-a pricinuit mare durere din pricina greutăţii fiarelor ce erau pe dînsa. Dar, îndată legăturile de fier s-au dezlegat şi au căzut de pe dînsa şi mare mirare le-a fost acelora care s-au întîmplat acolo.

    În timpul acela, împăratul a voit să iasă din cetatea aceea la o alta ce se numea Resancusadon, şi toţi puternicii Persiei au mers cu dînsul, precum şi mai-marele vrăjitorilor. Ei au adus în urma lor acolo şi pe cei legaţi, între care şi pe Sfînta Muceniţă Sira. Rugîndu-se Domnului în toată calea aceea, cînta psalmii lui David. Iar ostaşii cei ce o duceau, de multe ori o îngrozeau ca să tacă, pentru care au legat-o cu lanţuri mai grele; dar ea nu înceta a cînta şi a mulţumi lui Dumnezeu.

    Pe cînd erau la locul ce se numeşte Carsa, mai-marele vrăjitorilor şi cu ceilalţi judecători au pus-o pe ea mai întîi la întrebare, şi au zis către dînsa: "Destulă vreme ai avut de la noi să te gîndeşti; deci, acum spune ce ţi-ai ales? Te vei întoarce la slujba cea dintîi a zeilor, ca să fii vie, sau mori, rămînînd în credinţa creştină?" Răspuns-a sfînta: "Ce să-mi aleg mai mult, decît ce am ales o dată. De multe ori ţi-am spus: sînt creştină, roaba lui Hristos, şi pe Acela l-am iubit, Aceluia îi slujesc şi pentru El doresc a muri". Zis-a mai-marele vrăjitorilor: "Grăieşte-ne nouă cuvinte de ale înţelepciunii noastre şi pe care le-ai învăţat de la început".

    Iar ea a început a zice cu mare glas psalmii lui David şi rugăciuni către Dumnezeu. Mîniindu-se, mai-marele vrăjitor a poruncit să-i rupă hainele de pe dînsa; şi, lăsînd-o goală, i-a zis: "Nu-ţi este ruşine acum?" Răspuns-a sfînta: "Pentru ce să mă ruşinez? Nu sînt nici răpitoare, nici desfrînată şi nici alt rău n-am făcut; iar dacă m-aţi dezbrăcat de hainele cele din afară, eu am în cer îmbrăcăminte luminoasă, nestricăcioasă şi veşnică. Acea îmbrăcă-minte mi-a gătit-o Domnul meu, pentru Care acum cu necinste sînt dezgolită".

    Astfel grăind ea, stăpînitorul ţării Huzainului, şezînd cu mai-marele vrăjitor, a zis: "Ce se îndrăceşte aceasta?" Iar sfînta a răspuns: "Nu sînt eu îndrăcită, ci tu eşti îndrăcit, pentru că slujeşti diavolilor! Şi de vei voi, voi pune semnul Crucii pe fruntea ta, şi diavolul v-a ieşi din tine. Atunci ochii ţi se vor lumina şi vei cunoaşte adevărul". Deci, toţi cei ce erau acolo, au strigat: "Vino-vată este morţii, căci huleşte pe zei, defaimă pe împărat şi batjocoreşte pe boieri!" Pentru aceea, au judecat-o la moarte şi au însemnat-o cu pecetea pe grumaji, ca nu cumva prin vreo meşteşugire să se omoare altă fecioară în locul ei. În ziua aceea, cînd au voit s-o scoată spre ucidere, s-au sfătuit oarecare din sfetnici, ca să-i mute moartea pentru altă dată. Să nu o omoare în acel loc, unde erau mulţi creştini, ca să nu se ridice între ei gîlceavă şi tulburare. Pentru aceea a mutat uciderea ei, şi a dat-o mai-marelui păzitor al închisorii.

    Luînd el pe muceniţă, o avea iarăşi închisă cu ceilalţi legaţi. După aceea împăratul s-a dus în cetatea Vetarmais, şi a voit să zăbovească acolo. Aducîndu-se acolo şi sfînta muceniţă, a pus-o în temniţă, unde, îmbolnăvindu-se, aştepta să moară. Ea se ruga cu lacrimi Domnului ca să nu moară astfel, şi să se lipsească de cununa mucenicească, ci să se învrednicească a se sfîrşi prin pătimire. Ascultînd Dumnezeu rugăciunea roabei sale, i-a dat sănătate.

    După aceasta, unul din păzitorii temniţei, aprinzîndu-se de diavol spre păcatul trupesc, a rugat pe mai-marele păzitor al închisorii ca să poruncească să batjocorească pe cea legată, pe Sfînta fecioară Sira. Luînd el poruncă de la mai-marele păzitor, s-a apropiat de mireasa lui Hristos, plin de poftă necurată. Dar Domnul, păzind pe roaba Sa, a lovit pe acel poftitor cu orbirea ochilor, la urechi şi la limbă, astfel că a rămas orb, surd şi mut; şi, căzînd cu faţa la pămînt, striga cu glas urît. Văzînd aceea mai-marele păzitor al închisorii, în loc să se înspăimînte şi să cunoască puterea lui Dumnezeu, părîndu-i rău de îndrăzneala acelui nelegiuit, singur s-a aprins de acea poftă fără-de-lege asupra sfintei fecioare, şi s-a gîndit să se pornească spre sfîntă. Iar sfînta a zis către el: "Eu sînt logodită cu Împăratul ceresc, şi Acela nu te va lăsa să necinsteşti fecioria miresei Sale!" Mai-marele acela neascultînd cuvintele ei, cînd a vrut să se ducă la ea, îndată îngerul lui Dumnezeu l-a lovit şi a căzut la pămînt ca mort. Mergînd slugile lui, l-au scos din acel loc, şi abia mai tîrziu şi-a venit în simţire.

    După o pedeapsă ca aceea a lui Dumnezeu, robul satanei, rămînînd neîndreptat, s-a umplut de mînie, şi s-a sîrguit ca îndată să piardă pe muceniţă, pentru că i se poruncise s-o omoare cu orice chin va voi. Însă n-a voit s-o omoare cu sabia, ci s-a gîndit s-o sugrume cu funii, pentru aceea a chemat fierarul, să scoată fiarele de pe dînsa. Sfînta a zis către mai-marele acela: "Nu este trebuinţă de fierar". Zicînd aceasta a aruncat obezile de pe grumaji, din mîini şi de la picioare, şi cei ce au văzut aceasta s-au mirat, însă n-au cunoscut puterea lui Dumnezeu. Atunci mai-marele păzitor a poruncit să-i lege mîinile iarăşi, ca să nu se împotrivească cu ele, cînd o va sugruma. Muceniţa iarăşi a zis către dînsul: "Lasă-ţi sfaturile tale cele deşarte, că de bună voie mă voi da la moarte pentru Dumnezeul meu, astfel că nu voi mişca mîinile". Deci au pus pe grumajii ei o funie, şi au început a o sugruma.

    Acum fiind aproape de moarte, slăbindu-i funia, a zis către dînsa: "Dacă voieşti să te lepezi de credinţa creştină, te vom lăsa să trăieşti". Însă muceniţa le-a răspuns lor: "Săvîrşiţi-vă o dată porunca voastră". Atunci ei au început a o sugruma din nou, şi iarăşi cînd slăbea, o întrebau pe dînsa dacă voieşte să se lepede de Hristos şi să fie vie; dar ea, dorind moartea cea pentru Hristos, le poruncea ca să-şi săvîrşească porunca. Deci au tras funia de amîndouă părţile, pînă ce au omorît-o.

    Astfel s-a sfîrşit muceniceşte Sfînta Muceniţă, fecioara Sira, pentru Hristos, Domnul său. Cinstitul ei trup, chinuitorii n-au vrut să-l dea îngropării, ci spre mîncarea cîinilor; luîndu-l din temniţă l-au dus acasă, unde, adunînd o mulţime de cîini şi închizînd porţile curţii, a aruncat trupul muceniţei spre mîncare, dar cîinii nici nu s-au atins de dînsul. Atunci noaptea l-au aruncat afară; iar creştinii care erau în cetatea aceea, înştiinţîndu-se de sfîrşitul mucenicesc al sfintei muceniţe, au pîndit unde vor arunca chinuitorii trupul ei. Deci, cînd au văzut unde l-au aruncat, creştinii l-au luat şi l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

    Notă - După sfîrşitul Sfintei Muceniţe Sira, nemaitrecînd mulţi ani, a început a pătimi pentru Hristos, de la Hosroe, bătrînul împărat al perşilor, şi rudenia ei, Sfînta Maria, care pe greceşte se numea Golinduhia. Viaţa şi pătimirea ei s-au prelungit pînă la celălalt Hosroe, care era nepot celui dintîi; iar istoria despre dînsa caut-o în 12/25 zile ale lunii lui iulie.

Viețile Sfinților August

Sfântul Mare Mucenic Andei Stratilat şi cei dimpreună cu dânsul, 2593 de ostași mucenici, care au pătimit la Roma în timpul împăratului Maximian (IV)

Troparul Sfântului Mucenic Andrei Stratilat, glasul al 5-lea

Mărirea cea pământească ai lăsat, şi cereasca împărăţie ai moştenit; sângele picându-ţi, ca şi cu o cunună de piatră nestricată, prea minunat te-ai împodobit; şi către Hristos ai venit cu sobor răbdător de patimi, cu ceata îngerilor în lumina cea neînserată; şi pe Hristos, soarele cel neapus, ai aflat Sfinte Andrei Stratilat. Aceluia roagă-te pururea, cu cei împreună cu tine purtători de chinuri, să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Mucenic Andrei Stratilat, glasul al 2-lea

În rugăciuni stând înaintea Domnului ca o stea mergătoare înaintea soarelui, şi dorita vistierie a împărăţiei văzând, de negrăită bucurie te-ai umplut în vecii cei fără sfârşit la Împăratul cel fără de moarte; şi acolo cu îngerii laudă neîncetată cânţi, Andrei Stratilate. Cu aceia împreună roagă-te neîncetat pentru noi toţi.

În această zi, facem pomenirea Sfântului Mare Mucenic Andei Stratilat şi cei dimpreună cu dânsul, 2593 de ostași mucenici, care au pătimit la Roma în timpul împăratului Maximian (IV)

 Acesta a trait in vremea paganului imparat Maximian, din partile Rasaritului, si era in dregatoria ostaseasca de stratilat, care inseamna capetenie de ostasi, de unde-si trage si numele.

   Deci, navalind persii in Siria, cea din hotarele romanilor, Antioh, capetenie peste toata ostirea, l-a trimis pe Sfantul Andrei impreuna cu alte osti, impotriva navalitorilor, care pustiau tara. Si s-a rugat mult Andrei, chemand el insusi pe Hristos in ajutor si indemna, si pe ostasii sai, sa se roage. Si au infrant pe dusmani, luandu-i la goana si ucigandu-i. Si cu aceasta biruinta, mai presus de nadejde, Andrei a tras pe multi din ostasii lui la credinta lui Hristos.

   Si era Antioh om rau la suflet, crunt la fire si dusman neimpacat al crestinilor. Deci, a fost parat Sfantul Andrei si ostasii lui, catre Antioh ca se inchina lui Hristos. Si au fost adusi in fata lui, ca niste vinovati. Si, marturisindu-si ei credinta, pe ostasii care au crezut in Hristos, legandu-i in lanturi, i-a osandit sa fie surghiuniti in afara de hotarele Siriei, iar, pe Sfantul Andrei, dupa ce l-au intins pe un pat de fier ars in foc si a ramas nevatamat, s-au gandit sa-l osandeasca la moarte. Socotind insa, ca nu este bine ca pe niste ostasi slaviti si viteji, precum erau ei, sa-i piarda in mijlocul poporului, a poruncit sa-i lase liberi, hotarand sa-i piarda, in taina, pentru alte pricini.

   Deci, Sfantul Andrei si ostasii lui, vazandu-se liberi, au mers indata la Cilicia si s-au botezat toti, in credinta lui Hristos, ceea ce afland, dregatorul a poruncit sa li se taie tuturor, capetele, prin sabie. Si s-au numarat ca la doua mii cinci sute de ostasi, care s-au botezat si au primit, atunci, cununa mucenicilor, impreuna cu Sfantul Andrei, crezand in Hristos Dumnezeu.

Viața pe lung a Sfântului Andrei Stratilat

     Păgânul Maximian împărăţind peste stăpânirea Romei şi prigonind pretutindeni pe creştini, era un voievod în Siria, cu numele Antioh. El era rău la obicei şi prea fierbinte slujitor idolilor, suflând cu îngrozire şi cu ucidere asupra robilor lui Hristos. Lui îi era dată stăpânirea de la împărat peste toată Siria şi luase poruncă să chinuiască şi să ucidă pe toţi creştinii, având încredinţaţi mulţi tribuni cu oaste romană. Sub stăpânirea aceluia, între alţi tribuni era şi Andrei, robul lui Hristos, ca o floare de crin bine mirositoare între spini. El la început şi-a păzit în taină credinţa cea sfântă în Hristos - până la o vreme - după care a arătat-o la toată lumea, mărturisind înaintea tuturor numele lui Hristos. Acesta, deşi era încă nebotezat, însă avea credinţă tare şi dragoste fierbinte către Hristos Dumnezeu, şi-I slujea Lui ziua şi noaptea în rugăciuni şi în postiri, ferindu-se de tot lucrul cel neplăcut lui Dumnezeu, iar pe cele plăcute lui Dumnezeu împli-nindu-le cu osârdie. Şi i-a dat Dumnezeu mare putere şi biruinţă în războaie, şi nimeni nu-i era lui asemenea cu vitejia şi cu bărbăţia în toate cetele. El biruia cu puterea sa pe cei potrivnici, şi era slăvit şi cinstit între ostaşi mai mult decât ceilalţi conducători de cete.

    Iar într-o vreme a năvălit multă putere de oaste persană asupra acelor părţi, ridicând război împotriva lui Antioh. Din această pricină, Antioh era în mare tulburare pentru acea năvălire fără de veste a perşilor, şi, aducându-şi aminte de vitejia tribunului Andrei, l-a chemat la sine şi i-a încredinţat lui voievozia în locul său, numindu-l pe el stratilat - adică să fie mai mare peste ostaşii cei mai mari -, şi poruncindu-i să meargă cu oastea împotriva vrăjmaşilor celor ce năvăliseră şi să întoarcă pornirea acelora. Deci i-a zis: „Despre bărbăţia şi vitejia ta în războaie nu numai eu sunt înştiinţat; dar şi împăratul însuşi ştie bine de aceea. Pentru aceasta eşti cinstit cu cinstea aceasta; deci ţie îţi încredinţez acest război, care ne-a venit fără de veste. Pentru aceea să iei oastea şi să fii voievod în locul meu şi să te sârguieşti să înmulţeşti şi mai mult slava pe care o ai".

    Iar Sfântul Andrei, ostaşul lui Hristos, nu pentru preamărirea sa, ci pentru slava numelui lui Iisus Hristos, voind să iasă cu vitejie asupra vrăjmaşilor, şi-a ales pentru război puţini ostaşi din multa oaste romană - asemănându-se lui Ghedeon cel de demult - ştiind bine ceea ce s-a zis de David, că Domnul nu în puterea cailor voieşte, nici în pulpele bărbaţilor binevoieşte; ci în cei ce se tem de El bine voieşte, şi în cei ce nădăjduiesc spre mila Lui.

    Deci Andrei şi-a ales pe cei pe care darul lui Dumnezeu cel lucrător i-a arătat prin insuflarea cea tainică în inima lui, şi a ieşit împotriva vrăjmaşilor. Şi văzând el puterea cea mare a potrivnicilor care năpădiseră ca lăcustele asupra Siriei, îşi întărea ostaşii săi să se lupte vitejeşte şi să nu se teamă de ostaşii cei mulţi ai perşilor, ei fiind puţini. Şi le-a pus înainte cunoştinţa Unuia Dumnezeu cel Atotputernic şi înfricoşat întru războaie, care ajută cu tărie robilor Săi; pentru că atunci nici unul din ostaşi nu era creştin, ci toţi erau închinători la idoli. El a zis către dânşii: „O, fraţilor şi prietenilor, acum să cunoaşteţi că zeii păgânilor sunt diavoli, şi nimănui nu pot să-i ajute, fiind neputincioşi, iar adevăratul Dumnezeu este unul, Căruia eu Ii slujesc şi Care a făcut cerul şi pământul. Acela pe toate le poate şi tuturor care Il cheamă le dă ajutor grabnic, îi face tari în războaie şi goneşte pe cei potrivnici dinaintea feţei lor. Iată, precum vedeţi, ostile vrăjmaşilor sunt fără număr împotriva noastră, şi prin mulţimea lor sunt mai puternici decât noi; dar dacă veţi scuipa pe zeii voştri cei deşerţi şi veţi chema cu mine împreună pe Unul, adevăratul Dumnezeu, îndată veţi vedea pe vrăjmaşi stingându-se înaintea voastră ca fumul sau ca praful".

    Grăind el aceasta, toţi ostaşii care erau cu dânsul au crezut cuvintele lui, şi, chemând spre ajutor pe Hristos Dumnezeu, s-au pornit cu îndrăzneală asupra potrivnicilor; şi, făcând tăiere mare, i-au biruit cu putere, pentru că le venise de sus ajutorul cel nevăzut, pentru credinţa şi rugăciunile Sfântului Andrei, tulburând cu frica cetele persieneşti, care întorcându-se înapoi, au fugit. Iar oastea romană care era cu Andrei, gonindu-i dinapoi, secera capetele perşilor cu săbiile, cum se seceră spicele; astfel s-a făcut slăvită biruinţa romanilor asupra perşilor, cu puterea lui Hristos. Deci vrăjmaşii fiind goniţi, ostaşii care erau cu Sfântul Andrei, văzând o biruinţă neaşteptată ca aceea asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul lui Hristos, toţi au crezut în El. Iar Sfântul Andrei, pe cât putea, îi întărea în credinţă, învăţându-i la cunoştinţa căii celei drepte care duce spre mântuire. Şi, întorcându-se cu bucurie de la război, au venit în cetatea Antiohiei cu slavă.

    Dar unul din mai-marii peste oşti cei zavistnici, urând pe Sfântul Andrei pentru o vitejie şi o bună slavă ca aceea, l-a clevetit la Antioh, spunând că stratilatul Andrei cinsteşte pe Dumnezeul cel răstignit. Iar Antioh, auzind aceasta, s-a tulburat de mânie şi a trimis la dânsul pe nişte bărbaţi din rânduiala ostaşilor începători, ca să afle de la el dacă este adevărat ceea ce se spune despre dânsul. Şi, înştiinţându-se că într-adevăr aşa este, a trimis la dânsul iar, pe de o parte sfătuindu-l, iar pe de alta îngrozindu-l şi aducându-i aminte de cruzimea sa asupra creştinilor. Deci i-a grăit prin trimişi: „Ştii bine cu ce fel de chinuri am pierdut pe Eftimie, fiul lui Polieuct, şi pe mulţi cu dânsul care urmau credinţei creştineşti, dintre care nici unul n-am cruţat; iar acum tu cu ce sfat şi cu ce nădejde Il proslăveşti ca pe un Dumnezeu pe acel om care a fost răstignit pe cruce? "

    Iar sfântul, la aceste cuvinte pe care i-au fost trimise, a răspuns împotrivă, zicând: „Aceste cuvinte ale lui Antioh mă întăresc pe mine mai mult decât mă înspăimântă; căci dacă aceia pe care îi pomeneşte el, fiind daţi la cumplite chinuri de dânsul, s-au făcut biruitorii lui şi au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu în cununa mucenicească, pentru ce să nu fiu şi eu rob credincios al Domnului meu Iisus Hristos, ca împreună cu aceia care mai înainte de mine au pătimit pentru Dânsul, să mă învrednicesc de împărăţia Lui". Aducându-i lui Antioh un răspuns ca acesta al lui Andrei, s-a umplut de mânie şi a trimis ostaşi, poruncindu-le să-l aducă legat. Şi şezând la judecată, a poruncit Sfântului Andrei ca, înaintea tuturor, să spună curat despre el, dacă se supune poruncii împăratului sau voieşte să slujească Dumnezeului său.

    Iar sfântul, stând la acea nedreaptă judecată în privirea îngerilor şi a oamenilor, a mărturisit cu îndrăzneală şi cu glas mare pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, spunând că este robul Lui. Şi îndată chinuitorul a poruncit să se aducă un pat de aramă, să-l ardă foarte tare, şi pe acela să-l aşeze pe Andrei, ostaşul lui Hristos. Deci, fiind patul înfierbântat şi scăpărând scântei din el, chinuitorul a zis către mucenic, batjocorindu-l: „Andrei, te-ai ostenit mult în războaie; deci ţi se cade ca după atâtea osteneli să te odihneşti pe acest pat".

    Iar sfântul mucenic n-a aşteptat până să-l ia slugile chinuitorului, ci singur dezbrăcându-şi hainele, s-a suit cu sârguinţă pe patul acela şi culcându-se pe dânsul, s-a întins ca pe un aşternut moale. Astfel răbda cu vitejie arderea trupului său, simţind durere la început; şi se ruga lui Hristos Dumnezeu ca să-i dea grabnic ajutor. Atunci focul, prin dumnezeiască poruncă, îndată şi-a lăsat puterea şi nu putea vătăma trupul mucenicului. Şi a prins Antioh şi pe alţi bărbaţi din ostaşii lui Andrei, şi, pironindu-le mâinile în patru părţi în chipul Sfintei Cruci pe nişte lemne, îi batjocorea şi îi întreba dacă le este plăcut aceea. Iar ei spunând că acea pătimire pentru Hristos este bine primită, ziceau: „O, de ne-am învrednici să fim următori lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel răstignit pe lemnul crucii".

    Şi iar a întrebat chinuitorul pe Sfântul Andrei dacă acum s-a învăţat prin arderea focului şi vrea să se întoarcă de la Hristos spre zei. Iar mucenicul a răspuns că doreşte să rabde până la sfârşit, de vreme ce sfârşitul lucrului început este cunună; căci nu cel ce a început bine este încununat de Hristos Dumnezeu, ci cel ce a săvârşit bine. Atunci chinuitorul Antioh a poruncit să ia pe Sfântul Andrei de pe patul de aramă şi pe prietenii lui să-i scoată de pe lemne, apoi pe toţi să-i arunce în temniţă, ca şi cum le-ar da vreme să se gândească şi să se sfătuiască spre a se întoarce la zeii lor, însă având un cu totul alt scop, anume ca să înştiinţeze pe împărat; pentru că nu îndrăznea ca pe un bărbat viteaz şi cinstit ca acela, pe Sfântul Andrei şi pe prietenii lui, să-i piardă fără ştirea şi voia împăratului.

    Iar împăratul Maximian, luând scrisoarea lui Antioh şi citind-o, a socotit că nu era lucru bun ca pe un ostaş slăvit ca acela şi pe alţi viteji ca dânsul să-i piardă la arătare, ca să nu se facă în oaste gâlceava şi tulburare pentru dânşii. Deci, ca să nu se ridice pentru dânşii război, a scris lui Antioh, poruncind ca să lase liberi din legături şi din pedepse pe Andrei şi pe tovarăşii săi. Pe de altă parte însă, i-a dat altă poruncă tăinuită, ca după eliberarea lui Andrei şi a însoţitorilor lui, mai aşteptând puţină vreme, să scornească cu meşteşugire împotriva lor o altă pricină oarecare, ca şi cum nu pentru credinţă, şi astfel să-i prindă pe câte unul şi să-i piardă, dacă se vor găsi neschimbaţi întru creştinătate. O poruncă ca aceasta luând Antioh de la împărat, îndată a dezlegat din legături şi din temniţă pe Sfântul Andrei şi pe însoţitorii lui şi i-a lăsat liberi, poruncindu-le ca să petreacă în dregătoria lor ca şi mai înainte.

    Iar Sfântul Andrei, ostaşul lui Hristos, înştiinţându-se din dumnezeiască descoperire de acea meşteşugire a păgânilor şi tăinuindu-se de Antioh, s-a dus cu toţi ostaşii care crezuseră în Hristos, în Tarsul Ciliciei, la Petru, episcopul acelei cetăţi, ca să se boteze, pentru că încă nici unul dintre dânşii nu era botezat, nici fericitul Andrei, nici tovarăşii lui, care erau în număr de două mii cinci sute nouăzeci şi trei. Iar după puţină vreme, Antioh, înştiinţându-se despre plecarea lui Andrei cu tovarăşii săi în părţile Ciliciei, s-a umplut de multă mânie şi iuţime şi, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a trimis o scrisoare la Seleuc, ighemonul Ciliciei, zicând: „Ştiu că ai auzit de Andrei, care a fost tribun în cetele împărăteşti. Acela, nu numai singur a înnebunit acum, ci şi pe mulţi din ostaşi i-a adus la aceeaşi nebunie, ca să nu se supună împărăteştilor porunci şi a fugit cu însoţitorii săi - după cum auzim - în părţile Ciliciei. Deci, împlinind tu împărăteasca poruncă, prinde-l pe el şi pe toţi cei cu dânsul şi să-i trimiţi legaţi la noi; iar de se vor împotrivi sau vor încerca să fugă, să-i ucideţi pe dânşii cu ostaşi înarmaţi".

    Ighemonul Seleuc, luând o poruncă ca aceasta de la Antioh, îndată a trimis în toată Cilicia ca să întrebe despre Andrei şi despre tovarăşii şi următorii lui; şi, înştiinţându-se că este în Tars, s-a sculat şi a mers cu oastea acolo. Iar Sfântul Andrei, văzând cu duhul cetele care veneau asupra turmei lui Hristos, a rugat pe episcopul Tarsului, pe fericitul Petru şi pe un altul, care se întâmplase în acea vreme acolo, anume Non, din cetatea Veriei, ca fără întârziere să le dea lor Sfântul Botez. Drept aceea, episcopii îndată au botezat pe Sfântul Andrei şi pe însoţitorii lui. Iar după primirea Sfântului Botez, Sfântul Andrei cu tovarăşii lui s-au dus din Tars la un loc numit Tacsanit, nu că se temeau de moarte, pe care o doreau pentru Hristos, ci împlinind porunca Domnului său, care zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă...

    Iar Seleuc mergând în Tars cu ostaşii săi înarmaţi ca la război şi negăsind pe Andrei şi pe tovarăşii săi, s-a tulburat şi, de mânie, s-a schimbat la faţă. Apoi, umplându-se de mai multă mânie, a gonit în urma turmei lui Hristos, dar sfinţii de la locul cel de mai sus-zis, s-au dus la hotarele Armeniei, la muntele cel ce se cheamă Tauros. Iar ighemonul Seleuc gonea pretutindeni după ei cu oastea, căutând să-i ucidă. Şi trecând sfinţii prin muntele acela şi prin multe locuri, au sosit la oarecare loc strâmt, care avea dealuri înalte ca zidurile, la care era numai o intrare ca o poartă de cetate. Acolo au stat Sfântul Andrei cu tovarăşii săi, aşteptând pe ucigaşii lor, pentru că acel loc îi era vestit Sfântului Andrei mai înainte de la Dumnezeu, că acolo aveau să se sfârşească ei.

    Deci Sfântul Andrei a grăit către dânşii: „O, prietenii, tovarăşii şi copiii mei, acum este vremea bineprimită, acum este ziua mântuirii, să stăm întru dragostea lui Dumnezeu cu un suflet şi cu bărbăţie, precum ne-a poruncit nouă Domnul, şi mâinile noastre să nu le ridicăm împotriva celor ce ne prigonesc pe noi, ci către Dumnezeu să le ridicăm spre mulţumire, că ne-a ajutat să ajungem în ceasul acesta, în care vom câştiga parte cu toţi sfinţii care au pătimit pentru dânsul. Deci să ne rugăm către Dânsul, precum s-a rugat şi Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, când era ucis de iudei cu pietre şi zicea: Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhurile robilor Tăi, pe care le dăm în mâinile Tale".

    Astfel grăind Sfântul Andrei către tovarăşii săi, a stat în mijlocul lor şi, înălţându-şi mâinile şi ochii spre cer, a început a face rugăciune, zicând: „Doamne, Doamne cel mare şi Atotputernic, ascultă rugăciunea păcătosului şi nevrednicului robului Tău şi a tuturor celor ce sunt cu mine, care păzesc fără prihană sfânta credinţă cea întru Tine, primeşte în pace sufletele noastre şi le acoperă cu a Ta milostivire, învrednicindu-le sălaşurilor Raiului. Incă mai rugăm a Ta bunătate, Stăpâne, şi pentru cei care vor începe a cinsti pomenirea noastră, să le împlineşti toate cererile lor cele către mântuire, şi în toate nevoile să le fii ajutor lor pentru ale noastre rugăciuni. Iar în locul acesta, pe care smeritul nostru sânge se va vărsa pentru Tine, să fie izvor de tămăduire şi izgonire a duhurilor viclene. Pe cei ce vor alerga aici, să-i acoperi de toate răutăţile şi să le dai lor sănătate sufletească şi trupească, ca în acest loc să se preamărească numele Tău cel preasfânt, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh".

    Astfel rugându-se lui Dumnezeu Sfântul Andrei şi cei împreună cu dânsul, a venit şi Seleuc cu ostaşii, care, scoţându-şi săbiile şi scrâşnind din dinţi, s-au repezit ca fiarele asupra turmei lui Hristos. Iar sfinţii ostaşi ai lui Hristos, deşi puteau ca în acel loc, care era foarte strâmt, să se apere de mâinile ucigaşilor, ca cei ce erau viteji în războaie, însă, urmând Domnului lor, ca nişte mieluşei fără de răutate s-au dat spre junghierea ucigaşilor lor şi, plecându-şi genunchii, şi-au întins grumajii lor sub sabie; iar aceia, tăindu-i fără milă, într-un ceas i-au ucis pe toţi. Deci sângele sfinţilor s-a vărsat ca apa şi curgea din locul acela ca pârâul; iar sufletele lor au intrat cu dănţuire întru bucuria Domnului lor. Sfinţii au pătimit într-o zi de Duminică, în ceasul al doilea din zi, în 19 zile ale lunii lui august; iar în locul acela în care s-a vărsat sângele cel mucenicesc, îndată a izvorât un izvor de ape vii şi dătătoare de tămăduiri.

    Iar când aceşti sfinţi au fost ucişi, episcopii cei mai sus pomeniţi, Petru al Tarsului Ciliciei şi Non al cetăţii Veriei, tăinuindu-se în oarecare deal, au văzut aceasta, pentru că aceştia cu clericii le-au urmat de departe, vrând ca să le vadă sfârşitul lor. Deci Seleuc cu ostaşii săi, după uciderea sfinţilor mucenici, s-a întors la locul său. Iar episcopii cu clericii, venind la muceniceştile trupuri, au plâns peste ele şi, îngrijindu-le, le-au îngropat cu cinste în acel loc. Şi au văzut şi izvorul ce ieşise acolo, după rugăciunea mucenicilor, şi, bând dintr-însul, s-au încredinţat de tămăduitoarea lui apă, căci unul din clericii cei ce erau cu ei pătimea de multă vreme de duhul cel necurat şi, îndată ce a băut apă din acel izvor, duhul cel necurat a fost gonit din el.

    Iar după îngroparea sfinţilor, episcopul Petru cu toţi cei ce erau cu el nu s-a întors la Tars, pentru că Seleuc îl căuta spre ucidere, ci s-a dus la Isavria. Şi înştiinţându-se popoarele de primprejur despre acel izvor, au început a veni acolo aducându-şi neputincioşii; deci, bând apă şi spălându-se cu ea, îndată primeau tămăduire de toate durerile, cu rugăciunile Sfântului Andrei răbdătorul de chinuri, şi cu ale sfinţilor mucenici ce au pătimit împreună cu el, şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, li se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților August

MOSUL GHEORGHE LAZAR - Manastirea Varatec (1846-1916)

 

MOSUL GHEORGHE LAZAR - Manastirea Varatec (1846-1916)

Viata

Credinciosul Gheorghe Lazar este modelul adevaratului pelerin roman. Prin trairea sa cu totul aleasa, el formeaza un exemplu unic in viata duhovniceasca a Bisericii noastre din ultima suta de ani.

Mosul Gheorghe Lazar, cum i se spune pana astazi, s-a nascut in comuna Sugag, judetul Alba, in anul 1846. Cand avea varsta de 24 de ani, parintii sai l-au casatorit si l-au lasat mostenitor averii lor. Si a trait in insotire cu femeia sa, Pelaghia, aproape 20 de ani, fiind binecuvantat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viata crestineasca aleasa, in munca cinstita, in rugaciune, in post si milostenie. Indeletnicirea lui era cresterea vitelor.

In anul 1884, s-a dus sa se inchine la Mormantul Domnului si a ramas la manastirile din pustiul Iordanului si al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an si jumatate in Muntele Athos si s-a intors in tara. A mai trait cativa ani in familie, si-a pus copiii in randuiala, iar in anul 1890 s-a retras ca pelerin spre manastirile Moldovei.

Dupa ce se inchina la toate sfintele lacasuri, Mosul Gheorghe Lazar se stabileste definitiv in orasul Piatra Neamt si se nevoieste ca un adevarat sihastru in clopotnita lui Stefan cel Mare din mijlocul orasului timp de 26 de ani, pana la obstescul sau sfarsit. Aici se ostenea singur, in post si rugaciune, vara si iarna, fara foc, fara pat, fara doua haine, fara incaltaminte in picioare, traind din darul lui Dumnezeu si din mila oamenilor.

Astfel, bineplacand lui Dumnezeu si cunoscandu-si sfarsitul, s-a savarsit cu pace in chilia lui, la 15 august, 1916, si a fost inmormantat in cimitirul orasului. In vara anului 1934, osemintele sale au fost asezate in gropnita Manastirii Varatec.

Fapte si cuvinte de invatatura

Credinciosul Gheorghe Lazar a fost in viata sa un om al rugaciunii. Cel mai mult citea Psaltirea. Inca de mic o purta cu sine si, pascand vitele parintilor sai pe munte, citea mereu psalmii lui David, pana i-a deprins pe de rost.

Dorind foarte mult sa se inchine la Mormantul Domnului, in primavara anului 1884 si-a pus Evanghelia si Psaltirea in traista, si-a lasat casa in randuiala, a luat toiagul in mana si a plecat la Ierusalim. Pana la Constanta a mers pe jos, apoi cu vaporul, rostind neincetat psalmii lui David. Iar cand a ajuns la Sfantul Mormant, s-a rugat cu atata credinta si lacrimi, ca a uimit pe toti. Si a zabovit in Ierusalim 40 de zile.

Spunea mai tarziu ucenicilor sai ca, ravnind sa cunoasca nevointa calugarilor din Tara Sfanta, s-a dus sa se inchine prin toate manastirile din pustiul Iudeii si din Valea Iordanului. Mai intai a ajuns cu mai multi pelerini la un sihastru vestit ce se nevoia in pestera Sfantului Xenofont. Sihastrul tocmai atunci dadea mancare unui leu in gura pesterii. Apoi, slobozind leul in pustie, a strigat pe nume pe Mosul Gheorghe, zicandu-i prin talmaci:

- Frate Gheorghe, vino si nu te teme. Pomenita sa fie credinta ta inaintea lui Hristos si auzita sa-ti fie rugaciunea in urechile Domnului Savaot! Stiu dragostea ta si ravna inimii tale de a-I sluji Lui toata viata. Deci, zaboveste o vreme la manastirile din Palestina in post si rugaciune, iar cand iti va porunci Duhul Sfant, sa vii iarasi la mine.

Cu binecuvantarea acestui sihastru a petrecut Mosul Gheorghe un an de zile prin manastirile Palestinei. In fiecare lavra statea o luna de zile. Ziua ajuta la udatul gradinilor, iar noaptea citea la Psaltire in biserica si zicea rugaciunea lui Iisus. Apoi pleca la alta manastire.

Asa s-a nevoit batranul, in post, in rugaciune si tacere, nestiut de nimeni. Apoi s-a dus iarasi la bunul sau dascal din pustie.

Primindu-l cu dragoste, pustnicul l-a intrebat:

- Frate Gheorghe, cum se simte duhul tau?

- Bine, cu rugaciunile sfintiei tale, parinte.

- Sa stii, frate, ca tu nu esti chemat sa fii calugar, dar vei duce o nevointa mai grea decat a unui calugar. Ca vei trai mergand din loc in loc, in rugaciune, in post si in multa lipsa. Dar, de vei avea neincetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi cu tine si vei birui toate ispitele vrajmasului. Avere pe pamant sa nu-ti aduni; pe calugari si pe preoti sa-i cinstesti, pe mireni sa-i sfatuiesti, pe saraci cat poti sa-i ajuti, in biserici ziua si noaptea sa te rogi, si asa te vei mantui.

- Dar cum voi putea implini toate acestea, ca sunt slab si neputincios?

- Du-te la pustie, unde nu este fata de om, si posteste patruzeci de zile. Iar pentru slabiciunea firii sa iei cu tine putina paine si apa. Insa, fii cu luare- aminte, ca multe ispite si naluciri diavolesti vei patimi. De vei sfarsi aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu si vei birui toate cursele vicleanului diavol.

Trecand bunul nevoitor Iordanul, numai cu Evanghelia si Psaltirea in desaga, a postit 40 de zile in pustie, rugandu-se neincetat si intarindu-se din cand in cand cu putina hrana. Dar in aceste zile multe ispite a patimit. Ca uneori il speria vrajmasul cu naluciri de fiare si serpi veninosi, alteori il chinuia cu foamea, cu setea, cu arsita si mai ales cu tantarii si cu tot felul de insecte. El insa, cu ajutorul lui Dumnezeu, de toate s-a izbavit.

Intr-o zi, vrajmasul i-a aruncat caciula, ca sa-l tulbure de la rugaciune. Atunci el s-a fagaduit Domnului ca sa umble pana la moarte cu capul descoperit. In alta zi i-a aruncat bocancii si nu i-a mai gasit. De atunci, bunul nevoitor a inceput sa umble toata viata descult. Iar in alta zi i s-a aratat vrajmasul in chipul unui om ce ara si i-a zis:

- Mos Gheorghe, vezi brazda aceasta?

- Da, o vad, a raspuns batranul.

- Asa ca este dreapta?

- Da, este dreapta.

- Iata, asa este si credinta ta catre Dumnezeu! adauga vrajmasul, vrand sa-l arunce in pacatul mandriei. Dar Mosul Gheorghe, insemnandu-se cu Sfanta Cruce, a izgonit pe diavolul de la el.

Implinindu-se cele 40 de zile, Mosul Gheorghe s-a dus iarasi la sihastrul din pustie. Iar pustnicul, sarutandu-l, i-a zis:

- Frate Gheorghe, pentru ca ai biruit pe vrajmasul si nu te-ai lasat inselat de cursele lui, iata, ti-a dat Dumnezeu darul rugaciunii celei curate si putere duhovniceasca in nevointa ta. Ca toata viata vei umbla descult si fara acoperamant pe capul tau, dar nici frigul, nici caldura, nici boala nu te vor vatama.

Apoi batranul, facand metanie dascalului sau, s-a intors la Ierusalim, s-a inchinat la Mormantul Domnului, a primit Preacuratele Taine si a plecat spre Muntele Athos. Aici a zabovit inca un an si jumatate, inchinandu-se pe la toate sfintele lacasuri si cercetand pe cuviosii calugari din manastiri si pesteri. Apoi, luand de la toti binecuvantare, s-a intors iarasi in sanul familiei.

Spuneau ucenicii sai ca Mosul Gheorghe n-a stat mult in Sugag. Ci, punandu-si in randuiala casa si copiii, a plecat inchinator pe la manastiri si schituri. Imbracat cu cojoc, descult, cu capul descoperit, cu Psaltirea sub brat si cu toiagul in mana, bunul pelerin mergea pe jos din sat in sat, din manastire in manastire, rostind rugaciunea lui Iisus si psalmii lui David. Ziua calatorea, iar seara poposea prin sate, cat mai aproape de biserici. Dupa ce se odihnea cateva ceasuri, intra in biserica si se ruga acolo, singur, cu rugaciuni de taina, pana dimineata. Apoi pleca mai departe.

Asa s-a nevoit batranul Gheorghe Lazar trei ani de zile, strabatand Transilvania si Muntenia, rugandu-se prin biserici si manastiri, ca un adevarat pelerin al Bisericii noastre Ortodoxe.

In anul 1890, Mosul Gheorghe Lazar a mers sa se inchine si prin manastirile Moldovei, zabovind in fiecare sfant lacas. Apoi s-a stabilit definitiv la biserica Sfantul Ioan Botezatorul din Piatra Neamt, zidita de Voievodul Stefan cel Mare si Sfant. Si a locuit in clopotnita bisericii timp de 26 de ani in aspra nevointa, ca un adevarat stalpnic si sihastru in mijlocul lumii, fiind iubit de toti si rugandu-se pentru toti.

Nevointa batranului Gheorghe Lazar, dupa marturia ucenicilor sai, arhimandritul Mina Prodan si protosinghelul Damaschin Trofin din Manastirea Neamt, era aceasta:

- Dimineata pleca, cu toiagul in mana si cu Psaltirea sub brat, la unele familii unde era chemat sau pe strada, zicand pe de rost psalmii. Din banii pe care ii primea milostenie, cumpara mai multe paini calde de la brutarie si, la amiaza cand se intorcea, le impartea saracilor si cersetorilor din oras care il asteptau in fata clopotnitei. Unora le dadea paine, altora le dadea bani si tot ce primea de la credinciosi. Apoi urca in turn singur numai cu Psaltirea sub brat. Acolo zabovea in rugaciuni de taina pana catre seara. Dupa asfintitul soarelui manca legume fierte si indata se culca.

La ora 11 noaptea, batranul cobora din turn, se inchidea in biserica si se ruga acolo singur, nestiut de nimeni, pana dimineata. In zorii zilei iesea din biserica si pleca sa cumpere paine pentru saraci.

Psaltirea era cartea de rugaciuni cea mai iubita in viata batranului Gheorghe Lazar. O stia pe de rost din tineretea sa si o rostea regulat in fiecare zi. Pe strada, insa, batranul rostea psalmii in ison, cu glas tare si rar, zicand:

- Acum sa incepem dragutele de rugaciuni ale catismei intai! Dupa ce termina, adauga:

- Acum sa incepem dragutele de rugaciuni ale catismei a doua!

Asa continua pana termina Psaltirea. Apoi impartea milostenie si se urca din nou in turn.

Spuneau ucenicii batranului ca oamenii din oras si din imprejurimi, toti il cunosteau si se foloseau mult de viata lui aleasa. Tineri si batrani, sateni si oraseni, saraci si bogati, cu totii il numeau de obste “Mosu Gheorghe”. Iar cand trecea prin sate sau pe strada, unii ii sarutau Psaltirea pe care o purta permanent sub brat, altii ii dadeau milostenie ca sa se roage pentru ei, copiii se opreau din joaca, vitele pe camp stateau o clipa din pascut, iar cainii niciodata nu latrau dupa el. Multi credinciosi il petreceau, mergand cu evlavie in urma lui si ascultand psalmii pe care ii rostea in auz.

Spuneau aceiasi ucenici ca cea mai inalta rugaciune a batranului era cea de noapte, pe care o facea in biserica. Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodata noaptea de la biserica. Intra la ora 11 inainte de miezul noptii si iesea dimineata, intre orele patru-cinci. Oriunde innopta, in orase, prin sate sau pe la manastiri, pastra cu sfintenie aceasta randuiala. Aceasta era rugaciunea de foc a batranului Gheorghe Lazar, pe care o savarsea in taina, nestiut de oameni.

Ucenicul sau, Protosinghelul Damaschin Trofin din Manastirea Neamt, spunea urmatoarele:

- Fiind eu de loc din Piatra Neamt, Mosul Gheorghe venea adesea in casa noastra. Intr-o zi, pe cand aveam 15 ani, a zis batranul catre tata:

- Draguta, lasa copilul deseara sa se roage cu mine la biserica!

- Il las, Mos Gheorghe. Si am plecat impreuna spre biserica Sfantul Ioan Domnesc.

Noaptea, la ora 11, a deschis biserica si ne-am incuiat inauntru. Pe mine m-a trimis la strana sa citesc incet din Ceaslov, iar el a ramas in pronaos. Si a stat acolo nemiscat, descult pe piatra, cu mainile in sus la rugaciune, doua ceasuri. Eu ma uitam pe furis la el, sa vad cum se roaga, dar nu intelegeam ce zice. Apoi a zis cateva catisme din Psaltire. Apoi a lasat Psaltirea si zicea catre fiecare sfant din calendar aceasta scurta rugaciune:

- Sfinte preacuvioase parinte (numele), roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii!

Pe urma a inceput sa pomeneasca pe de rost pe toti oamenii care i-au dat milostenie in ziua trecuta, fara a uita vreun nume. Pentru fiecare facea o inchinaciune si zicea aceasta rugaciune:

- Preasfanta Treime, miluieste pe cutare care m-a miluit pe mine pacatosul! Apoi si-a pus cojocul, Psaltirea si toiagul in strana si a inceput sa faca metanii cu rugaciunea lui Iisus, mai mult de un ceas. Iar cand a observat ca se lumineaza de ziua, s-a apropiat de mine si mi-a zis:

- De acum, hai sa mergem, draguta!

Pe langa rugaciune si milostenie, Mosul Gheorghe Lazar avea si o mare nevointa trupeasca, prin care intrecea pe toti. Vara si iarna umbla descult si descoperit, oricat de cald sau de ger ar fi fost. Iarna ieseau aburi de pe crestetul sau, iar zapada si gheata i se topeau sub talpi, incat toti se minunau de aceasta si slaveau pe Dumnezeu. Spuneau parintii care l-au cunoscut si batranii orasului ca Mosul Gheorghe nu a fost niciodata bolnav, caci darul Domnului era cu dansul.

Pe cand traia inca in Transilvania, s-a dus iarna descult peste Carpati, la Schitul Pestera Ialomicioarei. Acolo, vazand ca biserica nu are soba, a zis egumenului:

- Cum stati in biserica fara foc?

- Nu avem bani sa cumparam o soba, a raspuns. Atunci Mosul Gheorghe a cumparat o soba de teracota din Sinaia si a dus-o la schit.

Trecand odata printr-un sat in timp de iarna si vazandu-l oamenii descult, i-au zis:

- Mos Gheorghe, vrei sa-ti cumparam noi niste opinci?

- Lasa draguta, a raspuns batranul, ca picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!

Uneori obisnuia acest minunat batran sa mearga spre inchinare pe la sfintele manastiri, ca era cunoscut parintilor si toti il primeau cu dragoste. Si statea pana la o saptamana in fiecare lacas, pazind neschimbata buna lui randuiala si zabovind in vorbiri duhovnicesti cu parintii calugari. Manastirile cele mai iubite Mosului Gheorghe erau: Bistrita, Neamt, Sihastria, Sihla, Agapia, Varatec si Nechit.

Vestea nevointei sale ajunsese departe, dincolo de hotarele Moldovei. De aceea veneau multi sa-i ceara cuvant de folos. Unii veneau sa se roage pentru ei. Altii ii cereau milostenie. Iar batranul, fiind bland la chip, dulce la grai, intelept la cuvant si smerit la inima, pe toti ii mangaia si ii zidea sufleteste.

Veneau inca la Mosul Gheorghe tineri din Transilvania si Moldova, care doreau sa slujeasca lui Hristos. Iar el, avand darul inaintevederii, pe unii ii trimitea la manastirile din Moldova sau la Sfantul Munte, iar pe altii ii intorcea la caminele lor. Cei mai multi ucenici avea la Manastirea Neamt, iar dintre maici, la Agapia si Varatec. Insa, toti ucenicii lui au ajuns calugari desavarsiti.

Odata l-a intrebat un tanar din Zarnesti:

- Mos Gheorghe, vreau sa ma fac calugar. La ce manastire sa ma duc?

- Asculta, draguta. Daca vrei sa te mantuiesti, du-te acolo unde sunt mai multe ispite!

Altadata l-a intrebat ucenicul sau, Dumitru Trofin, din Piatra Neamt:

- Mos Gheorghe, m-am hotarat sa ma duc la Sfantul Munte. Ce sfat imi dai?

- Draguta, nu te duce la Sfantul Munte. Poti fi si aici calugar bun. Du-te la Schitul Sihastria. Acolo este un egumen ales si are mare nevoie de frati. Deci, ascultandu-l, ucenicul a ajuns duhovnic iscusit.

Alti doi ucenici ai batranului, anume Ioan si Constantin Pavaluca, mocani vestiti din comuna Bretcu-Covasna, l-au intrebat:

- Mos Gheorghe, vrem sa ne facem amandoi calugari. Donam manastirii si averea noastra formata din 500 de oi. La care manastire sa mergem?

- Draguta, mergeti la Manastirea Neamt. Acolo este mantuirea voastra!

Uneori batranul se retragea la Manastirea Sihastria, al carei egumen, Protosinghelul Ioanichie Moroi, ii era cel dintai ucenic. Noaptea se ruga dupa obicei in biserica, iar ziua se ruga si citea Psaltirea la un loc tainuit pe Muntele Taciunele.

Odata s-a urcat Mos Gheorghe la Schitul Sihla cu mai multi parinti din Sihastria. Batranul mergea inainte, rostind in taina rugaciunea lui Iisus. Apoi, deodata s-a impiedicat si era gata sa cada jos. Atunci s-a intors catre parinti si le-a zis:

- Vedeti ce mi s-a intamplat? Numai putin am parasit rugaciunea si indata m-a parasit darul lui Dumnezeu. Cum m-am pogorat cu mintea jos, m-am si impiedicat sa cad, caci, mintea trebuie sa fie intotdeauna inaltata la Dumnezeu.

Acest minunat batran dobandise de la Dumnezeu darul preasfintei rugaciuni a lui Iisus, pe care o zicea in taina cu mintea si cu inima. Dar despre aceasta minunata lucrare nu vorbea niciodata cu nimeni. Numai pe fiica sa cea mai mare, Ana, o invatase rugaciunea lui Iisus, inca pe cand traia in familie. Despre aceasta spunea copila:

- Repetam mereu rugaciunea “Doamne Iisuse”, asa cum ma sfatuise tata, dar nu puteam s-o zic cu atentie. Mintea mea se raspandea mereu, desi ma rugam toata ziua. Mi se parea ca atentia mea este in fata, iar nu in inima. Pentru aceasta eram tare intristata si ma rugam lui Dumnezeu sa-mi dea darul rugaciunii.

Odata, trecand pe langa o troita de la rascrucea unui drum, m-am inchinat inaintea ei cu multa credinta. In clipa aceea am simtit ca o putere a intrat in inima mea. De atunci, mintea mi se pogoara in inima si ma rog totdeauna cu nespusa bucurie si caldura.

Spuneau ucenicii Mosului Gheorghe ca odata, pe cand se rugau dupa obicei in biserica, i s-a aratat vrajmasul in fata si l-a intrebat cu manie:

- Ce faci aici?

- Ma rog lui Dumnezeu! a raspuns batranul cu indrazneala.

- Bine faci! a zis vrajmasul, si a disparut.

Altadata zicea batranul ucenicilor sai:

- intr-o Duminica, pe cand veneam de la biserica, am vazut la carciuma satului multi oameni la baut, iar printre ei multime de diavoli, cum n-am mai vazut in alta parte.

Se spunea despre dansul ca daca ii dadea cineva milostenie mai mult de un leu, nu voia sa primeasca, ci cu blandete ii zicea:

- Draguta, da-i la saraci, ca asa ne porunceste Dumnezeu!

Odata a venit o femeie saraca la el si i-a spus, plangand:

- Mos Gheorghe, sunt femeie vaduva, am cinci copii la scoala si n-am nici un ban.

- De cat ai nevoie? o intreba batranul.

- Imi trebuie o suta de lei.

Atunci el i-a dat tot ce primise milostenie de la oameni in ziua aceea.

Alta data mos Gheorghe s-a urcat in tren la Pascani sa mearga la Roman, dar nu avea bilet. Controlorul i-a spus:

- Mosule, daca n-ai bilet, la prima statie te dai jos din tren!

Batranul rostea in taina Psaltirea pe care o stia din tinerete pe de rost. Iar oamenii din tren rugau pe controlor sa-l lase, ca este om cu viata sfanta.

Insa, la prima statie, l-a coborat din tren, iar batranul a plecat pe jos pe langa calea ferata, zicand:

- Draguta, ramaneti aici cu Dumnezeu si cu maicuta Domnului!

Dupa putin timp, mecanicii au vazut ca trenul nu mai porneste, si nu stiau de ce!

Atunci oamenii au inteles ca din cauza batranului, care a fost dat jos, nu mai porneste trenul. Auzind controlorul, imediat a plecat pe jos dupa el, l-a urcat in tren si a pornit locomotiva.

Mosul Gheorghe avea la Manastirea Neamt trei monahi, ucenici ai lui din Transilvania, cu numele Veniamin, Pamvo si cu Damaschin.

Odata batranul a venit la ei sa-i vada. Iar ei, fiind tulburati, i-au spus:

- Mos Gheorghe, noi plecam din manastirea asta, ca ne-am smintit!

- Dar de ce, draguta?

- Nu mai este mantuire aici!

Atunci batranul, desi era foarte bland, a strigat tare de trei ori:

- Nu fa tu! Nu fa tu! Nu fa tu!… Ca fiecare va raspunde pentru ale sale pacate.

Spuneau batranii din Piatra Neamt ca iarna, oricat de ger ar fi fost, Mosul Gheorghe mergea incet pe strada, prin viscol si troiene, zicand Psaltirea pe de rost. Iar cand trecea pe langa brutarii, intra inauntru si punea cate un picior pe vatra cu jaratic pana ii cadea gheata dintre degete. Apoi pleca, rugandu-se mai departe.

Uneori il intrebau ucenicii:

- Cand o sa mori, Mos Gheorgtie?

- Draguta, stii cand? Cand s-or tulbura popoarele si la moartea mea va fi sarbatoare mare si vor suna toate clopotele din tara!

In ziua de 15 august, 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe cand clopotarul bisericii Sfantul Domnesc din Piatra Neamt se urca in turn sa sune clopotele de mobilizare generala, Mosul Gheorghe Lazar zacea jos in chilie, cu Psaltirea langa el. In clipa aceea venerabilul pelerin isi dadea duhul in mainile lui Hristos Dumnezeu!

Petrecut de mii de credinciosi, a fost ingropat in cimitirul orasului, imbracat in cojocul sau, cu Psaltirea si toiagul alaturi.

Iar stramutarea osemintelor sale de la Piatra Neamt la Manastirea Varatec a fost asa:

In anul 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul sau, fiind staret la Manastirea Rasca-Suceava, a voit sa duca osemintele Mosului Gheorghe Lazar la Rasca. Deci, asezandu-le intr-un sicriu, le-a pus in caruta si a pornit spre Targu Neamt. La drumul spre Varatec, insa, caii s-au oprit si n-au voit nicidecum sa mearga mai departe. Zadarnic incerca parintele Damaschin sa-i porneasca din loc. Apoi fara veste, caii au pornit in galop spre Varatec si nu s-au oprit decat in fata manastirii.

Intelegand staretul ca aceasta este voia fericitului batran Gheorghe Lazar, i-a facut prohodul in biserica, impreuna cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a asezat in gropnita, sub altar, unde se afla pana astazi.

Fericiti sunt, Doamne, cei pe care i-ai primit si i-ai ales!

Patericul Românesc