
La Fântâna Albă, sângele românesc a sfințit pământul strămoșesc. Cu icoana în mână și Hristos în inimă, frații noștri au fost secerați pentru că au vrut să fie liberi. Veșnică pomenire martirilor de la 1 aprilie 1941
Sub cer de plumb și vânt de nord,
Mergeau trei mii de oameni cu icoane,
Românii noștri fără adăpost.
Cu prapuri sfinte, cu lănci până-n cer,
Pe drumul ce odată grăia limba străbună,
Pășeau bătuți de-a lui Aprilie ger,
Fără a ști de ce o să-i răpună.
Nu frigul ce le șuiera prin pleoape,
Ci roșii grăniceri aduși din stepe,
Ca niște lupi s-au adunat aproape,
Să sfâșie miei ce nu știu ce începe.
Bătrâni cu barbă albă și deasă,
Copii cu ochii mari, senini și triști,
Femei având în traistă dor de casă,
Mergeau fără a ști în mâini de comuniști.
Și în poiana morții, la Varnița,
Sub soarele pierdut, posomorât,
Când mai aveau un pic să treacă granița,
O ploaie grea de foc s-a coborât.
Fântâna nu mai are apă vie,
Ci sânge sfânt și nume de mormânt,
Iar din poiană s-a făcut pustie,
Și s-a ascuns istoria sub pământ.
Pământul plânge, cerul se cutremură,
La Fântâna Albă s-a încheiat ceremonia
A celor care, cu icoană în mână,