Aflarea moaștelor Sfântului Cuvios Serafim de Sarov(+1833), făcătorul de minuni, în anul 1903

 Aflarea moaștelor Sfântului Cuvios Serafim de Sarov(+1833), făcătorul de minuni, în anul 1903

Moastele Sfantului Serafim de Sarov au fost descoperite in ziua de 3 iulie 1903. Zilele urmatoare a avut loc o mare procesiune la care au participat mai mult de 200.000 de persoane si familia regala a Rusiei. Sfântul a fost canonizat de Biserica Rusa in mod festiv la Sfânta Liturghie din 19 iulie (1 august) 1903.

Acest mare mărturisitor al luminii Sfîntului Duh s-a înălţat ca un astru deasupra pămîntului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul aşa-numit "al Luminilor" invada Europa şi Rusia, pregătind deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei religioase.

Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vîrsta copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.

La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, şi intră în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrînge pornirile trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.

După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerînd numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta Împărtăşanie. Cînd, crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă pentru calea din urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe tînărul novice, ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.

La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti şi arzînd de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz şi mîngîieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintaţi în vîrstă şi înţelepciune, el nu a căzut în păcatul slavei deşarte de care este pîndit cel care se bucură de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutînd şi mai mult singurătatea.

La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său, el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adîncul pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn, înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfîntul Munte", gîndindu-se la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna, întorcîndu-se la mînăstire numai duminicile şi în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.

Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pîngărire, nu se îngrijea deloc de trup şi suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara, fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.

Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea inimii, în aşa fel încît în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare, avînd mintea unită cu inima.

La început se hrănea cu pîinea primită de la mînăstire, apoi numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.

Văzînd viaţa sa atît de plăcută lui Dumnezeu şi atît de apropiată de cea a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui atacuri: gînduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii înspăimîntătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin rugăciune şi semnul Crucii.

Cum războiul gîndurilor se înteţea tot mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară: el petrecu o mie de zile şi o mie de nopţi pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat, repetînd fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gîndurilor.

Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tîlhari, care, furioşi că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate mort, cu totul însîngerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă, blîndul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu totul în voia lor, cu gîndul că astfel se făcea părtaş suferinţelor Domnului.

În starea de plîns în care se afla, a reuşit totuşi să se tîrască pînă la mînăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mînăstire. A rămas totuşi gîrbov pînă la sfîrşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decît cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.

Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în "pustia" sa şi, nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată cînd întîlnea pe cineva în pădure, i se închina pînă la pămînt, fără a scoate un cuvînt, rămînînd aşa pînă cînd omul se îndepărta. El a reuşit astfel să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără abatere.

Între timp, egumenul mînăstirii muri şi unii călugări au început să se arate duşmănoşi faţă de sfîntul pustnic, acuzîndu-l că s-a despărţit de comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mînăstire. Sfîntul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a stabilit într-o chilie strîmtă, unde a început o nouă etapă a vieţii sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).

În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decît un sac cu pietre drept aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe "Fecioara mîngîietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în faţa căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretînd în fiecare săptămînă întreg Noul Testament, rugîndu-se fără încetare, cu inima priveghind şi avînd drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.

La sfîrşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei, lăsînd să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi legămîntul tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori importanţi. Apoi, în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele experienţei sale ascetice: mai întîi călugărilor, pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvîrşit în lucrarea lor pentru mîntuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai mare.

După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mîntuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută, trecînd pe rînd prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stîlpnic şi zăvorît, acest bătrîn mic de statură, înveşmîntat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina Sfîntului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat "apostol", martor şi propovăduitor al Învierii.

Uşa chiliei sale era deschisă oricui pînă tîrziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicîndu-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!"; dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blîndeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa sa îi smerea pe cei mîndri, făcîndu-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau adevărate întîlniri cu Dumnezeu, capabile să schimbe cu totul sensul vieţii lor.

Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor, dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mîngîierea, încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie.

Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvînt pe care i-l descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorîtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor.

A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungîndu-i cu uleiul din cadela sa sau dîndu-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mînăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau atîtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încît îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o lumînare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.

Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis cele viitoare, atît pentru anumiţi oameni, cît şi pentru ţara sa, ca războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit Biserica şi poporul rus un secol mai tîrziu; dar el îşi ascundea, din smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau înţelese decît după împlinirea evenimentelor.

Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai rîvnitor ucenic al său, îl întrebă într-o zi: "Care este scopul vieţuirii creştine?". Părintele Serafim îi răspunse: "Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune".

Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este harul Duhului Sfînt, stareţul îl strînse brusc în braţele sale, îl privi drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decît soarele la amiază, şi îi zise cu putere:

"Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adîncul ini-mii, să te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorîrea Sfîntului Duh; şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu de harul Sfîntului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simţi?" Motovilov a răspuns: "Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Şi ce încă?" "O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată".

"Această mireasmă este buna mirosire a Sfîntului Duh, răspunse sfîntul, şi această căldură nu este din afară, căci sîntem în plină iarnă şi pădurea în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvîntul Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).

Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfîrşitul ei, sfîntul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai tîrziu, în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspîndire impresionantă. Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi întregii Biserici, cunoscînd încercările ce vor fi în timpurile din urmă.

În învăţăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, cîştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mîntui în preajma ta". Această pace interioară pe care el o dobîndise cu preţul atîtor trude, se răspîndea în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfîntul Serafim nu a lăsat urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.

Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mînăstirii din Diveievo, situată la cîţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfîntul Serafim a organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dîndu-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul să aveţi mîinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea".

La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mînăstire, zisă a "Morii", în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite, cărora le-a dat o regulă de vieţuire avînd în centru "rugăciunea lui Iisus". Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul aţîţă un călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele şi lucrarea Sfîntului Serafim; el închise "Moara", călugăriţele fiind supuse multor strîmtorări şi necazuri.

Odată, cu puţin timp înainte de săvîrşirea călătoriei pămînteşti, Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa sa, îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curînd se auzi un sunet asemănător unui vînt violent în pădure, apoi cîntări bisericeşti; uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoţită de Sfîntul Ioan Teologul şi de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pămînt, înspăimîntată de moarte, dar Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu în grija sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi zise: "Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi". Rămaşi singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut parte.

Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfîntul Serafim vorbea din ce în ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălu-cind de lumină.

La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat la toate icoanele din biserică, aprinzînd în faţa fiecăreia o lumînare şi i-a binecuvîntat pe toţi fraţii, zicîndu-le: "Lucraţi pentru mîntuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sînt pregătite". Apoi, după ce merse să-şi vadă mormîntul dinainte pregătit, se închise în chilie şi, îngenunchind şi cîntînd imnele Învierii, îşi dădu duhul în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.

Tot poporul din împrejurimi se strînse la înmormîntarea sa. Şi chiar şi după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.

Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus, înainte de marea încercare ce avea să fie.

Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrînd să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.

Sfintele moaste ale Sf Serafim de Sarov au fost gasite la St Petersburg, intr-un deposit al unui muzeu, dupa anul 1990. Astazi, Moastele Sfântului Serafim se afla la Diveevo ( 10 km de Sarov).

Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum, care s-a săvârșit prin foc în vremea împăratului Iulian Apostatul (+363)

 

Pătimirea Sfîntului Mucenic Emilian

(18 iulie)

Pe vremea împărăţiei păgînului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a pornit o cumplită prigoană împotriva creştinilor, ca un vifor şi furtună, încît s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimiţînd ighemoni aspri, în toată stăpînirea Romei, prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii din toată seminţia şi neamul şi de toată vîrsta, să fie daţi fără de milă la cumplite chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, Iulian, întărîtîndu-se cu mînie şi cu vrajbă împotriva lui Hristos şi a robilor Lui, a stricat legile cele drepte, şi a umplut Răsăritul şi Apusul de sîngele creştinilor.

Şi a aşezat în cetatea Durostor, care se află în ţara Mîsiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, pierzător de oameni şi iubitor de idoli.

Acesta, intrînd în templu, după ce a adus jertfe tuturor zeilor săi, s-a întors în palatul său. În altă zi a ieşit la locul cel de judecată, care era în privelişte şi a şezut pe un scaun înalt, cu mare mîndrie şi cu îngrozire spre înfricoşarea creştinilor. Deci, punînd de faţă porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotriveşte zeilor şi mărturiseşte că este creştin. Cetăţenii cu jurămînt îl încredinţau că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toţi cu închinăciune şi cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.

Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult, şi a poruncit să fie chemate la un ospăţ toate căpeteniile sale, zicîndu-le: "De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osîrdie părinteştilor zei, se cade ca în ziua de astăzi să mîncăm, să bem şi să ne veselim împreună".

În acea cetate era un creştin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat cinstit şi mai mare al cetăţii. Pe cînd aceştia petreceau împreună cu Capitolin, fericitul Emilian, aflînd vreme bună să cîştige cununa vieţii celei de sus, fiindcă se socotea pe sine creştin nu numai în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, ci cunoscut şi în faţa oamenilor şi ca lucrul acesta să fie arătat tuturor, îmbrăcat fiind totdeauna ca un viteaz ostaş al lui Hristos cu platoşa credinţei şi cinstita cruce, a intrat în capiştea idolească şi, luînd un ciocan de fier, a răsturnat cu mîinile sale toţi idolii, sfărîmîndu-i în bucăţi. Apoi a răsturnat altarul lor, jertfele care erau înaintea lor le-a aruncat, a spart sfeştnicele şi a vărsat toate vasele.

După plecarea lui, a intrat în capişte un elin oarecare, servitorul lui Capitolin, şi văzînd toate sfărîmate, s-a spăimîntat. Alergînd, a vestit ighemonului şi tuturor căpeteniilor ce erau la masă cu dînsul. Atunci el îndată s-a tulburat şi s-a mîniat foarte tare şi a trimis cu sîrguinţă să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Alergînd trimişii degrabă, au văzut pe un oarecare ţăran venind de la ţarină, mergînd pe lîngă capişte; deci, prinzîndu-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, tîrîndu-l ca pe un tîlhar. După el venea mult popor cu slujitorii idoleşti, plîngîndu-se de sfărîmarea zeilor lor.

Fericitul Emilian, văzînd aceasta, a gîndit în sine, zicînd: "De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu mai rău voi îngreuna conştiinţa mea, făcîndu-mă pricinuitor de moartea omului nevinovat şi voi fi pedepsit ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu?" Aceasta gîndind, el a alergat la cei ce trăgeau şi băteau pe omul acela, i-a oprit pe dînşii şi cu glas mare a strigat: "Lăsaţi pe acest nevinovat, şi luaţi-mă pe mine; pentru că eu am sfărîmat şi am călcat pe zeii voştri cei fără de suflet". Deci, apucîndu-l soldaţii l-au dus cu bătăi şi cu ocări la palatul lui Capitolin, lăsînd pe omul acela.

Ighemonul, şezînd înaintea poporului la obişnuita lui judecată şi văzînd pe Emilian, a zis către cetăţeni: "Cine este acesta?" Iar cetăţenii au zis: "Acesta este cel ce a sfărîmat pe zeii noştri şi a răsturnat jertfele". Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a grăit către cetăţeni cuvinte mai aspre: "Voi aţi zis că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veţi plăti la visteria împărătească o litră de aur".

Aceasta zicînd către cetăţeni, s-a întors spre fericitul Emilian şi a început a-l întreba pe el cu mînie, zicîndu-i: "Cap necurat, să ne spui nouă cum te numeşti?" Emilian, viteazul ostaş al lui Hristos, a răspuns: "Sînt creştin". Ighemonul, mîniindu-se şi mai mult, a zis: "Necuratule, numele tău să ni-l spui". Mucenicul a răspuns: "Dacă mă întrebi de numele meu obişnuit, să ştii că părinţii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi şi a mă numi creştin". "Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?"

Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns: "Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să sfărîm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sînt pietre fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire. Deci, să ştii că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci am defăimat zeii voştri cei mincinoşi, care n-au creat nimic, ca să piară în veci, ca unii ce sînt făcuţi de voi".

Capitolin a întrebat iarăşi: "Singur tu ai sfărîmat pe zei, sau a fost şi altcineva cu tine?" Sfîntul Emilian a răspuns: "Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărîmat pe zeii voştri; iar jertfele şi lumînările lor le-am călcat în picioare; astfel că nici unul n-a putut să-şi izbîndească strîmbătatea sa, nici să scape din mîinile mele, pentru că n-au putere, nici simţire. Cu dreptate spune Sfînta Scriptură: Să se facă asemenea lor, cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei!

Atunci ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi. Mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: "Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinsteşti pe zei?" Sfîntul, cu mare îndrăzneală i-a răspuns: "Ţi-am spus mai înainte şi îţi spun şi acum că nimeni altul decît numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta".

Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: "Întindeţi-l şi-l umpleţi de răni adînci, ca să ştie că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va elibera din mîinile mele". Mucenicul fiind bătut cumplit şi pămîntul roşindu-se de sîngele său, ighemonul a zis către dînsul: "Spune cine te-a îndemnat să faci răul acesta?" Iar muceni-cul a răspuns: "Ţi-am spus şi tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie şi sufletului meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am ruşinat pe diavol şi am preamărit pe Dumnezeu!"

Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: "Întorceţi-l şi-l loviţi pe pîntece şi pe piept, pentru că este îndrăzneţ şi neascultător legilor împărăteşti". După ce mucenicul a fost bătut multă vreme fără de cruţare, ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia şi a zis către sfînt: "Rob eşti, sau liber?" Sfîntul Emilian a răspuns: "Sînt rob al lui Hristos şi slujitor unui om oarecare, prefectul acestei cetăţi". Auzind ighemonul aceasta, s-a mîniat foarte mult pe omul acela din cetate care era stăpînul lui Emilian, că ţine la dînsul pe un rob potrivnic zeilor şi nesupus poruncii împăratului; de aceea a pus asupra lui condiţie ca să dea la visteria împărătească o litră de argint; iar mucenicului i-a zis: "La ce-ţi va folosi mărimea trupului tău? Căci ai dispreţuit să te împotriveşti chinurilor, ca să te arăţi mai nevrednic dintre toţi. Pentru aceasta, ca nu cumva şi alţii să se gîndească la acestea şi, prin tine, să se rătăcească în numele tău, tu singur vei fi aruncat în flacăra cuptorului".

Atunci, Sfîntul Emilian a zis servitorilor: "Liberaţi-mă puţin ca să mă rog Dumnezeului meu". Deci, după ce s-a rugat şi şi-a împlinit rugăciunea, îndată slujitorii şi poporul, luînd pe sfînt, l-au scos afară din cetate şi, aprinzînd un foc mare aproape de malul rîului Dunărea a aruncat într-însul pe Sfîntul Mucenic Emilian, socotind că va deveni îndată cenuşă. Dar văpaia focului, înconjurînd pe sfînt, nu s-a atins de dînsul, ci l-a păzit întreg şi neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, ce erau aproapre, i-a cuprins flacăra şi i-a ars de tot.

Văzînd Slăvitul Mucenic Emilian că focul nu l-a atins, a mărit pe Dumnezeu şi, întorcîndu-se către răsărit, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, ridicîndu-şi privirile către cer, a zis: "Doamne, Iisuse Hrisoase, primeşte duhul meu!" Şi, zicînd astfel, a adormit în pace. Iar focul fiind stins, trupul său a rămas nevătămat de foc, încît nici perii capului n-au ars. După aceasta, cetăţenii care erau în taină creştini, mergînd la femeia ighemonului, care asemenea era în taină creştină, au spus ei toate cele despre sfînt, îndemnînd-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare.

Deci, femeia, rugîndu-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Credincioşii, luînd trupul Sfîntului Emilian, l-au îngropat cu pînze curate, l-au uns cu aromate şi apoi l-au îngropat cu cinste cu psalmi şi cu cîntări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.

Sfîntul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie, stăpînind în Roma Iulian Paravatul, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Iunie 

Soborul Arhanghelului Gavriil de la Vriel în Constantinopol

 

Soborul Sfîntului Arhanghel Gavriil

(13 iulie)

Pe binevestitorul mîntuirii noastre, pe marele slujitor al lui Dumnezeu, pe trimisul cel purtător de bucurie la Preacurata Fecioară Maria, pe Arhanghelul Gavriil, se cuvine să-l lăudăm cu cîntări. Această sărbătoare se prăznuieşte de două ori; întîiul sobor al acestuia se prăznuieşte a doua zi după Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, adică la 21 martie, iar acum, cu acelaşi sobor al lui se înnoieşte Sfînta Biserică şi iarăşi se pomenesc arătările lui cele minunate care s-au făcut prin dumnezeiasca poruncă.

Acesta l-a învăţat pe Moise în pustie scrierea cărţilor, spunîndu-i lui începutul facerii lumii, zidirea lui Adam - omul cel dintîi, viaţa aceluia şi a celor ce au fost după dînsul. L-a învăţat a scrie despre neamurile cele de mai înainte, despre potop şi despre despărţirea neamurilor. L-a mai povăţuit pe el să înţeleagă rînduiala corpurilor cereşti, stihiile, aritmetica, geometria şi toată înţelepciunea. Acesta a tălmăcit Proorocului Daniil vedeniile cele minunate, care erau să fie mai pe urmă pentru împăraţi şi împărăţii, şi care se închipuiau prin diferite fiare. I-a mai spus lui despre eliberarea poporului lui Dumnezeu din robia Babilonului şi despre vremea venirii celei dintîi în lume a lui Hristos, prin întruparea cea din Preasfînta Fecioară.

Acesta s-a arătat sfintei şi dreptei Ana, care se tînguia pentru nerodirea sa între pomii cei din grădină şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu, şi a zis către dînsa: "Ano, Ano, rugăciunile şi suspi-nurile tale au străbătut norii şi s-au auzit, iar lacrimile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu. Deci, vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea preaslăvită, prin care se vor binecuvînta toate seminţiile pămîntului. Numele ei va fi Maria şi prin ea se va da mîntuirea lumii". Asemenea s-a arătat Sfîntului şi dreptului Ioachim, care postea în pustie. Sfîntul Arhanghel Gavriil, arătîndu-se şi acestuia, i-a spus acelaşi lucru ca şi Sfintei Ana, că vor naşte pe fiica cea mai aleasă din veci, adică pe Maica lui Mesia, Care avea să vină spre mîntuirea neamului omenesc.

Sfîntul Arhanghel Gavriil a fost păzitorul Preasfintei Fecioare Maria cînd se afla în biserică. El o hrănea, aducîndu-i hrana cea de toate zilele. Tot el s-a arătat Sfîntului Zaharia arhiereul, stînd de-a dreapta lui în timpul cădirii altarului, şi i-a binevestit dezlegarea nerodirii Elisabetei, femeia lui cea îmbătrînită de zile multe, şi naşterea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul Domnului, şi a legat cu amuţire limba celuia ce nu credea, pînă la vremea împlinirii cuvintelor sale.

Acest înaintestătător al Domnului, trimiţîndu-se de Dumnezeu în Nazaret, a stat înaintea Preasfintei Fecioare, care era logodită cu bătrînul Iosif, şi i-a binevestit ei zămislirea Fiului lui Dumnezeu, prin umbrirea şi lucrarea Sfîntului Duh. Acesta i s-a arătat şi lui Iosif în vis, încredinţîndu-l despre Fecioara cea neispitită de nuntă, cum că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt.

Cînd S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, Gavriil, acest înger al Domnului, s-a arătat noaptea păstorilor care păzeau turmele împrejurul Betleemului, şi le-a zis: Vă binevestesc o bucurie mare, căci astăzi s-a născut Mîntuitorul lumii! Apoi îndată au cîntat cu mulţimea oştilor cereşti: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace; între oameni, bunăvoire! Despre acest înger se mai povesteşte că s-a arătat Mîntuitorului Hristos, mai înainte de patima Lui cea de bună voie, pe cînd se ruga în grădină. Numele acesta de Gavriil se tîlcuieşte puterea lui Dumnezeu; de aceea şi Gavriil, arătîndu-i-se Domnului nostru Iisus Hristos, Îl întărea, ca cel ce are pe lîngă alte slujiri ale sale şi aceasta: a întări pe cei ce sînt în nevoinţe.

Deci şi Domnul nostru, fiind în nevoinţe şi rugîndu-se mai fierbinte, avea trebuinţă de întărire. Acest înger s-a arătat femeilor mironosiţe şezînd pe piatra mormîntului şi spunîndu-le despre Învierea cea din mormînt a lui Hristos; pentru că cel ce a fost binevestitor al zămislirii şi al Naşterii Domnului, tot acela s-a arătat şi vestitor al Învierii Lui. Acesta, arătîndu-se şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe cînd se ruga în Muntele Eleonului, i-a spus despre apropierea cinstitei ei adormiri şi de mutarea ei de la cele pămînteşti la cele cereşti; şi, ca încredinţare, i-a dat ei o stîlpare purtătoare de lumină.

Aceste multe arătări ale Arhanghelului Gavriil, povestite atît din Legea cea veche cît şi din cea nouă, pomenindu-le Sfînta noastră Biserică şi ştiind mijlocirea cea neîncetată a acestuia către Dumnezeu pentru neamul omenesc, acum îi aduce prăznuire sobornicească. Iar aceasta o face ca poporul lui Dumnezeu să se deştepte spre osîrdie, ca totdeauna să alerge cu căldură spre apărarea şi ajutorul mijlocitorului cel atît de mare şi binefăcătorul neamului omenesc, ca să ia, cu rugăciunile lui, iertare de păcate de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii.

Notă - Despre Sfîntul Arhanghel Gavriil, vezi cuvîntul mai pe larg în 26 ale lunii martie, în care zi se săvîrşeşte întîiul lui sobor. Dar pentru care pricină s-a aşezat acest al doilea sobor? De aceasta nu se ştie, negăsindu-se nimic în scripturile vechi bisericeşti. Se pare însă că atunci cînd în Constantinopol şi în celelalte ţări greceşti s-au zidit biserici prin diferite locuri în numele acestui Sfînt Arhanghel, tot de atunci şi prăznuirea soborului său cel pus la 40 de zile după Buna Vestire, s-a mutat la această zi a lunii, deoarece atunci vremea marelui post opreşte prăznuirea cea cu dezlegare la toate; iar acum se poate să se săvîrşească aceasta mai cu libertate. Precum şi pomenirea Sfîntului Ioan Gură de Aur, care a murit în 14 zile ale lunii septembrie, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci, pentru praznicul şi postul ce se ţine în acea zi, s-a mutat la 13 ale lunii noiembrie.

Viețile Sfinților Iunie

Sfinţii Mucenici: Epictet preotul şi Astion monahul din Pont, care au pătimit la Halmiris în Dobrogea, în vremea împăratului Dioclețian (IV)

icoane-comenzi.blogspot.com 

Sfinţii Mucenici Epictet preotul şi Astion monahul

(8 iulie)

Pe timpul lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei, era în părţile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătăţit, cu numele Epictet, care petrecea viaţa monahicească în rînduiala de preot. Din tinereţile sale a început a sluji lui Hristos. El făcea multe minuni, pentru că din pricina curăţiei vieţii sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni şi a da lumină celor orbi; pe cei stricaţi îi curăţea, pe cei slăbănogi îi întărea şi izgonea diavolii din oameni. Spre vrednica încredinţare a sfinţeniei sale, să pomenim cîteva din minunile lui.

Şezînd el în chilia sa, care era într-un loc deosebit, departe de locuinţa omenească, şi îndeletnicindu-se cu obişnuitele lui rugăciuni şi gîndiri către Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dînsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănoagă de toate mădularele. Deci, căzînd la picioarele lui, îl ruga, zicînd: "Miluieşte-mă, omul lui Dumnezeu, şi nu mă izgoni din faţa ta, precum şi milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujeşti tu, nu izgoneşte pe nici unul cînd vine la Dînsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, avînd toate mădularele înţepenite, încît abia stă vie. Deci, cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sîngelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca şi pe fiica mea să o tămăduiască. Aceasta o va face numai cînd tu te vei ruga, milostivindu-te spre noi, căci şi noi sîntem fii ai Bisericii lui Hristos şi sîntem luminaţi prin Sfîntul Botez".

Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugîndu-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfinţit pe fecioara cea slăbănoagă şi îndată s-a sculat sănătoasă. Deci, cu toţii au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: "De voieşti, iubitule, să nu fie în casa ta nici un fel de neputinţă, în toate Duminicile să te împărtăşeşti cu inimă curată cu toţi ai casei tale din dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos". Apoi, după ce i-a spus aceasta, l-a trimis întru ale sale cu pace.

Altădată, a fost adus la dînsul un om îndrăcit, pe care l-a ţinut cuviosul la dînsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicînd: "Ce nevoie şi ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiştea idolească şi acolo să fiu cinstit de mulţimea oamenilor în toate zilele cu jertfe şi închinăciuni? Iată acum sînt muncit de acesta, fără de vină". Dar Sfîntul Epictet, în ziua a treia, certînd pe diavol, l-a izgonit din omul acela.

Altădată, a fost adusă la sfînt o femeie bogată şi de neam bun, care era în necurăţia elinească. Ea era oarbă de ochi şi, căutînd tămăduire de la mai mulţi doctori, n-a aflat-o. Deci, a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mîna dreaptă să-şi pună pe ochii ei orbiţi, pentru că auzise de la mulţi că multe minuni se fac prin cinstitele lui mîini şi se dă bolnavilor tămăduiri. Sfîntul, văzîndu-i rugăciunea ei că este făcută cu toată credinţa, şi-a pus mîna dreaptă pe ochii ei, chemînd numele lui Iisus Hristos, şi îndată femeia aceea a văzut cu amîndoi ochii. Deci, striga, zicînd: "Slavă, Ţie, Dumnezeul creştinilor!" De atunci, femeia aceea împreună cu toată casa sa, a crezut în Dumnezeul creştinilor. De vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sînt destule aceste puţine ce s-au zis pînă acum, spre arătarea sfinţeniei lui; deci, să ne întoarcem către povestirea de faţă.

Un copil tînăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic şi bogat, fiind în vîrstă de optsprezece ani şi petrecînd în rătăcirea închinării la idoli, a ieşit cu cei de o seamă cu el la obişnuitele plimbări tinereşti. Trecînd el - după a lui Dumnezeu purtare de grijă - prim preajma locului unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să ştie cine locuieşte într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrînd înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip. Acela, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicînd: "De unde eşti, fiule, şi cine sînt părinţii tăi?" Tînărul a răspuns: "Tatăl meu este mai-marele cetăţii, maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sînt fiul lor, unul născut. Ei se uită la mine ca la un mărgăritar scump".

Atunci sfîntul a zis: "Bine ai zis, fiule, că părinţii tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decît tot mărgăritarul şi mai iubit lui Hristos, Mîntuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuinţă. De aceea, ascultă-mă pe mine şi leapădă toate deşertăciunile lumii acesteia trecătoare şi vremelnice, ca să cîştigi cu toţi sfinţii, în veacul ce are să fie, veşnicile bunătăţi cele nevăzute. Toate acestea, cîte se văd în lume, sînt trecătoare şi degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu, celor ce-L iubesc şi-L slujesc, acelea sînt veşnice, precum şi Dumnezeu singur este veşnic. Aurul şi argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Deci, eu îţi voi spune în ce chip se cîştigă aurul cel adevărat, din ceea ce se scrie în cărţile noastre creştineşti.

Eu te sfătuiesc să-ţi cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omeneşti. Deci tu, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ţi se vor găti bogăţiile cereşti şi te vei îmbrăca în haine albe care sînt: credinţa, nădejdea şi dragostea. În acestea îmbrăcîndu-te ca şi cu nişte platoşe, nu numai că vei fi mai presus decît lumea cea văzută, dar şi pe diavolul, pe care voi toţi îl cinstiţi ca pe un Dumnezeu, şi pe acela îl vei birui.

Pe lîngă aceasta, să mai ştii, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ţi este tată adevărat, fiindcă te-a născut cu trup stricăcios care moare, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a luat din trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci, altul este tatăl tău cel văzut şi altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor şi vremelnic, aflîndu-se sub primejdii şi pătimiri, neputînd nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veşnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic şi atotţiitor.

Acela a zis şi te-a zidit în pîntecele maicii tale. Acela a poruncit şi ai ieşit din pîntecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vîrstă tînără. Dacă fiii sînt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atît mai vîrtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul şi asemănarea Sa, pe Acela care ne-a dat minte şi înţelegere şi ne-a pus să stăpînim peste lucrurile făcute de El; căci noi fiind robii Lui, ne-a împărtăşit cu darul Său ca să fim fii, fraţi şi prieteni. Deci, pe adevăratul Părintele nostru, Care ne-a dat atîtea bunătăţi, sîntem datori a-L cunoaşte, a-L iubi, a-L cinsti şi a ne închina Lui întotdeauna.

Asemenea şi maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naşte trupeşte în lumea aceasta, ci cea care ne naşte duhovniceşte în viaţa cea veşnică. Aceea care este logodită cu Mîntuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumuseţată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălţată de mucenici şi de mărturisitori şi căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.

Aceea se numeşte de oameni Sfînta Maică Biserica, al cărei glas este ca glasul turturelei care se îngrijeşte pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăşte mirul învăţăturilor apostoleşti; din ai cărei ochi iese credinţa cea adevărată şi nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mîini pică smirna facerilor de bine şi din al cărei piept ies cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, şi cea nouă, propovăduită de Apostoli. Ea, prin Sfîntul Botez, naşte spre nemurire pe fiii săi. Deci, apropie-te o, fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale cea adevărată. Şi, ascultînd sfatul meu, treci cu vederea bogăţiile cele vremelnice ale părinţilor tăi, ca să te învredniceşti a fi moştenitor al vistieriilor veşnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăieşte prin mine către tine acestea: "Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa părinţilor tăi, şi mergi în pămîntul pe care ţi-l voi arăta, în pămîntul care izvorăşte miere şi lapte; adică învăţăturile proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi". Deci, cînd vei împlini toate cele poruncite ţie, atunci se va da ţie moştenirea Raiului. Se vor deschide ţie vistieriile cerului. Se va da ţie slava împărăţiei celei de sus, unde vei vedea rînduielile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor. Acolo te vei sălăşlui cu aceia, ca un adevărat frate şi vei fi părtaş lui Dumnezeu ca un fiu".

Tînărul, pricepînd şi ascultînd toate cuvintele cele insuflate de Duhul Sfînt, ale omului lui Dumnezeu, şi crezînd adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temîndu-se de tinerii care erau cu dînsul să nu-l spună la părinţii săi. Deci, închinîndu-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.

A doua zi, foarte de dimineaţă, tînărul Astion s-a dus singur la Cuviosul Epictet, întocmai ca o albină înţeleaptă, ca să adune degrabă în acel loc mierea cea dulce. Intrînd în chilie la preotul Domnului, i-a dat o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!" Sfîntul i-a răspuns: "Bucu-ră-te şi tu, tinere, cel preafrumos, pe care te văd că porţi haină mucenicească şi ai pe cap cunună din pietre scumpe". Deci, şezînd, au început a vorbi. Stareţul i-a zis: "Fiule, sămînţa Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare şi voieşte să aducă rod? Sau petreci încă în întunericul necredinţei?"

Astion a zis: "O, sfinte părinte, ţi-am spus ieri că sînt unul născut la părinţii mei şi foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mîhnire, deoarece, cînd voi primi credinţa creştinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau îşi vor pierde mintea, sau singuri îşi vor aduce moartea într-un fel. Astfel că, de unde eu mă nădăjduiesc de mîntuire, să nu fiu pricinuitorul morţii părinţilor mei. Deci, de vei voi să primeşti sfatul meu, fă-mă pe mine creştin în taină, şi povăţuieşte-mă cum mă voi pregăti spre Botez. După ce vei săvîrşi asupra mea toate după rînduiala creştinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine şi să mergem spre o ţară îndepărtată, unde te va povăţui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinţilor. Să nu se vatăme conştiinţa mea, pentru mîhnirea şi dragostea lor şi acestea să nu fie împiedicarea mîntuirii mele".

Sfîntul stareţ, ascultînd cuvintele acestea ale tînărului, s-a bucurat cu duhul şi i-a poruncit ca în toate zilele să postească şi să se ferească de spurcăciunile cele jertfite idolilor. Să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mîntuitorul lumii. Deci, tînărul Astion făcea acestea cu osîrdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareţ şi învăţa de la dînsul sfînta credinţă. După ce a înţeles bine toate cele despre Hristos şi a crezut în El fără de îndoială, atunci sfîntul stareţ l-a botezat. Deci, nu după multe zile, au ieşit amîndoi noaptea de acolo şi Astion a luat puţin argint, atît cît să le ajungă pe cale. Ducîndu-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecînd spre părţile sciţilor şi, intrînd într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciţilor, lîngă fluviul ce se numeşte Dunărea. Nu departe de acea cetate, au găsit un loc deosebit, plăcut spre petrecere şi s-au sălăşluit acolo, zidindu-şi o chilie mică.

După plecarea lui Astion din casa sa, părinţii, nevăzînd pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni şi, negăsindu-l, făceau mare plîngere şi tînguire, chemînd în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicînd: "Astioane, preadulcele meu fiu, unde eşti acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ţi s-a întîmplat? Oare vreo fiară te-a mîncat sau adîncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrîneţilor mele şi lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu ştiu! În ce ţară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!"

Asemenea şi maica sa, rupîndu-şi hainele de pe sine şi bătîndu-se cu mîinile peste piept, se tînguia, zicînd: "Astioane, cine te-a despărţit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creştinilor, trimiţînd pe unul din ai săi, a întors inima ta, înşelîndu-te şi te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie cea plină de amărăciune şi fără de sfîrşit. Toate durerile şi ostenelile mele, ce le-am suferit cu naşterea şi creşterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pîntecelui meu s-a uscat, pierindu-mi nădejdea şi slava şi şed ca o cetate pustie. Pînă acum am fost mamă, iar de acum nu mai sînt, fiind lipsită de unicul meu fiu iubit!" Astfel se tînguiau părinţii în toate zilele cu nemîngîiere.

Petrecînd lîngă cetatea Almiridei, robii lui Hristos, Epictet şi Astion, duceau viaţă monahicească, luptîndu-se cu nevoinţele pustniceşti. Dar fapta cea bună şi sfinţenia lor nu s-a tăinuit, deoarece prin mîinile sfîntului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încît poporul a început a veni la el. Într-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cinsprezece ani, mut, surd şi uscat şi, punîndu-l lîngă picioarele sfîntului stareţ, a început a zice către el: "De unde ai venit aici, nu ştiu; însă cred că, dacă vei voi, poţi să tămăduieşti pe fiul meu. Văd că chipul tău te arată, că eşti ucenicul Domnului Hristos, de Care am auzit multe şi preaslăvite minuni. Deci, dacă eşti ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învaţă-ne să-L cunoaştem şi să fim şi noi robii Lui".

Sfîntul a zis către ea: "O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele văzute de noi, îţi va fi ţie ceea ce doreşti". Zicînd acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pămînt, şi scuipînd de trei ori în gura lui cea amuţită, l-a întrebat: "Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? În idolii cei făcuţi de oameni, sau în Iisus Hristos, Cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?" Iar copilul a strigat cu glas mare: "O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atîtea faceri de bine!" Văzînd oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi în ziua aceea, mai mult de o mie de suflete, din amîndouă laturi, au crezut în Hristos Mîntuitorul nostru.

Darul lui Dumnezeu nu numai prin Sfîntul Epictet lucra minuni, ci şi prin Sfîntul Astion. Aşadar, ieşind el la rîul Dunării ca să aducă apă, l-a întîmpinat un om îndrăcit; dar el, făcînd semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigînd: "O, Astioane, credinţa şi curăţia inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!" Astion, trimiţîndu-se într-o vreme de către stareţ la un loc oarecare, a văzut un om pe drum pe cînd venea, care căzuse de pe o zidire înaltă şi zăcea la pămînt ca un mort, iar părinţii lui se tînguiau pentru el. Fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai întors la viaţă de la porţile morţii pe Evtih cel căzut jos de la etaj, prin Apostolul Tău Pavel, asemenea şi pe Enea l-ai ridicat din slăbănogirea cea de opt ani, prin Apostolul Petru, şi tot prin acel sfînt ai făcut să umble omul cel era olog din pîntecele maicii sale, întărindu-i pulpele şi gleznele, aşa şi pe acest om ridică-l şi fă-l viu şi sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!"

Rugîndu-se astfel, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicînd cuvîntul Apostolului Petru: În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Deci, apucîndu-l cu mîna dreaptă, l-a ridicat viu şi sănătos şi, după aceea, el a mers împreună cu părinţii lui în chilia fraţilor, strigînd: "Unul este Dumnezeul lui Epictet şi al lui Astion! Cu adevărat Dumnezeul creştinilor este Unul Dumnezeu şi nu mă voi duce de aici, pînă ce într-această zi nu ne veţi face creştini pe mine şi pe părinţii mei!" Iar Epictet, preotul Domnului, chemîndu-i şi învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să se pregătească de primirea darului cel sfînt; iar după cîteva zile i-a luminat pe ei cu Sfîntul Botez.

Diavolul, văzîndu-se ruşinat, nu numai de stareţ, dar şi de tînărul Astion, s-a lipsit de dobînda sa din sufletele omeneşti şi se rupea de zavistie. Deci, s-a înarmat asupra lor cu toate meşteşu-girile sale, dar nimic nu sporea. Diavolul a gătit asupra tînărului, o vreme prielnică în chipul acesta. Ieşind într-o zi Astion la rîu ca să ia apă fără binecuvîntarea stareţului şi văzîndu-l vrăjmaşul neîngrădit cu binecuvîntarea stareţului, îndată - prin voinţa lui Dumnezeu - a năvălit asupra lui cu nişte gînduri spurcate şi a tulburat sufletul tînărului. Întorcîndu-se Astion în chilia sa se ruşina să-şi mărturisească părintelui său gîndurile acelea care l-au biruit; luptîndu-se cu ele trei zile, postea şi se ruga cu lacrimi. El îşi obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gîndurile necurate, prin care, ca nişte săgeţi nevăzute, vrăjmaşul îl rănea pe el.

Văzînd stareţul pe ucenic tulburat şi mîhnit, a zis către el: "Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mîhnire pe care o văd la tine, nu este mîhnirea sfinţilor care se îngrijesc de mîntuirea lor, ci arată pe faţă duhovniceasca întristare. Eu cred că mîhnirea ta este ruptură de moarte, precum şi mîhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Avesalom, şi care a pierdut pe Iuda, vînzătorul lui Hristos". Atunci Astion a început a mărturisi, zicînd: "Părinte, mai înainte de aceste trei zile, vorbeai cu nişte cinstiţi bărbaţi despre tainele cereşti şi eu aveam nevoie să ies la apă. Deci, m-am ruşinat a cere binecuvîntarea ta înaintea acelor bărbaţi, căci n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neştiind tu, am ieşit la apă fără binecuvîntarea ta. Însă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gînduri spurcate. Iată, acum au trecut trei zile de cînd mă lupt cu ele şi nu pot să le gonesc şi pentru aceasta sînt supărat".

Sfîntul stareţ, căutînd cu groază la dînsul, a zis: "Pentru ce ai ieşit afară din uşa chiliei fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la rîu fără binecuvîntarea preotului lui Hristos? Nu ştii oare că binecuvîntarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloş tare şi armă nebiruită asupra diavolului?" Zicînd acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pămînt în chipul Sfintei Cruci şi s-a întins şi stareţul. Şi astfel s-au rugat amîndoi împreună lui Dumnezeu. Sculîndu-se ei de la pămînt, după multă rugăciune, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumînare aprinsă, fugind de la dînsul şi zicîndu-i: "Mărturisirea ta, Astioane, a sfărîmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme".

Acei cuvioşi părinţi au vieţuit astfel acolo şi au întors multe suflete omeneşti de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Un om oarecare, slujitor de idoli, s-a dus în cetatea Almiridei, la domnul acelei ţări, care se numea Latronian, şi i-a spus că cei doi sfinţi sînt fermecători şi înşală pe mulţi cu vrăjile lor, întorcîndu-i de la aducerea de jertfe zeilor. Mai-marele cetăţii a poruncit să-i prindă îndată şi să-i arunce în temniţă. Deci sfinţii, fiind legaţi, se rugau neîncetat şi cîntau Psalmii lui David, iar stareţul grăia către ucenic: "Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare şi ne vor întreba de nume, de neam şi de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decît numai acestea: "Sîntem creştini. Acesta ne este numele, neamul şi patria şi alt nimic nu sîntem, decît numai robi ai adevăratului Dumnezeu"".

A doua zi, mai-marele cetăţii a poruncit să gătească divan în mijlocul cetăţii, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la privelişte. Deci, venind pe la trei ceasuri din zi, a şezut la judecată şi a trimis ca să scoată pe sfinţi din temniţă. Sfinţii venind înaintea lui, el a căutat înspre dînşii şi s-a spăimîntat, pentru că a văzut faţa lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu. Sfîntul Epictet era de şaizeci de ani, înalt la stat şi cu barbă lungă, împodobită de cărunteţe. Asemenea, Sfîntul Astion era înalt la stat, foarte frumos la faţă, înflorit cu podoaba întregii înţelepciuni şi avînd vîrsta de treizeci şi cinci de ani.

Mai-marele cetăţii, uitîndu-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputînd să zică ceva; apoi, abia deschizîndu-şi gura, a zis: "Să ne spuneţi cum vă numiţi, de ce neam sînteţi şi din ce ţară aţi venit aici". Sfinţii au răspuns: "Sîntem creştini!" Mai-marele cetăţii a zis: "Ştiu că sînteţi din blestemata credinţă creştinească, dar să ne spuneţi neamul şi ţara voastră". Sfinţii au răspuns: "Sîntem creştini, ştim pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi Lui Unuia ne închinăm; iar de urîciunile idoleşti ne îngreţoşăm, şi ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind cu Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce se nădăjduiesc spre dînşii!"

Mai-marele cetăţii, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-i dezlege pe sfinţi şi să-i bată multă vreme fără milă. Ei, fiind bătuţi, grăiau: "Doamne, Iisuse Hristoase, învăţătorul nostru, voia Ta să se săvîrşească în noi!" Mai-marele cetăţii, văzîndu-i nebiruiţi, se aprindea mai mult de mînie şi le zicea: "Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemaţi neîncetat? Să vină acum să vă ajute şi să vă scoată din mîinile mele!" Sfinţii au grăit: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!"

Atunci el, iuţindu-se şi mai mult, a poruncit să-i spînzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier şi să-i ardă cu făclii aprinse. Ei strigau într-una: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!" Sfinţii, fiind astfel munciţi, se sfîrşea la al şaptelea ceas din zi. După aceea mai-marele cetăţii a poruncit să-i ia de la muncire şi să-i ducă iar în temniţă. Dar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinţilor pe care le grăiau neîncetat cînd pătimeau şi socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care uşurează trupul de durere cînd este în munci, a început a le avea în mintea sa, cugetînd la ele ziua şi noaptea.

După trei zile a început a striga către popor, zicînd: "Sînt creştin! Fie întru mine voia Domnului nostru". Apoi, alergînd la sfinţi în temniţă, a învăţat de la dînşii sfînta credinţă şi, după puţine zile, s-a învrednicit de Sfîntul Botez cu toată casa sa. Sfinţii, după întîia cercetare şi muncire, au petrecut în temniţă cinci zile; apoi iar au fost scoşi la judecată. Mai-marele cetăţii, neputînd cu nici un fel să-i înduplece la păgînătatea sa, a poruncit a-i munci din nou. Mai întîi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oţet şi cu sare, după aceea a umplut o căldare mare cu smoală şi fierbînd-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Dar ei petreceau nevătămaţi în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare şi ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!"

Mai-marele cetăţii se mira, văzîndu-i vii şi nevătămaţi în căldarea cea fiartă şi zicea: "O, cît de mare este puterea vrăjitoriei creştineşti!" Apoi a poruncit să-i scoată din căldare şi să-i arunce în temniţă, nelăsînd pe nimeni să se ducă la dînşii ca să le dea pîine sau apă, ca astfel să se topească de foame şi de sete. Sfinţii au petrecut treizeci de zile fără hrană şi fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvîntul lui Dumnezeu şi întărindu-se cu darul Duhului Sfînt.

Cînd sfinţii mucenici se cercetau şi se judecau la divanul cel din privelişte înaintea a tot poporul, s-a întîmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părţile Răsăritului, astfel rînduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece ştia bine pe părinţii lui. Acela, întorcîndu-se în ţara sa, s-a dus la părinţii lui Astion şi le-a spus, zicînd: "Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea Sciţilor, cu un oarecare stareţ, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos".

Părinţii, auzind aceasta, au rugat cu căldură pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurămînt cele spuse. Deci, tatăl lui Astion a zis: "Dacă mă voi învrednici să văd faţa iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci şi mă va învăţa". Asemenea grăia şi maica sa: "Dacă îl voi vedea în viaţa mea pe fiul meu cel dulce, toate le voi lăsa şi îl voi urma, chiar de-mi va porunci să fiu creştină, nu mă voi lepăda, şi cu dînsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos". Grăind astfel, şi-au încredinţat casa şi averea lor la nişte prieteni credincioşi ai lor; iar ei au luat multe slugi şi slujnice şi s-au dus cu corabia în Sciţia. Însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion şi-au săvîrşit cu bine nevoinţa pătimirii în acest chip.

După cele treizeci de zile, în care au fost chinuiţi în temniţă cu foamea şi cu setea, mai-marele cetăţii, scoţîndu-i iar la judecată, le-a zis: "V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam şi de patrie, dar nu mi-aţi spus adevărul. Eu socotesc că nu sînteţi altceva decît nişte diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sînt fără nume şi fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneţi-mi, o, diavoli întrupaţi, veţi aduce jertfe zeilor noştri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre". Sfinţii au răspuns: "Noi sîntem creştini, nu diavoli. În numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omeneşti. Deci, dacă tu voieşti, poţi să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru".

Atunci, mîniindu-se, mai-marele cetăţii a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinţii mucenici; iar după ce i-au bătut foarte mult cu toiege, i-au osîndit pe dînşii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinţii, fiind scoşi afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigaşii lor să le dea voie să-şi facă rugăciune. Deci, stînd cu faţa către răsărit, şi-au înălţat mîinile spre cer şi, înălţindu-şi mintea către Dumnezeu, s-au rugat vreme îndelungată. După aceasta, Sfîntul Epictet s-a rugat ca să taie mai întîi pe Astion; dar acesta a grăit către dînsul: "Părinte, mai întîi ţie ţi se cade să primeşti această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu eşti preotul Domnului, părintele şi învăţătorul meu, iar eu voi merge după tine!"

Sfîntul Epictet a răspuns: "Fiule, şaptesprezece ani te-am păzit curat şi fără de prihană, cu darul lui Hristos, şi acum să-mi pierd osteneala mea de atîţia ani şi să te las singur? Oare nu ştii că meşteşugirile vrăjmaşului sînt subţiri şi greu de cunoscut? Deci, mă tem, ca nu cumva, fiind tînăr şi văzînd moartea mea, te vei teme şi vei fi vrăjmaşului de batjocură. Nu aşa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu să mergi mai înainte de mine, ca tu să primeşti întîi cununa pătimirii; şi cred că Sfîntul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieşit întru întîmpinarea ta şi aşteaptă să te primească, ca apoi, cu cîntări dănţuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mîntuitorul nostru".

Sfîntul Astion a răspuns: "Fie voia Domnului şi a ta, sfinte părinte!" Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: "Tu eşti apărătorul meu, Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu!" Apoi, plecîndu-şi capul sub sabie, s-a sfîrşit. Sfîntul Epictet, căzînd peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigaşii săi, ca tot aşa să-l ucidă şi pe el. Deci, lovindu-l cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toţi cei ce erau acolo, păgîni şi creştini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca nişte raze de soare, şi o bună mireasmă umplea locul acela.

După ce s-a făcut noapte, Vigilantie, cel mai sus pomenit, împreună cu toţi casnicii lui şi cu ceilalţi creştini, s-au dus şi au luat în taină trupurile mucenicilor; şi, învelindu-le în pînze curate, unse cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc deosebit. Tot în aceeaşi noapte a căzut asupra lui Latronian, mai-marele cetăţii, un diavol cumplit; căci, sculîndu-se dimineaţa şi voind ca de obicei să meargă la divan, a început a vorbi cu necuviinţă ca un nebun. Apoi, apucînd o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dînsul şi a început a-i lovi. Dar aceia, văzîndu-l pe el îndrăcit, l-au prins şi smulgîndu-i sabia din mîini l-au bătut. Deci, legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile şi-a lepădat sufletul său cel rău, fiind sugrumat de diavol.

După sfîrşitul sfinţilor mucenici, părinţii lui Astion, mergînd cu corabia pe apă, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfîntul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicîndu-i: "Tatăl meu şi maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieşi la mal şi-i primeşte pe ei în casa ta. Odihneşte-i şi să-i mîngîi, deoarece pentru mine s-au întristat şi obosit. Să-i înveţi să cunoască mîntuitoarea credinţă şi să le spui măririle lui Dumnezeu". Deci, Vigilantie, mergînd îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieşind părinţii lui Astion, întrebau pe oamenii care se întîmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tînăr cu numele Astion. Vigilantie, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: "L-am văzut şi l-am cunoscut pe el. Deci veniţi mai întîi să vă odihniţi în casa mea, apoi vă voi spune despre dînsul". Atunci ei, bucurîndu-se foarte mult, au mers la dînsul şi s-au odihnit.

După aceasta, rugînd ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: "Nu este mult de cînd Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu cîteva zile, s-a dus de aici cu un stareţ cinstit, într-o ţară depărtată, fiind chemat cu cinste de Împăratul cel slăvit ca să împărăţească cu Dînsul în negrăita slavă". Apoi, Vigilantie le-a spus despre cealaltă viaţă veşnică, despre sălăşluirile raiului şi împărăţia cerului, despre Hristos Domnul şi Împăratul cel fără de moarte, despre îngeri şi despre toate cetele sfinţilor, care împreună vieţuiesc cu Hristos şi întru care este numărat şi fiul lor, Astion.

Auzind părinţii lui cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit şi au simţit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; dar mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus iubitul lor fiu acolo. Vigilantie, luîndu-i pe dînşii, i-a dus mai întîi în chilia sfinţilor mucenici, unde le-a arătat o Sfîntă Cruce şi o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dînşii. Deci, vorbind mult cu dînşii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos. Atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion şi cum şi-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinţilor. Plîngînd ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune şi să se roage cu dinadinsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

Trecînd miezul nopţii şi începînd a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger şi o mireasmă minunată mirosea. Deci au văzut pe sfinţii mucenici stînd înaintea lor într-o podoabă negrăită. Atunci Sfîntul Astion cuprinzînd pe maica sa cu dragoste şi sărutînd-o pe dînsa i-a zis: "Bine ai venit aici, Marchelino, ucenică a lui Hristos şi maica mea!" Asemenea şi Sfîntul Epictet, cuprinzînd capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicîndu-i: "Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a te ridica în numărul credincioşilor şi te-ai arătat vrednic de fericirea cea veşnică". După aceasta amîndoi au zis lui Vigilantie: "Bucură-te şi tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: "De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mîntui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate". Apoi, au mai vorbit cu dînşii din destul şi alte cuvinte mîngîietoare şi pline de dulceaţă duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuţi.

Ei, din vedenia aceea şi din vorbirea cea dulce cu sfinţii, de ce fel de bucurie s-au umplut, nu este cu putinţă a spune. Deci, şi-au vărsat inimile lor în rugăciune şi mulţumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slava cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atîta vreme îndelungată cu durere în inimă.

Într-acea vreme, în ţara sciţilor era un episcop creştin, cu numele Evanghel. Acela, deşi se ascundea în vremea prigonirii, însă înştiinţîndu-se de moartea mai marelui Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetînd şi întărind pe credincioşi. Vigilantie s-a dus la acest arhiereu cu părinţii lui Astion şi i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre dînşii, cum şi despre sfinţii mucenici. Episcopul, fericind pe sfinţii mucenici, a primit cu bucurie pe părinţii lui Astion, care se întorseseră la Hristos şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

După aceasta, Alexandru şi Marchelina, petrecînd multe zile în postire şi în rugăciuni lîngă mormîntul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Deci, vînzînd averile cele multe pe care le aveau, le-au împărţit săracilor, oprind puţin pentru hrană. Astfel au vieţuit cu dumnezeiască plăcere, pînă la sfîrşitul lor.

Sfinţii Cuvioşi Mucenici, Epictet Preotul şi Astion Monahul, cu cununa mucenicească s-au preamărit în ceruri, iar Alexandru cu Marchelina, trecînd de la cele pămînteşti, s-au învrednicit în partea sfinţilor cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților Iulie

Cele 70 tone de cireșe ale unui vasluian refuzate la fabrică!

 

Cele 70 tone de cireșe ale unui vasluian refuzate la fabrică!

Florin Manolache, pomicultor în Zorleni, județul Vaslui, ne spună că: ,,Sunt indignat pentru că am 70 de tone de cireșe pe care nu le pot vinde. Unii politicien au cireșe mai bune în acte! Săptămâna trecută am fost cu mostre la fabrica din Tecuci, unde am primit ok-ul; după două zile am plecat cu 200 kg la fabrică. În schimb, după alte probe luate și mult timp de așteptare la fața locului, cireșele noastre au fost refuzate. Am lăsat lăzile pentru procesare de izbeliște în livadă, pentru că ar avea viermi.''

Producția arată așa....

#sustinemproducatoriilocali #vaslui #lumeasatului

Lumea Satului

Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare din Egipt, făcătorul de minuni (+429)

Troparul Cuviosului Sisoe, glasul 1

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule Părintele nostru Sisoe, cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea cereştile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Mărire celui ce ţi-a dat ţie putere, mărire celui ce te-a încununat pe tine, mărire celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri. 

Condacul Cuviosului Sisoe, glasul al 4-lea

Sihăstrind, înger pe pământ te-ai arătat, luminând, cuvioase, gândurile credincioşilor cu dumnezeieştile semne totdeauna. Pentru aceasta pe tine, Sisoe, cu credinţă te cinstim. 

Cuviosul Părintele nostru Sisoe cel Mare

(6 iulie)

Cuviosul Sisoe, iubind din tinereţe pe Dumnezeu, a luat asupra sa jugul crucii şi cu osîrdie a urmat lui Hristos. El a petrecut cu pustniceşti nevoinţe în pustiile Egiptului. Prin smerenie şi prin rugăciuni se asemăna în viaţă cu îngerii, biruind taberele vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Petrecerea lui era în pustiul muntelui, în care s-a nevoit Cuviosul Antonie cel Mare. Deci, fericitul Sisoe era următorul lui. El a luat atîta dar de la Dumnezeu, pentru smerita lui cugetare, încît a înviat şi morţi, precum este arătat în Pateric, unde se află scris aceasta:

Un om oarecare, mirean, a mers pentru binecuvîntare la Părintele Sisoe în muntele lui Antonie, avînd cu el un copil mic - fiul lui. Deci, s-a întîmplat că, copilul pe cale, s-a îmbolnăvit şi a murit; dar tatăl nu s-a tulburat de aceasta, ci cu credinţă l-a adus pe mort la stareţ. Intrînd în chilie la cuviosul, s-a aruncat la picioarele lui, împreună cu fiul cel mort, pe care punîndu-l cu faţa în jos, stătea ca şi cum ar fi cerut binecuvîntare şi rugăciune. Făcînd stareţul rugăciune, şi dîndu-i binecuvîntare, a ieşit afară, lăsînd copilul zăcînd mort la picioarele sfîntului. Stareţul n-a ştiut că copilul este mort, ci, socotind că şade pentru rugăciune, i-a zis: "Scoală-te, fiule, şi du-te de aici". Deci, îndată înviind mortul, s-a sculat şi a mers în urma tatălui său. Văzînd omul pe fiul său viu, s-a întors cu el la stareţ şi închinîndu-se i-a dat mulţumire. Cunoscînd stareţul învierea mortului ce se făcuse, s-a mîhnit foarte mult; pentru că niciodată nu voia să fie făcător de minuni. Deci a poruncit acelui om, ca să nu spună nimănui, ceea ce făcuse, pînă la sfîrşitul lui.

Pe acest părinte insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat fraţii: "De va cădea vreun frate într-o greşeală oarecare, îi este destul un an de pocăinţă?" Răspuns-a stareţul: "Aspru este cuvîntul acesta". "Dar şase luni, se cade să se pocăiască cel ce a greşit?" Răspuns-a stareţul: "Este mult". Şi iarăşi au zis fraţii: "Dar patruzeci de zile îi este de ajuns pentru pocăinţă?" Răspuns-a stareţul: "Este mult". După aceasta a zis: "Cred milostivirii Iubitorului de oameni, că de se va pocăi omul cu tot sufletul, trei zile sînt de ajuns pentru a primi Dumnezeu pocăinţa lui".

Alt frate a întrebat pe stareţ, zicînd: "Ce voi face, părinte, căci am căzut în păcat?" Stareţul a răspuns: "Scoală-te, fiule, şi te vei mîntui". Zis-a fratele: "După sculare, iarăşi am căzut". Stareţul a zis: "Scoală-te iarăşi". Fratele i-a zis: "Pînă cînd va fi căderea şi scularea mea?" Stareţul a răspuns: "Pînă ce sfîrşitul te va ajunge şi te va găsi ori în cele bune ori în cele rele. Pînă atunci, totdeauna se cade să petrecem în sculare, ca într-aceea să ne ajungă sfîrşitul".

La acest cuvios părinte, era un ucenic, anume Apolos. Acestuia din meşteşugirile vrăjmaşului, pe lîngă alte ispitiri şi dorinţe, i-a venit şi pofta de rînduiala preoţească. Deci, dracii i se arătau lui în vis în chip de arhierei, hirotonindu-l pe el episcop. Deşteptîndu-se din somn, ruga pe stareţ ca să-i poruncească să meargă în cetate la arhiereu, ca să ia sfinţirea preoţească. Iar stareţul îi poruncea şi-l învăţa, spunîndu-i să nu caute rînduială mai presus de vrednicia lui. Supărîndu-se el de multa învăţătură şi pedepsire a stareţului, a fugit în taină de la dînsul şi s-a dus în Alexandria, la rudeniile sale cele după trup, ca acolo, prin ajutorul acelora, să poată cîştiga rînduiala preoţiei.

Mergînd el pe cale şi diavolul ieşind în întîmpinarea lui, i s-a arătat în chip de om înalt la statură, dar era negru la vedere, murdar la chip, avînd unghii de fier şi arătînd asemănare de fiară. Acela era buzat, avea sînuri femeieşti, arătîndu-se prin aceasta că este şi o parte şi alta a firii; deci, era foarte îngrozitor. El arăta atît de mare neruşinare înaintea ochilor lui, încît nici nu se cuvine a le spune. Acela căzînd pe grumajii lui Apolos, îl cuprindea şi-l săruta adeseori. Dar Apolos se îngrădea cu semnul Sfintei Cruci şi se retrăgea din mîinile lui. Dar el zicea către dînsul: "Pentru ce fugi de mine? Ştiu că eşti al meu şi îmi eşti iubit, fiindcă faci voile mele; pentru aceasta am şi venit ca să călătoresc cu tine, pînă ce voi sfîrşi toate poftele tale".

Apolos, neputînd suferi murdăriile şi neruşinarea lui, şi-a ridicat ochii spre cer şi a strigat foarte tare, zicînd: "Dumnezeule, ajută-mi pentru rugăciunile Părintelui meu, Sisoe, şi izbăveşte-mă din această primejdie!" Îndată diavolul, depărtîndu-se puţin de la dînsul, s-a închipuit în femeie frumoasă şi a zis către dînsul: "Primeşte-mă şi satură-ţi pofta ta, de vreme ce mult m-ai odihnit în inima ta, prin gîndurile tale". Şi iarăşi a zis: "Eu am voit să te fac pe tine preot şi episcop, dar rugăciunile lui Sisoe, stareţul cel lacom, mă gonesc de la tine".

Diavolul zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut. Atunci Apolos, cuprins de mare frică, s-a întors la stareţ şi, căzînd la picioarele lui, i-a spus toate cele ce i se întîmplaseră, cerînd iertăciune. El a spus încă şi fraţilor ce a pătimit din înşelăciunea vrăjmaşului şi cum i-au ajutat rugăciunile Cuviosului Părinte Sisoe. Căci cu adevărat, rugăciunea lui era puternică spre gonirea diavolilor, care şi dintr-un alt ucenic al său, anume Avram, a izgonit pe duhul cel necurat, care muncea trupul lui. Toate duhurile ispititoare fugeau de la dînsul, neîndrăznind a se apropia de viteazul şi nebiruitul ostaş al lui Hristos.

Cuviosul Sisoe, petrecînd şaizeci de ani, s-a apropiat de sfîrşitul său. Deci, cînd era să moară, monahii şezînd lîngă dînsul, s-a luminat faţa lui ca o lumină şi a zis către ei: "Iată, a venit Părintele Antonie". Şi tăcînd puţin iarăşi a zis: "Iată a venit ceata proorocilor". Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: "Iată a venit ceata apostolilor". Faţa lui s-a luminat îndoit, şi vorbea cu feţele cele nevăzute. Fraţii l-au rugat, zicînd: "Spune nouă, părinte, cu cine vorbeşti?" El le-a zis: "Iată, au venit îngerii să mă ia, şi mă rog lor, ca să mă lase puţin să mă pocăiesc". Fraţii i-au zis: "Părinte, nu-ţi este de trebuinţă ţie pocăinţa". Stareţul a răspuns: "Cu adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început pocăinţei mele". Atunci toţi au cunoscut că este desăvîrşit.

Deci, el s-a luminat şi mai mult, şi faţa lui se făcuse ca soarele, încît toţi s-au temut. Stareţul le-a zis: "Iată, vedeţi toţi că vine Domnul, şi zice: "Aduceţi-Mi vasul alegerii din pustie". Cuviosul zicînd acestea, îndată şi-a dat duhul său Domnului; şi s-au făcut nişte fulgere, încît chilia s-a umplut de bună mireasmă.

Cu astfel de fericit sfîrşit, Cuviosul Sisoe şi-a săvîrşit vremelnica viaţă şi s-a mutat la viaţa cea fără de sfîrşit. Iar cetele sfinţilor care le-a văzut la sfîrşitul său, cu acelea acum sălăşluindu-se, se îndulceşte de vederea lui Hristos.

Fie ca de acele îndulciri să ne învrednicim şi noi cu rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Sisoe şi cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților Iunie